Numărul #43, 2013
Scenă

Arta ca termen tactic.
O discuție între Johannes Grenzfurthner și Vlad Morariu

Johannes Grenzfurthnereste artist, scriitor, curator și regizor. E fondatorul și directorul artistic al grupului artistic și teoretic monochrom, cu activitate internațională. Este, de asemenea, fondator al companiei de producție de film monochrom Propulsion Systems, LLC, cu sediul în SUA. Ocupă o poziție de profesor de teoria și practica artei la Universitatea de Științe Aplicate din Graz și conferențiază despre bruiajul cultural la Universitatea de Arte și Design Industrial din Linz, ambele în Austria. Conduce festivalul Arse Elektronika de la San Francisco, e gazdă pentru Roboexotica (festival pentru robotica de bar, la Viena și la San Francisco), iar în prezent lucrează la primul său film artistic, Sierra Zulu, și la documentarul Nothing to Hide [Nimic de ascuns]. Munca sa artistică și textuală abordează teme de artă contemporană, activism, performance, umor, filosofie, postmodernism, teorie media, studii culturale, tehnici sexuale, studii despre cultura populară, subversiune, science-fiction și dezbaterea asupra dreptului de autor și proprietății intelectuale.

 

Cine s-a întîmplat să fie la Saõ Paolo în timpul Bienalei din 2002 și-a vrut să stea de vorbă cu Georg Paul Thomann, artistul care a reprezentat Austria, cel mai sigur a sfîrșit prin a fi foarte dezamăgit. Fost membru al mișcării acționismului vienez, uitat mai tîrziu și apoi redescoperit, Thomann s-a dus pînă în Brazilia, dar în zilele vernisajului a rămas în camera lui de hotel. Să fi fost asta de interpretat ca un gest de dispreț față de lumea artei? Zvonurile, răspîndite probabil de tehnicienii austrieci care lucrau la pavilion, umblau că acesta s-ar distra uitîndu-se la filme porno la el în cameră. Lucrătorii aceștia au provocat ei înșiși ceva agitație politică cînd proiectul Taiwanului a fost cenzurat sub presiunea politică a guvernului chinez. Trei ani mai tîrziu, în 2005, Thomann a murit într-un accident de mașină. Aceiași lucrători de la pavilion i-au organizat funeraliile publice, desfășurate în orășelul Hall din Tirol.

De fapt, Thomann n-a existat vreodată, iar muncitorii erau membri ai colectivului vienez monochrom.1 Proiectul lor, Thomann, a fost, cu toate acestea, un bun punct de plecare pentru o discuție pe larg despre condițiile și posibilitățile navigării tactice pe tărîmurile tehnologiei, politicii subversive și ale artei.

 

Vlad Morariu πJohannes, nu am avut un reportofon cînd am povestit ultima oară, dar îmi amintesc bine discuția noastră despre farse. Cred că ar fi interesant dacă ne-am îndrepta din nou, încet, spre acest subiect. Mai înainte însă, mi-ar plăcea să-mi spui cum a început monochrom în anii 1990.

Johannes Grenzfurthner ∫Fundalul e dat de faptul că am crescut cu un tată conservator care era interesat de teorii ale conspirației. Casa noastră era înțesată cu cărți despre teorii privitoare la OZN-uri, experimentul Philadephia, grupul Bilderberg etc. Ideea că există cineva, acolo sus undeva, care ne controlează se poate să-mi fi influențat interesul pentru formele politice de science-fiction, benzi desenate și cyberpunk. Cred că m-am revoltat împotriva tatălui punînd întrebări și dorind să aflu dacă toate acestea sînt adevărate, dacă există dovezi pentru toate prostiile din cărțile despre conspirații. Cred că, avînd de-a face cu paranoia, mi-am dezvoltat o formă de dialectică subterană, ajungînd însă să-mi dau seama și despre adevăratele lupte pentru putere ale capitalismului și strînsoarea sa totalitară asupra omenirii. Eram un adolescent punkist și m-am alăturat mișcării antifasciste austriece (ANTIFA). În plus, eram interesat de lucruri bizare, cum ar fi muzica și fanzinele obscure și știința improvizată prin mijloace proprii. Închipuie-ți că în 1988 am primit primul meu calculator cu modem. Internetul încă nu era disponibil decît în universități, așa că m-am înscris la Bulletin Board Systems și la FIDONET. Primul e-mail l-am trimis în 1988 folosind această platformă. Curînd am ajuns să discutăm despre cyberpunk cu oameni din întreaga lume. Prin 1991–1992 mi-am dat seama că nu exista nicio publicație, nici măcar underground, în lumea vorbitoare de limbă germană, despre politică, punk, tehnologie, spațiul cibernetic, artă și tehnologie, așa că am trimis un e-mail serviciului de mesagerie al FIDONET. Două ore mai tîrziu, Franz Ablinger mi-a răspuns că ar trebui să o facem împreună. Așa a apărut fanzinul monochrom în 1993.

