Numărul #43, 2013
despre „curajul de a anula datoria“

Curajul de a anula datoria
Slavoj Žižek

Maurizio Lazzarato1 oferă o analiză detaliată a felului cum, în capitalismul global de astăzi, datoria lucrează într-un spectru larg de practici și niveluri sociale (de la state naționale pînă la indivizi). Ideologia hegemonică neoliberală se străduie să extindă logica concurenței pe piață asupra tuturor domeniilor vieții sociale, așa încît, de exemplu, sănătatea și educația sau chiar deciziile politice (votul) să fie percepute ca investiții făcute de individ în folosul propriului său capital. Așadar, muncitorul nu mai e conceput doar ca forță de muncă, ci ca un capital personal în privința căruia el ia decizii de „investiții“, bune sau proaste, atunci cînd schimbă slujbele, iar astfel își sporește sau își scade valoarea capitalului. Această reconceptualizare a individului ca „antreprenor-de-sine“ înseamnă o schimbare semnificativă în natura guvernării: o îndepărtare de pasivitatea și închiderea relative ale regimurilor disciplinare (școala, fabrica, închisoarea), precum și de tratamentul biopolitic al populației (de către statul bunăstării). Cum poți guverna indivizi concepuți ca niște agenți autonomi ai alegerilor libere de pe piață, adică niște „antreprenori-de-sine“? Guvernarea se exercită acum la nivelul mediului în care oamenii iau deciziile aparent autonome: riscurile sînt externalizate de la companii și state la indivizi. Prin această individualizare a politicii sociale și privatizare a protecției sociale prin alinierea la normele pieței, protecția devine condiționată (nu mai este un drept) și e legată de persoanele ale căror comportamente sînt supuse astfel evaluării. Pentru majoritatea oamenilor, faptul de-a fi un „autoantreprenor“ trimite la capacitatea individului de a face față riscurilor externalizate, fără a avea resursele sau puterea necesare pentru a face acest lucru în mod corespunzător:

„Politicile neoliberale contemporane produc un capital uman sau «antreprenor-de-sine» mai mult sau mai puțin îndatorat și mai mult sau mai puțin sărac, dar întotdeauna precar. Pentru majoritatea populației, a deveni un autoantreprenor se limitează la gestionarea angajării, a datoriilor, a scăderii salariului și veniturilor, precum și a reducerii serviciilor sociale în funcție de normele de afaceri și cele ale concurenței“.2

Pe măsură ce indivizii devin mai săraci prin scăderea salariului și eliminarea prevederilor sociale, neoliberalismul le oferă compensații prin datorii și prin promovarea acționariatului. În acest fel, chenzinele sau salariile amînate (pensiile) nu cresc, dar oamenii au acces la credite de consum și sînt încurajați să contribuie la pensii prin portofolii de acțiuni personale; oamenii nu mai au dreptul la o locuință, dar au acces la credite pentru locuințe/ipotecare; oamenii nu mai au dreptul la învățămînt superior, dar pot lua împrumuturi pentru perioada studiilor; protecția reciprocă și cea colectivă împotriva riscurilor sînt eliminate, dar oamenii sînt încurajați să facă asigurări private. Fără a înlocui toate relațiile sociale existente, raportul creditor-datorie ajunge astfel să li se suprapună: muncitorii devin muncitori îndatorați (trebuind să ramburseze acționarilor companiei pentru că i-au angajat); consumatorii devin consumatori îndatorați; cetățenii devin cetățeni îndatorați, trebuind să-și asume responsabilitatea pentru partea lor din datoria țării.

