Numărul #43, 2013
Scenă

Sabot/age
Interviu cu Daria Dumitrescu realizat de Edith Lázár

Daria Dumitrescu este cofondator și director al galeriei de artă Sabot Deschisă în 2009, la Cluj, galeria și-a marcat prezența la numeroase tîrguri de artă, precum Viennafair, Artissima, Independent, Art-O-Rama sau Liste.

Edith Lázár πÎn general, discuțiile despre galerii încep prin conturarea unui itinerar cronologic și a relațiilor în lumea artei. Pe mine însă m-ar interesa dacă sînt texte sau practici artistice care ți-au atras atenția și care te-au influențat în stabilirea unei direcții sau, mai bine spus, în construirea unei imagini a galeriei.

Daria Dumitrescu ∫Cînd am decis să deschid galeria, mă imaginam un potențial contrasabotor. Aveam în minte expoziția făcută de Nancy Spector la Guggenheim, theanyspacewhatever, și felul în care a început sfîrșitul esteticii relaționale. Îl epuizasem deja pe Bourriaud și mă întorsesem la Deleuze și, mai departe, la Marc Augé. Mă gîndeam la traseul pe care îl am de parcurs dinspre nonspațiu către spațiu și la cum traseul ăsta trebuie să se umple de conținut. Am decis că nu mă interesează arta angajată și, apoi, că nu voi cuprinde în discurs rămășițe ale esteticii relaționale. Nu doream spectacol, n-aveam de gînd să mă supun dictaturii curatorului și mă îndoiam că celebritatea are ceva de-a face cu arta. Cu alte cuvinte, încercam să mă plasez în afara modei, pentru că nu socoteam nimic mai captivant în artă decît alegerile nesigure.

Aceasta ar putea fi una dintre constantele galeriei: vreau să lucrez în continuare cu artiști care nu și-au găsit drumul sau care nu sînt în pericol să-l declare găsit. Dacă asta se vede, înseamnă că avem deja o oarecare imagine și că, cel mai probabil, o vom și abandona.

πAșadar, nu ai simțit niciodată că riști prea mult cu anumiți artiști, că arta lor ar fi mai greu de digerat din cauza caracterului experimental? A fost vreo expoziție care, din acest punct de vedere, a impus dificultăți?

∫Nu văd niciun risc în caracterul experimental, așa că nu am cum să îl evit. Rămîn fidelă convingerii că arta trebuie să nedumerească.

Au fost multe expoziții care au ridicat probleme de receptare la Cluj. Îmi amintesc doar de expoziția lui Stefano Calligaro, pe care lumea a crezut-o minimală din pricina lipsei de resurse. E vina unei inerții intelectuale, care atrage după sine plictis și comoditate. O expoziție de artă contemporană nu poate fi lecturată doar vizual, epidermic. Dacă nu-i accesezi referințele, lucrurile rămîn unidimensionale, la cheremul gustului și al interpretării speculative. 

πÎn multitudinea de practici artistice și de medii prin care trece lucrul contemporan cu arta, ce face ca un artist să fie atractiv pentru galerie? Ce constituie acel declic în urma căruia să-i oferi un spațiu de expunere?

∫Asta e o întrebare grea, pentru că nu am un set de reguli prestabilite. Mă uit zilnic la artă și rămîn interesată de artiștii care reușesc să mă încurce. Am constatat că, de obicei, sînt artiști care se exprimă cu ușurință în medii diverse, au un bagaj cultural vast, citesc și scriu (pare o glumă), practică arta și gîndesc prospectiv. Schematic, dacă un artist reușește să mă încurce serios, atunci începem un dialog care se poate solda cu o colaborare, și deci cu o expoziție.

πCu toate astea, în ceea ce privește programul expozițional, am remarcat o înclinație pe care eu aș numi-o gust pentru postconceptual...

∫Probabil că ai dreptate, mă interesează ideile și raportul lor cu imaginea. Nu știu dacă asta se traduce prin postconceptual, postneoconceptual, deconceptual sau pur și simplu are legătură cu atenția la formulele derivate de după arta conceptuală. E interesant cum astăzi putem negocia cu determinări felurite fără să ne situăm în eroare.