πÎnțeleg că nu exista nimic de genul ăsta pe scena de stînga... Cum era de fapt pe-atunci?

∫Erau grupuri de hackeri, cum ar fi CCC, dar în cercurile de stînga clasice nu exista nimic. Pînă prin 1996–1997, erau foarte antitehnologie. În 1996, oamenii de pe scena de stînga, squateri și punkiști deopotrivă, îmi spuneau că n-ar folosi niciodată e-mailul, pentru că era „controlat“.

πAtunci, cînd s-a produs schimbarea?

∫Cred că s-a produs cînd stînga underground și-a dat seama că e mai ușor și mai ieftin să-și pună o parte din materiale online, decît să le tipărească. Cei mai mulți de la stînga nu erau foarte revoluționari în acest sens, preferînd să se folosească de ceea ce știau. Dar aceasta este o problemă comună subculturilor, în general, și se aplică în egală măsură și celor care se ocupă de farse și acțiuni subversive. Am învățat că, cu cît te îndepărtezi de mainstream spre cultura alternativă, dinspre subcultură spre underground, cu atît mai conservatoare și exclusivă devine mentalitatea. Și cu atît mai albă și mai masculină.

πCe s-a întîmplat cu monochromdupă aceea?

∫Ei bine, am realizat că fanzinul se cerea modificat, pentru că era citit doar de cei interesați de subculturi. Așa că ne-am gîndit să ne adresăm unui public mai larg. Desigur, am început cu buletinele informative și cu website-ul. Eram deja familiarizați cu scena de stînga masculinistă și știam, de asemenea, și scena masculinistă a experților amatori. Așa că ne era clar că trebuie să evadăm din ambele. În consecință, am început să facem spectacole de păpuși și să experimentăm cu alte forme de narațiune, cu desenul și caricatura. La acel moment, monochrom literalmente a explodat. Am numit asta „explozia cambriană“ în ce ne privea, cu un termen din științele evoluției. Am înțeles că mesaje diferite au nevoie de canale media diferite: uneori un eseu de 25 de pagini face treaba, alteori un cîntec, o piesă de teatru, un joc pe calculator sau un film scurt. Ne-am dezvoltat abilitățile de a folosi diversele medii, dar și grupul în sine a crescut, numărînd deja nouă oameni de-acum. Și sînt mîndru să spun că avem multe colege și colaboratoare. 

πVă considerați artiști?

∫Niciodată nu ne-am considerat artiști. Activiști poate.În schimb, mulți dintre cei interesați de ce-am făcut ne-au numit artiști. De-a lungul timpului am învățat că există anumite beneficii dacă numim „artă“ ceea ce facem. În primul rînd pentru că poți obține bani, deoarece există fonduri pentru lucruri ciudate pe care nimeni nu le poate defini; în al doilea rînd, e bine să numești asta artă pentru că, uneori, te ajută să nu fii arestat. „Artă“ este un termen tactic. La fel de bine s-ar putea întîmpla ca, în anumite contexte, să fie cel mai rău lucru pe care-l poți face, fiindcă nimeni nu mai ia „arta“ în serios.

πAu existat situații în care era să fiți arestați?