Lazzarato se bazează aici pe ideea lui Nietzsche, dezvoltată în cartea sa Despre genealogia moralei, că trăsătura distinctivă pentru societățile omenești, pe măsură ce s-au îndepărtat de originile lor primitive, a fost capacitatea lor de a produce un om capabil să-și restituie datoriile și să-și recunoască datoria față de grup. Această promisiune întemeiază un anumit tip de memorie orientată spre viitor („Îmi amintesc că îți sînt dator, așa că mă voi comporta într-un fel care îmi va permite să îmi plătesc datoria“) și astfel devine un mod de administrare a comportamentelor viitoare. În grupurile sociale mai primitive, datoriile față de ceilalți erau limitate și puteau fi anulate, în timp ce, odată cu apariția imperiilor și a monoteismelor, datoria socială sau divină a inșilor a devenit efectiv de neplătit. Creștinismul a perfecționat acest mecanism: atotputernicul său Dumnezeu însemna o datorie care era infinită; în același timp, vina pentru neplată a fost interiorizată. Singura modalitate posibilă de rambursare era prin supunere: față de voința lui Dumnezeu, față de biserică. Datoria, deținînd astfel controlul asupra comportamentelor din trecut și viitor, și cu miza ei morală, a fost un formidabil instrument de guvernare – tot ce rămînea de făcut era să fie secularizată.

Această constelație dă naștere unui anumit tip de subiectivitate caracterizată de moralizare și de o temporalizare specifică. Subiectul îndatorat săvîrșește două tipuri de muncă: muncă salariată, precum și munca asupra sinelui de care e nevoie pentru a produce un subiect în stare să promită, să ramburseze datoriile și care e gata să-și asume vina pentru faptul de a fi un subiect îndatorat. Îndatorarea vine dimpreună cu o serie anume de temporalități: pentru a fi în măsură să rambursezi (să-ți ții minte promisiunea), trebuie să ai un comportament previzibil, regulat și calculat. Asta nu doar că merge împotriva oricărei revolte viitoare, cu răvășirea inevitabilă a capacității de rambursare pe care o aduce cu sine, ci presupune și ștergerea amintirii revoltelor și rezistențelor colective din trecut, cu partea lor de scadențe date peste cap și de comportamente imprevizibile. Acest subiect îndatorat este supus în mod constant inspecțiilor de evaluare din partea altora: aprecieri și obiective individualizate la locul de muncă, grad de solvabilitate, interviuri individuale pentru cei care primesc beneficii sau credite publice. Subiectul este astfel obligat nu numai să arate că va putea rambursa datoria (și să se achite față de societate prin comportamente corecte), ci și să dea dovadă de o atitudine adecvată, asumîndu-și vina individuală pentru orice fel de eșec în această privință. Aici devine palpabilă asimetria dintre creditor și debitor: „autoantreprenorul“ îndatorat e mai activ decît subiectul supus vechilor tipuri de guvernare, mai disciplinare; cu toate acestea, lipsit de capacitatea de a-și guverna timpul sau de a-și evalua propriile comportamente, capacitatea sa de acțiune autonomă e în mod strict limitată.

În cazul în care există impresia că datoria este pur și simplu un instrument guvernamental de modificare a comportamentului indivizilor, trebuie remarcat că tehnici similare se pot aplica și în tutelarea instituțiilor și a țărilor. Dacă urmărești accidentul rutier în ralanti și aflat în plină desfășurare care e actuala criză, n-ai cum să nu-ți dai seama de modul în care țările și instituțiile sînt necontenit evaluate (de agențiile de rating pentru credite, de exemplu), cum trebuie să accepte vina morală pentru erorile și lipsa de cumpătare anterioară și să promită că pe viitor se vor purta bine, așa încît să existe siguranța că, indiferent ce tăieri vor fi aplicate la nivelul serviciilor sociale sau al drepturilor muncitorilor lor, ele să-i poată rambursa creditorului livra lui de carne.3

