Numărul #43, 2013
Scenă

Former West: fracturi în infrastructură
Andrey Shental

Dokumente, Konstellationen, Ausblicke[Documente, constelații, perspective], Berlin, 18–24 martie 2013

 

Former West [Fostul Vest], un proiect aparent fără sfîrșit, desfășurat într-un ritm lent din 2008, și-a atins apogeul sub forma unei reuniuni de șapte zile, intitulată Documente, constelații, perspective. Locul celei de-a patra ediții a congresului a coincis, și spațial, și temporal, cu principalul său moment istoric de referință – sfîrșitul Războiului Rece. Instituția germană Haus der Kulturen der Welt [Casa Culturilor Lumii], care a găzduit proiectul în martie 2013, a fost inițial inaugurată la căderea Zidului Berlinului, fiind amplasată la mică distanță de acesta. Astfel, această Odisee performativă, discursivă și expozițională a închis cercul, isprăvindu-se în punctul ei de plecare imaginar.

Denumirea generică de Fostul Vest a conferinței pune accentul pe sfîrșitul hegemoniei unei vag și abstract definite emisfere asupra celeilalte: Estul nu mai este subordonat Vestului, iar astfel putem cu toții specula asupra soartei ulterioare de ansamblu a „fostului bloc“. Cu toate acestea, în ciuda țelului ei de a descentraliza și de a înlătura hegemonia „Vestului“, de a restabili echilibrul de putere și de a sărbători „imperativul politic al egalității și ideea «unei singure lumi»“, însăși titulatura ei își are rădăcinile în dualismul intrinsec tradiției milenare a gîndirii occidentale, văzute în opoziție cu filosofiile neoccidentale. În loc să vadă lumea potrivit eterogenității ei, conferința se închide într-o logică binară și astfel prescrie caracterul marcat al unui semnificant față de celălalt, ceea ce duce ulterior la precedență, proprietate și relații ierarhice în cadrul paradigmei sale semantice.

Raporturile actuale dintre anumite părți ale lumii sînt mult mai complicate și interconectate decît termenii unei dihotomii. Ne-am putea imagina un pătrat semiotic greimasian (motivul popular al teoriei artei „fost occidentale“) pentru a le ilustra în toată complexitatea lor. Cu toate acestea, nici măcar un sistem cvadruplu n-ar fi suficient pentru a cartografia multiplele Esturi și Vesturi, numeroasele Norduri și Suduri, centre și margini, periferii și periferii relative, situări care se suprapun și se intersectează, teritorii contestate, zone liminale, precum și geografii imaginare și cognitive. Mai mult, argumentul prezentat de Boris Groys în timpul prelegerii sale Art Production [Producția de artă] a subminat și el raporturile temporale bazate pe axa fost – prezent. Potrivit lui, astăzi sîntem mult mai înapoiați chiar și decît fostul Vest: ne îndreptăm direct spre secolul al XIX-lea. Astfel, nu doar certitudinea geografică a acestui proiect ar putea să se găsească fracturată, ci și coerența sa temporală ar putea fi pusă în discuție în altă parte.

De fapt, geografia Fostului Vest este limitată la Europa și la principalele sale capitale, cu excepția semiasiaticului Istanbul. Așa că prezența corelată a „Vestului“ din titlul provocator – deși cu atributul peiorativ de „fost“, acolat lui după disocierea de omologul său, „Estul“ – indică deopotrivă limitările epistemologice și cele pur geografice ale amplitudinii sale. Utrecht, Varșovia, Viena, Berlinul sau Istanbulul, cu ale lor „săli de spectacole climatizate cum se cuvine și cu o acustică bună“ (ca să folosim figura de stil preferată a lui Irit Rogoff) ar putea fi ușor umplute ochi cu mîndri proprietari de pașapoarte europene în stare să se fîțîie după plac prin spațiul Schengen fără frontiere.1 Acesta e motivul pentru care proiectul Fostul Vest nu e chiar-așa-de-fost-occidental.