∫Sigur, mai ales în cazul unor performance-uri. Ca să-ți dau un exemplu: în 2008, am făcut o grădină zoologică nazistă, mai precis partea ei cu animăluțe ce pot fi dezmierdate. S-a întîmplat în timpul Campionatului European de Fotbal, care a avut loc în Austria. S-ar putea să știți că a expune imagistică nazistă în Austria este o chestiune foarte sensibilă. O parte din societatea austriacă, din ce în ce mai mare, încearcă pur și simplu să uite ce s-a întîmplat între 1938 și 1945. Dar e ceva ce a avut loc efectiv. Austriecii au fost activi în al Treilea Reich. În performance-ul nostru, un prieten s-a îmbrăcat într-o uniformă maro de SA cu svastică. Ideea era că oamenii de pe stradă puteau hrăni și mîngîia nazistul, primind în schimb o îmbrățișare iubitoare din partea istoriei, împăcîndu-se cu trecutul lor. Și acest performance a continuat timp de șapte-opt ore, la jumătate de kilometru distanță de uriașa zonă destinată fanilor fotbalului, unde erau prezenți un număr impresionant de polițiști. Ne așteptam ca după circa o oră să fim ridicați de poliție. Interesant este că n-au făcut-o, au trecut mereu pe lîngă noi și ne-au lăsat în pace.

πCum au reacționat oamenii?

∫Am avut discuții extrem de interesante despre politică; dar și situații-limită. Depinde de felul în care te percep oamenii: e un proiect de artă ironic sau o provocare? Depinde și de modul în care îți evaluezi propriul proiect în timp ce ești în el și, în același timp, joci un rol în acel „teatru“. A existat o situație ciudată în care un fan polonez a bătut palma cu nazistul. Sau un puștan de 16 ani care l-a sărutat pe nazist. Ce spun acum se leagă de ce discutam anterior, de aspectele problematice ale farselor în relație cu spațiul public și de felul în care oamenii percep un proiect. Întrebarea este cum poate totuși funcționa activismul, arta publică și politică în zona spectacolului.

πAșadar, percepția este una dintre preocupările voastre constante.

∫Da. Pentru o lungă perioadă de timp, persoanele implicate politic și stînga nu ne-au luat în serios, fiindcă nu eram de stînga cu adevărat. Am fost întotdeauna undeva între, nici artiști, nici oameni de știință, nici activiști, nici asta, nici cealaltă. În Austria, și aproape peste tot, asta creează întotdeauna neînțelegeri. Cine sînt tovarășii voștri? Cine vă sprijină? Dacă nu faci parte dintr-o scenă, oamenii te vorbesc de rău, pentru că nu accepți regulile scenei și nu te supui ierarhiei scenei. Am fost activi în ultimii ani, deoarece există o mulțime de mișcări politice care apar din cercurile de hackeri, așa că am mers la conferințele lor și ne-am construit o reputație de activiști și comentatori politici. Dar nu ți-ar veni să crezi cît de greu a fost să intrăm în lumea hackerilor. Toate aceste scene funcționează cu mecanisme exclusive și elitiste, de sus în jos.

πDeci ați evitat în mod deliberat să expuneți în galerii de artă?

∫Ei bine, este o poveste interesantă despre prima dată cînd am primit o invitație de a expune într-o galerie de artă adevărată. În 1997 am construit un robot mobil cu o cameră care transmitea imagini la serverul nostru; foarte lent, desigur, dar oamenii îl puteau controla prin intermediul internetului. Pentru acea vreme și pentru cîți bani am investit, era ceva senzațional. Ideea era că oamenii pot discuta ce-și doresc să realizeze împreună, ca o comunitate. Robotul a fost numit „Exot“. Prima oară am realizat proiectul în apartamentul nostru și, mutîndu-l de colo-colo, oamenii au început să deseneze hărți ale apartamentului nostru, de parcă ar fi jucat Dungeons & Dragons și ar fi trebuit să exploreze o hrubă. Doar că hruba era apartamentul nostru, ha, ha! Proiectul a avut parte de o atenție uriașă din partea publicului. Toate ziarele scriau despre el, au venit televiziunile, am dus serverul chiar și într-un studio de radio și oamenii îl puteau muta acolo. Apoi ne-a sunat un curator de la prestigioasa galerie Secession și ne-a întrebat dacă n-am vrea să prezentăm robotul într-o expoziție numită Junge Szene (Scena tinerilor artiști). Am fost de acord, deși am fost surprinși, pentru că nu făceam deloc parte din acea scenă. Cînd am venit să montăm expoziția, cu serverul, cu robotul, i-am întrebat unde putem băga cablurile în priză și cum ne conectăm la internet. Au făcut ochii mari: „Internet? Ce internet?“ Secession nu avea internet. Mai mult, ei ne invitaseră fără să fi înțeles proiectul: ne-am dat seama de asta cînd ne-au propus să expunem robotul ca pe un obiect. Asta rezumă relația noastră cu lumea artei. Ei ne invită, cu toate că nu prea ne înțeleg motivațiile și preocupările.