Triumful final al capitalismului se produce, așadar, atunci cînd fiecare muncitor devine propriul său capitalist, „auto-antreprenorul“ care decide cît să investească în propriul viitor (educație, sănătate...), plătind pentru aceste investiții prin îndatorare. Drepturile (la educație, la sănătate, la locuință...) devin astfel decizii libere de a investi, aflate, sub aspect formal, la același nivel cu decizia bancherului sau a capitalistului de a investi într-o companie sau alta, așa încît, la acest nivel formal, fiecare ar fi un capitalist care se îndatorează pentru a investi. Prin asta ne mai îndepărtăm cu un pas de egalitatea formală, în ochii legii, dintre capitalist și muncitor – acum, ambii sînt investitori capitaliști. Cu toate astea, aceeași diferență în „fizionomia alor noastre personae dramatis“ care, conform lui Marx, apare după ce se încheie tranzacția dintre muncă și capital, se ivește aici din nou între investitorul capitalist propriu-zis și muncitorul obligat să acționeze ca „autoantreprenor“: „primul zîmbește semnificativ și este foarte aferat; celălalt înaintează timid, în silă, ca omul care și-a dus la tîrg propria sa piele și care nu mai are de așteptat altceva decît un singur lucru – ca această piele să-i fie tăbăcită“.4 Și are dreptate să rămînă spăsit – libertatea de alegere care îi este impusă e falsă, e tocmai forma servituții sale.

Cum se leagă apariția de astăzi a omului îndatorat, proprie condițiilor capitalismului global, de relația debitor/creditor văzută ca o constantă antropologică universală, așa cum a fost ea formulată de Nietzsche? Este paradoxul realizării directe ce se transformă în opusul său. Capitalismul global de astăzi duce relația debitor/creditor la extremul ei și, în același timp, o subminează: datoria devine un exces ridicol de fățiș. Pătrundem astfel în domeniul obscenității: cînd este acordat un credit, nici nu se mai așteaptă de la debitor să-l ramburseze – datoria este tratată de-a dreptul ca un mijloc de control și dominație. Amintiți-vă de presiunea continuă a UE asupra Greciei pentru punerea în aplicare a măsurilor de austeritate – această presiune se potrivește perfect cu ceea ce psihanaliza numește supraeu. Supraeul nu este subiectul etic propriu-zis, ci un agent sadic care-l bombardează pe subiect cu niște cerințe imposibile, bucurîndu-se în mod nerușinat de eșecul subiectului de a le respecta; paradoxul supraeului este că, așa după cum Freud a înțeles cu claritate, cu cît îi ascultăm mai mult solicitările, cu atît mai vinovați ne simțim. Imaginați-vă un profesor hain care le dă elevilor sarcini imposibile și apoi își bate joc de ei cu sadism cînd îi vede cuprinși de anxietate și panică. Asta e partea îngrozitor de greșită a cererilor/poruncilor UE: nu-i dau nicio șansă Greciei, eșecul Greciei face parte din joc. Scopul analizei politico-economice este aici acela de a desfășura strategii în privința ieșirii din acest cerc infernal al datoriei și vinovăției.

Un paradox asemănător a funcționat de la bun început, desigur, deoarece chiar la baza sistemului bancar se află o promisiune/obligație ce nu poate fi satisfăcută pe deplin. Cînd depui banii la bancă, banca se obligă să-ți înapoieze banii în orice moment – dar știm cu toții că, în timp ce banca poate face asta pentru o parte dintre cei care au depus bani, prin definiție, n-o poate face pentru toți. Însă acest paradox care, inițial, a ținut pentru raportul dintre depunătorii individuali și banca lor este acum valabil și în cazul raportului dintre bancă și persoanele (juridice sau fizice) care au împrumutat bani de la bancă. Asta înseamnă că adevăratul scop al împrumutului de bani către debitor nu este să obții rambursarea datoriei cu un profit, ci continuarea pe termen nedeterminat a datoriei care îl ține pe debitor într-o situație de permanentă dependență și subordonare. Acum circa un deceniu, Argentina a decis să-și ramburseze datoria față de FMI mai devreme (cu ajutor financiar din partea Venezuelei), iar reacția FMI a fost surprinzătoare – în loc să se bucure că-și primește banii înapoi, FMI (sau, mai degrabă, reprezentanții săi de la vîrf) și-a exprimat îngrijorarea că Argentina va folosi această nou-dobîndită libertate și independență financiară față de instituțiile financiare internaționale pentru a-și abandona politica financiară fermă și a se angaja în cheltuieli nesăbuite... Această neliniște a dezvăluit în mod palpabil adevăratele mize ale relației debitor/creditor: datoria este un instrument de control și de impunere de reguli asupra debitorului și, ca atare, ea năzuiește la propria ei reproducere exponențială.