Această controversă provoacă o serie de întrebări. Dacă aspiri la înlăturarea hegemoniei și a centralității Vestului, de ce să inviți restul lumii să se adune tocmai pe acest continent, să-și investească și să-și concentreze aici capitalul intelectual și creativ? De ce, dacă Vestul este proclamat ca fost, își arogă el dreptul de a decide cine din fostul Est merită atenție și cine nu? Această livrare și acumulare de cunoștințe servește oare doar la îmbogățirea modului în care Europa filosofează despre sine sau este benefică și pentru alte culturi?2

Aceste chestiuni și contradicții nerezolvate s-au vădit în a șasea zi a congresului, cînd cei care păreau a fi participanți din țările fostei „Lumi a Treia“, purtînd costume negre, dar amestecîndu-se printre ceilalți participanți îmbrăcați mai lejer, s-au ridicat brusc în picioare după discursul lui Piotr Piotrowski și au început să scoată zgomote nearticulate, țipînd și gesticulînd expresiv: vizitatorii s-au dovedit a fi interpreți angajați de artistul olandez Aernout Mik pentru impresionanta sa lucrare Fără titlu – o briliantă acțiune de critică instituțională care a problematizat noțiunea de „fost“ și epuizarea discursului critic dominant.

„Fudulia“ acestui discurs mă conduce la un alt aspect problematic al proiectului: raporturile dintre participanții laFostul Vest tind să se instituționalizeze (parafrazîndu-l pe Victor Misiano, am putea vorbi despre o „instituționalizare a prieteniei“3), fapt care, în acest caz, ar însemna consolidarea elitelor artistice. De exemplu, așa-numiții „conferențiari principali“ au jucat rolul de ușieri care își invită colegii, prietenii sau compatrioții să participe la congres pe filierele propriilor grupări. Această dezvoltare treptată a rețelelor a dus la un soi de nepotism sau de fuziune monopolistă (de exemplu, ne putem gîndi la afilierea directă a Fostului Vest cu alte platforme intelectuale, ca Afterall sau, indirect, cu E-flux journal), populate de aceiași oameni și, în cele din urmă, excluzîndu-i pe străini și pe outsideri. Poate că dacă ar exista mai multe contraponderi structurale sau fracturi, disonanțe ori neconcordanțe cognitive, cum ar fi cele puse în practică de Aernout Mik, Fostul Vest și-ar sacrifica programul perfect echilibrat al evenimentelor și participanților de dragul unei coexistențe mai disputate și mai conflictuale.

E posibil ca niște raporturi mai productive să se poată stabili printr-o interacțiune a agonismului și a ceea ce Ranjit Hoskote, în prelegerea sa Thinking Beyond Network: Notes Towards Cosmopolitics [A gîndi dincolo de rețea: însemnări în vederea unei cosmopolitici] (2012), numește „tropism“. Poetul și curatorul indian descrie aceste raporturi ca pe „o atracție și curiozitate intervenind în ciuda dorinței tale, în ciuda voinței tale“, care pot ajuta la „atingerea alterității, la aprecierea ei și la propria amplificare prin ea“. Această nearmonioasă coabitare agonistic-tropistică a aceluiași spațiu ar putea submina relațiile consensuale sau ceea ce e clar convenit și manifestat prin ritualuri și rutine universitare: aplauze, complimente, recunoștință și întrebări mereu corecte. De exemplu, cel puțin două poziții conflictuale au fost elaborate în timpul congresului. Pe de o parte, noțiunea de „cosmopolitism insurgent“ a fost formulată de Ranjit Hoskote și apoi dusă mai departe de curatorul Rasha Salti, care a făcut apel la modalități pașnice, neviolente de rezistență și de lărgire a imaginarului nostru politic. Pe de altă parte, participanții la piesa Where Has Communism Gone? [Unde s-a dus comunismul?], montată de Chto Delat?, au susținut că, prin natura sa, comunismul e violent, văzînd asta ca pe o caracteristică inevitabilă pe care trebuie s-o accepți. Din păcate, aceste perspective asupra lumii nu s-au confruntat unele cu altele, o situație din care poate că ambele părți ar fi avut de cîștigat.

O încercare de a stabili o relație conflictuală cu publicul a fost făcută și de Irit Rogoff la un nivel relativ formal – prin rearanjarea spațială a formatului obișnuit al unui eveniment discursiv. Fiind unul dintre „conferențiarii principali“, ceea ce, desigur, implica un public scrobit, ea a decis, în pofida inconvenientelor, să-și realizeze segmentul Infrastructură într-o mică sală închisă. Cei care n-au încăput sau n-au avut locuri rezervate au trebuit să-și găsească un colțișor în HKW și s-o asculte în direct la difuzoare. Această scindare în două a publicului, care a imitat o ședință de licitație, cu separarea corespunzătoare dintre colecționari și „curioși“, a părut o încercare de a crea incoerență în desfășurarea impecabilă a unui eveniment bine organizat. N-a fost un simplu capriciu, ci un gest foarte simptomatic, vorbind despre cum cunoașterea critică și discursul despre artă au devenit exagerat de regizate și de masiv consumate, făcînd imposibile discuțiile constructive.