πPovestea asta devine anecdotică dacă o compari cu povestea celor care se chinuiesc să urce pe scara lumii artei.

∫Nu ne pricepem deloc să urcăm scara sau cel puțin să facem bani din asta. Cred că lumea artei funcționează parțial într-o economie a lipsurilor: ca artist, ajungi să te limitezi la un singur proiect mare pe an și vinzi chiar mai puțin. În schimb, noi producem mult pe parcursul unui an. Practic, ne subminăm singuri poziția pe piața de artă, valoarea noastră de piață, pentru că facem prea mult.

πDar, cu toate acestea, proiectele voastre se află în proximitatea artei. Intervenția voastră la Bienala de la Saõ Paolo, de exemplu.

∫A fost un caz interesant. Știi, la momentul respectiv, ca reprezentant al Austriei la bienală, era nevoie să ai o galerie comercială care să se ocupe de logistica unui astfel de proiect. Zdenka Badovinac, curatorul proiectului, a trebuit să găsească o galerie care să fie intermediarul dintre noi și stat. Am ajuns să lucrăm cu Galeria Christine König. Practic, guvernul a virat banii în conturile lui König și ea a avut grijă de tot, de la bilete de avion pînă la transportul materialelor. Era pentru prima dată cînd aveam un proiect de așa o amploare în lumea artei și deja trebuia să facem lucruri de genul ăsta. O pacoste. Probabil că guvernul nu are încredere în artiști sau în grupurile artistice și a evitat să le dea bani direct.

πMi se par fascinante aceste forme de „colaborare“ dintre stat și galeriile comerciale. De ce ai nevoie ca o galerie privată să intermedieze relația dintre artist și stat? Doar dacă aceasta este o modalitate mascată de susținere a pieței de artă prin subvenționare indirectă...

∫Monochrom nu s-a mai aflat niciodată într-o astfel de situație. Am decis că nu avem nevoie de paznici și că trebuie să fim mult mai atenți cînd avem de-a face cu genul acesta de porcării structurale, pur și simplu evitîndu-le. Dar cu siguranță a avut de a face cu maniera în care guvernul conservator, care a venit la putere cu un an înainte, a schimbat modul în care erau finanțate artele.

πV-ați gîndit vreodată că mesajul vostru este corupt de astfel de mecanisme?

∫Noi ne gîndim mai mult cum putem să facem lucrurile să se întîmple. Dacă sînt prea multe porcării implicate, iar mesajul se pierde, pur și simplu nu facem acel lucru. Trebuie să decizi dacă merită să-l faci, pur si simplu.

πO să te întreb direct, de ce ați făcut proiectul Georg Paul Thomann?

∫L-am făcut pentru că am vrut să evităm să reprezentăm Austria; în același timp, trebuie să fiu sincer și să recunosc că aveam nevoie de bani. Motiv pentru care am avut de rezolvat dilema de a face un proiect inteligent, fără a fi marionetele unui guvern de dreapta. Ideea inițială era doar aceea de a publica o carte de 500 de pagini despre viața lui Georg Paul Thomann (titlul cărții fiind Cine a împușcat imanența?), în care ne formulam critica despre artă, sistemul lumii artistice, tehnologie și istorie, toate condensate în acest personaj fictiv. Dar după aceea am realizat că am păcălit accidental întregul sistem media din Austria, pentru că nimeni nu și-a dat seama că tipul ăsta n-a existat niciodată. Jurnaliștii sînt al naibii de nepricepuți la căutatul pe Google! Asta ne-a determinat să-l menținem în viață timp de trei ani, apoi să-l omorîm și să-i organizăm o înmormîntare publică.

πCeea ce ne aduce la discuția cu privire la eficacitatea intervențiilor publice și a farselor.