O altă surpriză în această privință este că teologia și poezia știau acest lucru de mult timp – încă o confirmare a subiectului lui Berardi, „poezie și finanțe“. Să ne întoarcem la modernitatea timpurie – de ce a fost povestea lui Orfeu cel mai important subiect de operă în primul secol al istoriei sale, cînd s-au înregistrat aproape o sută de versiuni ale acesteia? Figura lui Orfeu care le cere zeilor să o aducă înapoi pe Euridice simbolizează o constelație intersubiectivă care oferă, ca să zicem așa, matricea elementară a operei, mai precis, a ariei în care se condensează sensul operei: raportul dintre supus (în ambele sensuri ale termenului: agent autonom, dar și supus al unei puteri juridice) și Stăpînul său (divinitate, rege sau doamnă a iubirii curtenești) se revelează prin cîntecul eroului (un contrapunct la colectivitatea întruchipată de cor), care este de fapt o rugă adresată Stăpînului, un apel la milă, la a face o excepție sau la a-i ierta eroului încălcarea Legii. Prima formă, rudimentară, de subiectivitate este această voce a supusului implorîndu-l pe Stăpîn să-și suspende, pentru un scurt moment, propria lege. O tensiune dramatică ia naștere în planul subiectivității din ambiguitatea dintre putere și neputința care trimite la gestul de grație prin care Stăpînul răspunde la rugămintea stăruitoare a supusului. În ceea ce privește ideologia oficială, grația exprimă puterea supremă a Stăpînului, puterea de a se ridica deasupra legii proprii: doar un stăpîn foarte puternic își poate permite să împartă milă. Ce avem aici e un soi de schimb simbolic între supusul uman și Stăpînul său divin: cînd supusul, un muritor de rînd, prin oferta sacrificiului de sine, își depășește finitudinea și atinge înălțimi divine, Stăpînul îi răspunde cu un gest sublim de grație, dovadă supremă a omeniei sale. Dar acest act de grație este, în același timp, marcat de semnul ireductibil al unui gest gol, forțat: Stăpînul transformă, în cele din urmă, necesitatea în virtute, prin aceea că promovează ca pe un act liber ceea ce e, oricum, obligat să facă – dacă refuză clemența, își asumă riscul ca rugămintea respectuoasă a supusului să se transforme într-o revoltă fățișă.

