Numărul #43, 2013
Arhiva

Devoratio critica, emetism: dificila actualitate a antropofagiei
Bogdan Ghiu

Oswald de Andrade s-a născut (în 1890) și a murit (în 1954) la São Paulo. Împreună cu Mário de Andrade (poet și critic), Menotti del Picchia (poet), Anita Malfatti și Tarsila do Amaral (pictori), a înființat Grupul celor Cinci, unul dintre principalele grupuri de avangardă ale modernismului brazilian din anii ’20 ai secolului trecut. Influențat de dada și preocupat, ca toți perifericii, de problema definirii unei identități culturale braziliene ca răspuns la/în relație cu influența colonizatoare a culturii europene, de Andrade a călătorit asiduu în Europa, mai ales la Paris, întreținînd legături strînse cu avangardele europene, și unele, și celelalte preocupate, dar altfel, polar, de problema alterității: „în timp ce avangardele europene îl imaginau pe altul proiectîndu-l în culturi noneuropene, avangarda braziliană tindea să-și atribuie ei înseși locul acestui altul idealizat“, afirmă Suely Rolnik. Marele pariu al antropofagiei culturale ca politică, ceea ce face ca această mișcare să depășească interesul strict documentar al unei duble distanțe și desuetudini, al unui dublu provincialism, acela al unei avangarde „istorice“ în plus „exotice“, făcînd-o reactivabilă în condițiile capcanei fals eliberatoare a așa-zisului „capitalism cognitiv“, „estetic“, „cultural“, „libidinal“ etc., de fapt doar ultraliberal, piatra filosofală a antropofagiei culturale o constituie, așadar, secretul subiectivării prin altul: cum să te faci subiect din/ca obiect, din țintă? Mai mult: cum să te hrănești din altul, din dușman, din ceea ce te ucide? Cum să pui să lucreze pentru tine ceea ce vrea nu doar să te aservească, ci să te suprime?

Marele merit, deci marele interes actual al eticii antropofage, e activismul ei cu adevărat politic (adică machiavellian, schmittian, foucaldian etc.): faptul că, în loc s-o denunțe și să se plîngă de ea, acceptă bătălia, că imaginează rezistența ca luptă și viclenie, ca metaacțiune sau ca „acțiune asupra acțiunii“ celuilalt (Foucault).

Iar marele merit al poetului Oswald de Andrade, ca autor al Manifestului antropofag, este de a fi elaborat acest model, această schemă, propunînd o etică prin extrapolarea unei practici literale.

Termenul de antropofagie poate induce însă în eroare și poate provoca multe contrasensuri, mai mult sau mai puțin naive sau rău intenționate. Antropofagia este un ritual lung și precis care nu trebuie confundat și redus la canibalism, care nu constituie decît una dintre etapele procesului, banchetul colectiv final.

Dar despre ce proces, despre ce schemă, ce anume universalizează, de fapt, poetul de Andrade extrapolînd realitatea istorică a antropofagiei amazoniene ca proces constituant, ca model cultural genetic?

Așa cum reamintește Suely Rolnik, evenimentul fondator al identității antropofage, al rezistenței prin antropofagie nu este unul singur, este un dublu eveniment, un eveniment bifrons: opusă devorării de către indienii caete, în 1556, a episcopului Sardinha, data „cristică“ a istoriei Braziliei (v. finalul Manifestului și n. 31), capturarea de către tupinamba, în 1555–1556, a aventurierului german Hans Staden nu este finalizată tot prin devorare, din cauza lașității evidente a prizonierului, a lipsei lui de curaj și de demnitate, care, evident, nu ar fi putut să-l hrănească, să-l potențeze, prin „cuminecare“ antropofagică, pe subiectul indian, care deci refuză ingerarea, consumul.

Antropofagia nu este, așadar, o operațiune economică, de subzistență, ci una etică și politică, de subiectivare și constituire prin altul: o artă în cel mai înalt sens al termenului, acela de artă marțială. Antropofagia presupune discernere, este o critică. Presupune aprobare și respingere, da și nu, preluare a celuilalt sau evitare a lui, este o operațiune emetică, de vomitare a celor care, pretinzînd că ne hrănesc, ne pot otrăvi.

Antropologii brazilieni Manuela Carneiro da Cunha și Eduardo Viveiros de Castro (acesta din urmă, autor al unui extrem de interesant volum scris direct în franceză, Métaphysiques cannibales, PUF, 2009, care propune legături între antropofagia cultual-culturală braziliană și Deleuze-Guattari) precizează că, după ce își asoma victima, călăul își schimba numele și dispărea, fiind silit să nomadizeze, nu înainte însă de a i se cresta în carne numele victimei, memoria lui altul ucis și metabolizat ritualic fiind, astfel, purtată pe corpul propriu.

Manifestul antropofagal lui de Andrade a creat o adevărată Mișcare Antropofagă, constituind una dintre liniile de forță, încă insuficient cunoscută în Europa, ale culturii braziliene contemporane. „Antropofagismul“ cultural modernist s-a bucurat de valuri repetate de reactualizare-reactivare, printr-o continuare și diversificare a mișcării inițiale, fondatoare, de extrapolare: poezie concretă (anii ’50), neoconcretism (arte plastice, anii ’50–’60), tropicalism (muzică și teatru, anii ’60–’70).

Dincolo însă de fertilitatea lor propriu-zis culturală și artistică, ideile antropofage, altfel spus „devorarea critică“ (S. Rolnik) ca flexibilitate la influențe și ca hibridare activă, selectivă, subiectivantă, oferă o altă bază de discuții pentru abordarea situației semiocapitalismului financiar global actual, altfel spus pentru atacarea „antropofagiei neoliberale“.

Antropofagia ca altă antropologie, o antropologie a celuilalt ca altul, o altă antropologie a lui altul. O logofagie, o alterofagie…

Manifestullui Oswald de Andrade se dovedește astfel nu doar antropofagic (cum apare tradus în unele versiuni titlul lui), adică despre antropofagie, ci este el însuși, ca virulență și bătaie, antropofag – cu el însuși și cu alții, pe alese. Adevărata antropofagie presupune și arta de a ști să te lași mîncat, consumat, de a supra-viețui prin/ca alții, carnal-simbolic, simbolic-ne-„spiritual“, fără deplasări, refulări, sublimări forțate.

Pentru realizarea traducerii și a prezentării de față, de un mare sprijin a fost dublul volum Oswald de Andrade, Manifeste anthropophage (trad. fr. Lorena Janeiro) / Suely Rolnik, Anthropophagie zombie (trad. fr. Renaud Barbaras), Paris-Bruxelles, Blackjack éditions, col. „Pile ou face“, 2011. (Cititorul român se mai poate raporta și la volumul semnat de criticul și istoricul literaturii, romanista Luciana Stegagno Picchio, Literatura braziliană, traducere, postfață și note de Marian Papahagi, București, Univers, 1986, unde, la p. 467–471, va găsi o punere în context atît a lui Oswald de Andrade, cît și a mișcării moderniste din care făcea parte, precum și o primă traducere, indirectă, în românește a unor fragmente ale Manifestului. [N. red.])