Potrivit spectacolului-lectură al lui Hito Steyerl I Dreamed a Dream [Am visat un vis], epoca producției de artă în masă merge mînă în mînă cu inventarea armelor de foc, care a făcut posibilă democratizarea violenței. Întrucît se poate spune că democratizarea în sine e violentă, Irit a folosit o doză admisă de „violență“ ca reacție la aceste procese. Tendința de a de-populariza și de-democratiza arta se poate să fi fost impulsionată de o anume nostalgie față de vremurile cînd exista o comunitate artistică, nu o lume a artei, proximitate fizică în loc de înstrăinare, înrudire în loc de parteneriate, precum și capacitatea de a purta conversații semnificative, și nu nesfîrșite treceri ale microfonului prin săli imense cu aer condiționat. Momentul în care aveam intuiții de artă, dar nu aveam încă infrastructuri pentru ea.

În timp ce instituțiile sînt caracterizate de ierarhii, de relații de putere verticale, de autoritatea elitelor, de separarea producerii artei de consum, de birocratizarea operațiunilor sale, infrastructurile se formează prin încrengături complexe de instituții (cum ar fi galeriile, muzeele, mass-media), operațiuni logistice și manageriale, reticulații intelectuale transnaționale, rețele de sponsori, finanțatori și administratori, transport al participanților și transmitere în direct online – toate acestea avîndu-și priza unele pe celelalte. Rolul lor nu este de a impune anumite opinii, valori, ideologii, ci mai degrabă de a livra cunoștințe și de a facilita producerea și reproducerea acestora. Din acest punct de vedere, Fostul Vest pare să fie în același timp o instituție, o entitate cu propriile reguli și infrastructură, un țesut de proceduri care fac posibilă distribuirea fără hiaturi și consumul de conținut critic.

S-ar putea spune că Fostul Vest, în ciuda capacității sale de a se deteritorializa și a se reteritorializa în spații diferite sau de a se restrînge ori de a se deschide în timp (Ranjit ar numi asta „temporalitate-acordeon“), a ajuns la punctul în care cunoștințele încep să funcționeze doar pentru autoîntreținere și autosusținere, pentru propria autolegitimare. De exemplu, teoreticianul Stefano Harney, în prelegerea sa Logistical Infrastructure and Algorithmic Institutions [Infrastructuri logistice și instituții algoritmice] s-a numit pe sine, pe Franco Berardi și pe Maurizio Lazzarato drept contabili ai acestei conferințe, care au fost invitați din afară într-un context artistic pentru a introduce o nouă productivitate a riscului și a-i face funcționarea mai eficientă. Putem bănui că aceste mișcări seismice – tendința de a imita logica capitalismului financiar – au fost, conștient sau inconștient, resimțite de participanți și, astfel, înfruntate prin insurgențe minore de felul celor pe care am încercat să le surprind mai sus. Acordînd atenție acestei dinamici contradictorii, ei și-au permis aceste elemente paradoxale cu scopul de a rupe, de a de-semnifica procesul neîntrerupt de livrare de dragul livrării.

Poate că aceste rupturi au fost un fel de semnale pentru intelectuali, vorbind despre probleme politice și culturale mai mult sau mai puțin legate de evenimentele care au avut loc cu două decenii în urmă, cum că politica reală se întîmplă în acest moment în afara sălilor climatizate. Putem spera ca Fostul Vest, ca proiect-propunere care va continua sub forma documentației și a publicării online, să devină o arhivă inspiratoare sau un rezervor de tactici pentru acțiuni efective.

Traducere de Alex Moldovan

 

 

Note:

1. �În același timp, la ideea de mobilitate au reflectat cercetătorii Ethel Brooks și Daniel Baker în discuția lor performativă A Roma Model [Un model rom], dedicată felului cum romii ne-ar putea forma.

2. �Fostul Vest are ca punct de referință căderea Zidului Berlinului, și nu, să zicem, piața Tiananmen ori revoluția iraniană sau războaiele de eliberare națională de sub puterile coloniale. Desigur, proiectul ar putea fi mult mai global, cuprinzător și mobil, dar cu siguranță a realizat ceva: a dat cuvîntul curatorilor, criticilor și artiștilor din țări ale fostului Tratat de la Varșovia și din țări nealiniate care au tăcut sau cărora le-a fost impusă tăcerea timp de mai multe decenii.

3. �Victor Misiano, Institutionalization of Friendship, http://irwin.si/texts/institualisation/.