Sînt atentă mai ales la sensurile particulare pe care le îmbracă acum arta conceptuală, la raportul ei cu estetica minimală, cu abstracțiunea, cu artizanatul. Alice Tomaselli, spre exemplu, introduce ideea de conceptual artizanal, în vreme ce Stefano Calligaro vorbește, minimal, despre ideea-obiect, iar Lucie Fontaine despre cultura-marfă, despre funcția operei de artă, despre creație, producție, distribuție. Pot să merg mai departe, la Alex Mirutziu, care și-a mutat atenția din zona gender înspre articularea unui discurs despre hiperobiect și timp, sau la Radu Comșa, care a plecat de la pictura figurativă și s-a oprit la limbajul abstract, împrumutînd din muzică, literatură și design procedee de transcriere, traducere și multiplicare. Florin Maxa rămîne minimal, preocupat de serialitate, ceea ce-l apropie deopotrivă de formal și de conceptual, Vlad Nancă ilustrează o îndelungă preocupare pentru semiotica urbană în obiecte/instalații informate de Bauhaus și de arta minimală, iar pentru Aline Cautis pictura e o formă de rescriere abstractă a înseși istoriei ei.

L-am omis intenționat din această enumerare pe Mihuț Boșcu Kafchin, care suportă mai greu alăturări: un artist al generației bitpix, a cărui estetică e inspirată de norul de fantezie sci-fi care a iradiat generații de artiști de la începutul industriei de divertisment și pînă astăzi.

πSpuneai mai devreme că ți-ai propus să refuzi dictatura curatorului. Una dintre expozițiile care mi-au atras atenția a fost i-n-v-e-n-t-o-r-y,a lui Lucie Fontaine. Dincolo de acea mixtură între estetica vieții cotidiene și spațiul galeriei, artista a jonglat cu procesul de prezentare, de arhivare și de inventariere a propriilor lucrări, deci îl putem numi un act curatorial. Însă, la fel de bine, Lucie Fontaine curatoriază expoziții care implică artiști diverși. Acum, în contextul dezbaterilor referitoare la statutul raporturilor dintre artist și curator versus situația curatorului-artist, în ce măsură proiectul pe care artista l-a propus își găsește ecou în politica galeriei?

∫Da, cred că prefer dictatura artistului. Dar lucrurile se văd mai bine din perspectiva Lucie Fontaine (un colectiv artistic, o identitate contrafăcută în tradiția lui Claire Fontaine sau Donelle Woolford), care încearcă să elucideze sensul integrator al artei contemporane, unde poziția creatorului poate fi ocupată astăzi de artist, galerist, curator, operator cultural, editor, critic, iar enumerarea poate să continue. La fel, înțelegerea operei trebuie să țină seama de sensul larg al practicii artistice, fie că vorbim de concepție, de creație, de producție, de prezentare, de distribuție, de comunicare sau de promovare.

Lucie Fontaine e, în egală măsură, o galerie cu două sedii – Milano și Tokio –, o identitate artistică operată de doi „angajați“ (un editor și un artist) și un curator. O discuție despre opera lui Lucie Fontaine trebuie deci să angajeze tot acest fundal, pentru că lucrările ei sînt rezultatul acestei viziuni triple: a curatorului-artist, a artistului editor și artizan, a galeriei care prezintă și distribuie opera altora, prin toate acestea generînd propria operă.

Interpretări ale acestui modus operandi se regăsesc și la Sabot. Artiștii cu care colaborăm joacă roluri diverse, iar galeria își amendează mereu prestația în funcție de scriptul lor, însă niciodată nu se rezumă la a fi doar cubul alb în care se așază o expoziție.

Cînd spuneam că refuz dictatura curatorului, mă refeream la curatorul-mercenar invitat să orchestreze programul unei galerii.

πAr mai fi o chestiune. De obicei, instituțiile de artă sînt cele care oferă rezidențe, dar, din cîte știu, ai inclus un astfel de program în mersul galeriei. Ce înseamnă pentru Sabot acest proiect de acordare de rezidențe?

∫Programul nostru de rezidență funcționează fără calendar și n-a fost birocratizat în niciun fel. E o extensie a dialogului pe care Sabot vrea să-l poarte cu scena artistică. Îl consider încă un experiment, dar observ că începe să funcționeze tot mai mult ca anticameră pentru programul Sabot.

πÎn acest sens, tot mai des, artiștii aleg să fie reprezentați de o galerie. În ce fel ajung să fie incluși în programul de rezidență? Cum stabiliți legătura cu ei?

∫Sînt situații în care îi observ eu pe artiști, cum e cazul lui George Crîngașu, pe care l-am invitat să folosească rezidența pentru pregătirea unei posibile expoziții la Sabot în 2014. La fel s-a întîmplat și cu Aline Cautis în 2010–2011. Primim și multe solicitări, dar răspund pozitiv doar acelora care converg cu programul galeriei și care au potențialul de a genera conținut. Nu țin neapărat să ocup spațiul în permanență, de aceea sînt atentă să aleg proiecte și artiști pentru care interacțiunea cu contextul Sabot înseamnă mai mult decît accesul gratuit la un atelier în Fabrica de Pensule.