∫Pentru mine, întrebarea esențială este de ce ai face-o. De exemplu, de ce să faci o farsă? Unora pur și simplu le place să se joace cu mintea oamenilor. În această privință, de exemplu, am putea începe o discuție despre grupul Yes Men2, pentru că eu cred că mare parte din munca lor este farsă de dragul farsei și pentru a-și propulsa cariera. Îmi amintesc bine vremea cînd membrii lui obișnuiau să facă alte tipuri de proiecte. Mai ales o serie de benzi desenate despre EuroMan, supereroul monedei europene. Era o caricatură care explica ce se întîmplă pe piețele financiare, identificîndu-i pe lobby-iști cu oamenii răi. Dar curînd după aceea s-au concentrat doar pe a fi Yes Men. Din punct de vedere politic, ca artist politic, ca farsor politic, cred că întotdeauna trebuie să evaluezi dacă acțiunea pe care o faci nu afectează cauza. Dacă nu reușești să aduci mai multe informații despre substratul politic al farsei, aceasta rămîne doar o simplă tehnică.

πÎn ce fel ai spune că funcționează farsele?

∫Eu sînt un optimist și voi spune că, da, funcționează... dar, probabil, nu așa cum intenționează oamenii să funcționeze. Să luăm, de exemplu, farsa făcută de Yes Men celor de la BBC în legătură cu dezastrul din Bhopal.3 A fost foarte bine făcută, începînd cu website-ul și chiar cu efectul neplanificat al intervenției lor la BBC. Dar, în același timp, doar un număr infim de oameni care au văzut transmisiunea în direct au aflat mai tîrziu că a fost o farsă prin care niște artiști au încercat să forțeze un discurs public. Acei oameni nu citesc New York Times sau reviste de artă. Ai putea rămîne cu ideea că Dow Chemical e de treabă, de vreme ce-i despăgubește pe amărîții aceia din India. Din punct de vedere statistic, Yes Men au făcut o figură frumoasă de PR pentru Dow Chemical. Și ăsta e ultimul lucru pe care au vrut să-l facă, cred. Dacă faci farse politice, cred că e nevoie să le faci mai complexe și cu mai multe straturi.

πNe aduce asta la mai vechea idee de stînga că avem nevoie de mai multe informații care să dezvăluie aspecte ascunse ale realității?

∫Eu nu sînt pesimist din punct de vedere cultural pentru a spune că mai multă informație este neapărat ceva rău. Dar ceea ce este absolut necesar, maceta cu care îți croiești drum prin junglă, este un cadraj făcut anume pentru a pune lucrurile într-o altă lumină. Acesta e motivul pentru care cred în teorie, ca armă pe care o folosești pentru a structura realitatea. Nu toată lumea o vrea, unii chiar se tem de ea. Iar acest lucru este valabil și în cultura underground. Întotdeauna mi s-a părut interesant că o mare parte din discursul politic este pur și simplu bazată pe ură. Ura poate fi puternică, dar nu schimbă nimic. Motiv pentru care unii dintre cei de stînga nu vor reuși niciodată să vadă imaginea de ansamblu. Cred că măcar o dată în viață trebuie să fii Jörg Haider pentru a lupta împotriva lui Jörg Haider.

πÎți amintești, probabil, că, în Anti-Edip,Deleuze și Guattari sugerau că în fiecare dintre noi zace un mic fascist.

∫Așa este. De aceea sînt un susținător al corectitudinii politice. Asta vine cînd înțelegi cît e de fascist limbajul, cît de fasciste ne sînt propriile gînduri. Așadar, împotriva tuturor celor care spun că nu există niciun motiv să folosim un limbaj corect din punct de vedere politic din moment ce încă mai gîndim într-un mod fascist, aș spune că limbajul este domeniul în care poți începe să ripostezi. Pentru că noi creștem în și cu limbajul, iar limbajele croiesc modurile în care gîndim.

πDoar pentru că monochrom pare să iubească contradicțiile, ultimul lucru despre care vreau să te întreb este cum vezi poziția voastră în cadrul MuseumsQuartier4 din Viena, unul dintre cele mai importante întruchipări din Europa ale felului cum e pusă în practică ideologia industriilor culturale.

∫Ah, da. MuseumsQuartier este o mașinărie mare. Am avut parte de o mulțime de critici cu privire la prezența noastră aici. Am avut o lungă discuție între noi dacă ar trebui să ne mutăm în MuseumsQuartier în 2002 sau nu. Pe de o parte, aveam nevoie de spațiu și era ieftin. Pe de altă parte, îi cunoșteam pe unii dintre curatorii care lucrau aici și aveam încredere în ei. De ajutor a fost și faptul că prin MQ puteam invita oameni ca artiști-în-rezidență pentru a face o „Umverteilung (redistribuire a bogăției) de capital social“. Și mă refer aici la oameni care altfel nu ar avea parte de așa ceva, pentru că nu sînt artiști. Închipuie-ți, l-am avut aici pe Jacob Appelbaum, care mai tîrziu a devenit atît de important pentru proiectul WikiLeaks.