π Pentru că tot ai menționat Fabrica de Pensule, mai constituie ea un spațiu de expunere sau a devenit unul al producției? Întreb asta pentru că observ artiști și galerii care caută să-și construiască o imagine prin asocierea cu Fabrica.

∫Nu știu cum se raportează alții la context, știu însă că a existat la început (în 2009) ideea de a ne constitui ca întreg pe seama unui numitor comun pe care eu îl consider și astăzi destul de vag: orizontul cultural. Atît de vag, încît în toți anii ăștia prestigiul Fabricii a crescut pe seama activității independente a artiștilor și a organizațiilor care o populează. E remarcabil totuși faptul că am reușit să conviețuim cu succes, chiar și în lipsa unei mari viziuni comune și că, în sens strict logistic, sîntem tot mai bine organizați.

Fabrica e o adresă cunoscută și vizitată – unul dintre marile beneficii ale coabitării –, dar e o naivitate să credem că ea ne coafează imaginea. Marea mea îngrijorare pe termen lung e că ne-o poate strica.

π Sabot este una dintre galeriile clujene care iese tot mai mult din coordonatele locale. Cum e să reprezinți o galerie în afară? Mă refer aici la faptul că nu ai mizat pe acea exploatare est-europeană a peisajului postcomunist, devenită un trend la un moment dat printre galeriile din spațiul românesc. Din acest punct de vedere, care e atmosfera de la tîrgurile de artă și, mai ales, cum ați fost percepuți în acele zone?

∫N-am mizat pe clișee, și asta ne-a adus un soi de prestigiu tăcut printre curatori, critici și galeriști din afară și un fabulos insucces printre colecționarii de pretutindeni.

Lucrurile au început să se schimbe abia în ultimul an. Pesemne că piața e suprasaturată de povestea reîncălzită a Estului și vrea să asculte și alte povești. Prezentările noastre la tîrguri nu sînt deloc diferite de expozițiile pe care le organizăm în galerie: ilustrăm un proiect anume, precedat de îndelungi schimburi de idei, nu ne prezentăm niciodată stocul. Cum nu sînt un dealer înnăscut, ci am decis că pot să-mi asum și destinul ăsta, intrarea noastră pe piață seamănă mai degrabă cu un fapt cultural decît cu o întreprindere profitabilă.

Nu e ușor să reprezinți un asemenea proiect, dar nimic altceva sau făcut altfel nu m-ar fi interesat.

π Cum te raportezi la asocierile cu Școala de la Cluj?

∫Nu mă raportez. Nici la școală ca universitate, nici la sintagmă. Sabot a scăpat de această asociere, deși unul dintre artiștii noștri, Radu Comșa, e parte din generația căreia ea i se atribuie. Am voie să glumesc?... Radu a fost invitat să joace din cînd în cînd în echipa școlii, foarte rar însă, pentru că era tentat să marcheze pentru echipa adversă. Nu știu dacă antrenorul sau colegii l-au trecut în rezervă, cert e că artistul nostru a părăsit echipa și s-a reinventat.

π Aș dori ca, la final, să trasăm un context mai larg. Dacă ar fi să stabilești cîteva puncte de interes ale artei contemporane de azi, care ar fi acelea? Și care sînt manifestările devenite deja desuete pe scena artei, dar care continuă să acapareze spațiul galeriilor?

∫Cine e arta contemporană, de fapt? Dar presupun că te referi la hituri, la tendințe în jurul cărora roiesc deopotrivă artiști, galeriști, curatori, instituții, colecționari, reviste de artă. O să fac trimitere pentru asta la un articol al lui Jerry Saltz apărut recent în presa americană, „Art’s Insidious New Cliché: Neo-Mannerism“ [Noul poncif insidios din artă: neomanierismul]. Vorbește despre Anarchy Lite referitor la sculptura contemporană, despre faptul că sub enunțul „Painting is dead“ [pictura a murit] se ascunde multă pictură epigonică și comună, despre colaje anodine care abundă pe piață și despre valuri de artiști care mimează aceeași estetică și aceleași maniere. Cred că trebuie să înțelegem că tot ceea ce vine ca un manifest pentru ceva e deja desuet și că e nevoie să începem a privi în altă parte.