πNu aveți deci o politică a mîinilor curate, carevasăzică...

∫Dacă îi întrebi pe toți membrii monochrom despre poziția noastră aici, vei primi răspunsuri diferite. Dar, în același timp, trebui să înțelegi că MQ este format din oameni pentru care aceasta nu este slujba lor ideală. Am ales să fim aici, unii nici măcar nu au alternativă și sînt în mod clar mult mai exploatați decît noi. MQ funcționează într-un mod ciudat. Pentru că ei nu controlează cu adevărat instituțiile de aici; se ocupă doar de imaginea publică, de facilități și de campaniile de promovare. Nu au niciun control asupra MUMOK sau Kunsthalle. În același timp, în cadrul MQ au existat lupte între instituții. De exemplu, MUMOK și Muzeul Leopold au vrut spațiul ocupat de quartier21, unde ne aflăm și noi. Pentru că nu se puteau hotărî cine să primească zona, MQ a oferit-o instituțiilor mici. Pe lîngă toate criticile pe care le-am primit, referitoare la faptul că nu facem artă în adevăratul sens al cuvîntului, MUMOK ne-a sfătuit chiar să mergem și să reprezentăm avangarda neoîmburghezirii [gentrification] în districtele 5 și 6 ale Vienei. Așa că, în 2004, cînd revista Profil ne-a solicitat să facem o ședință foto cu monochrom pentru a fi inclusă în „ediția de Paști“, am profitat de ocazie: rezultatul a fost că am ajuns să fiu răstignit cu bandă adezivă pe pereții de la MUMOK. Acesta a fost momentul cînd, temîndu-se probabil de o presă nefavorabilă, au încetat să se mai ia de noi. Așa că acum aș spune că MQ este un mijloc de răspîndire a anumitor mesaje. Și noi facem parte din el. Îi știm cam pe toți cei de aici, fiecare șurub, fiecare centimetru pătrat al zonei. Este un teren de joacă frumos.

Traducere de Alex Moldovan

 

 

 

 

 

Note:

1. �Arhiva proiectelor monochrom, inclusiv relatări despre ce s-a întîmplat la Bienala de la São Paolo din 2002, e disponibilă la www.monochrom.at.

2. �Yes Men, un duo creat de Jacques Servin (alias Andy Bilchbaum) și Igor Vamos (alias Mike Bonnano), este unul dintre cele mai cunoscute grupuri de media tactică.

3. �O scurgere de gaz care a avut loc în noaptea de 2 spre 3 decembrie 1984 la fabrica de pesticide Union Carbide din Bhopal, în India, a ucis circa 8.000 de persoane și a provocat rănirea altor 600.000. Este considerat unul dintre cele mai grave dezastre industriale din istorie. Dow Chemical a cumpărat Union Carbide în 2001. După lansarea unui fals website al Dow Chemical, pe data de 3 decembrie 2004, Bilchbaum, unul dintre Yes Men, a apărut la BBC World ca „Jude Finistera“, purtător de cuvînt al Dow Chemical. În această calitate, el a anunțat că Dow va lichida Union Carbide și va folosi cele douăsprezece miliarde de dolari rezultate pentru a oferi compensații pentru îngrijirea medicală, pentru a acoperi costurile de curățare a sitului și pentru a finanța cercetarea asupra efectelor produselor Dow. Vestea a provocat scăderea prețului acțiunilor Dow pe Bursa din Frankfurt, scăzînd cu două miliarde de dolari valoarea sa de piață. Două ore mai tîrziu, s-a aflat că a fost o farsă și valoarea acțiunilor a fost restabilită.

4. �Situat în districtul al 7-lea al Vienei, MuseumsQuartier (MQ) este locul în care se găsesc multe instituții culturale, de la Muzeul Leopold, MUMOK (Muzeul de Artă Modernă) și Vienna Kunsthalle la platforma quartier21, care oferă spațiu și sprijin pentru circa 50 de inițiative culturale autonome mici și mijlocii.