În Orfeu al lui Gluck, de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, deznodămîntul este diferit: după ce privește înapoi și, astfel, o pierde pe Euridice, Orfeu interpretează celebra sa arie „Che farò senza Euridice“, anunțîndu-și intenția de a se sinucide. În acest moment al abandonului total de sine, intervine Iubirea și i-o înapoiază pe Euridice. Această formă specifică de subiectivizare – intervenția Grației, nu ca simplu răspuns la ruga supusului, ci ca răspuns oferit în chiar momentul în care supusul decide să-și pună în joc viața, să riște totul – este întorsătura adăugată de Gluck. Importantă aici este legătura dintre afirmarea autonomiei subiective și „răspunsul Realului“, mila arătată de marele Altul: departe de a fi opuși, ei se bazează unul pe celălalt, adică subiectul modern își poate afirma autonomia radicală doar în măsura în care poate conta pe sprijinul „marelui Altul“, doar în măsura în care autonomia sa e susținută de substanța socială. Nu-i de mirare că acest gest de „autonomie și milă“5, de milă care intervine chiar în momentul afirmării de către supus a autonomiei depline, este vizibil în întreaga istorie a operei, de la Mozart la Wagner: în Idomeneo și Seraglio, Altul (Neptun, Basha Selim) își arată mila chiar în momentul în care eroul este gata să-și sacrifice viața, iar acest lucru se întîmplă chiar și de două ori în Flautul fermecat (intervenția magică a lui Altul împiedică atît sinuciderea Paminei, cît și cea a lui Papageno); în Fidelio, trompeta anunță sosirea ministrului chiar în momentul în care Leonora își pune viața în pericol pentru a-l salva pe Florestan; pînă la Parsifal al lui Wagner, unde chiar Parsifal intervine și îl salvează pe Amfortas tocmai cînd Amfortas cere să fie înjunghiat de moarte de către cavalerii săi. Foarte interesantă este aici opera tîrzie a lui Mozart, Clemenza di Tito, în care asistăm la o explozie sublimă/ ridicolă de manifestări ale milei – chiar înainte de iertarea finală, Titus însuși e exasperat de proliferarea actelor de trădare care îl obligă să-și înmulțească actele de clemență:

„În clipa în care iert un criminal, descopăr un altul. [...] Cred că astrele conspiră să mă oblige, chiar în pofida mea, să devin crud. Nu, nu vor avea această satisfacție. Virtutea mea și-a jurat deja să continue întrecerea. Să vedem ce e mai statornic, trădarea celorlalți sau mila mea. [...] Să știe Roma că sînt la fel și știu totul, îi iert pe toți și uit totul“.

Aproape că-l auzi pe Titus plîngîndu-se precum Figaro al lui Rossini: „Uno per volta, per carità“. – „Vă rog, nu atît de repede, unul cîte unul, la coada pentru milă!“ Ridicîndu-se la înălțimea provocării, Titus îi uită pe toți, dar cei iertați de el sînt condamnați să-și amintească asta pentru totdeauna:

„SEXTUS: E adevărat, mă ierți, Împărate, dar inima nu mă va ierta; va plînge greșeala pînă i se va slei puterea de a-și aminti.

TITUS: Adevărata pocăință de care ești în stare face mai mult decît fidelitatea neclintită“.

Acest cuplet de la final ne trîntește în față secretul obscen din Clemenza: grațierea nu anulează cu adevărat datoria, mai degrabă o face infinită – îi sîntem datori pe vecie celui care ne-a iertat. Nu-i de mirare că Titus preferă pocăința în locul fidelității: fiindu-i credincios Stăpînului, îl urmez din respect, pe cînd în pocăință, ceea ce mă leagă de Stăpîn este vina neștearsă, infinită. În acest sens, Titus este un adevărat stăpîn creștin. De obicei, opunem una alteia riguroasa dreptate iudaică și mila creștină, gestul inexplicabil al iertării nemeritate: noi, oamenii, ne-am născut în păcat, nu ne putem plăti niciodată datoriile mîntuindu-ne prin propriile noastre fapte – singura salvare se află în mila lui Dumnezeu, în jertfa Sa supremă. În însuși gestul acesta de rupere a lanțului Dreptății [divine] prin actul inexplicabil al milei, prin care ni se plătesc datoriile, creștinismul ne impune o datorie și mai mare: îi sîntem pe vecie îndatorați lui Cristos, fără a-l putea răsplăti pentru ceea ce a făcut pentru noi. Numele freudian al unei asemenea presiuni excesive pe care n-o putem onora vreodată este, desigur, supraeu. (Nu trebuie să uităm că noțiunea de milă e strict corelativă cu cea de suveranitate: numai cel ce dispune de putere suverană poate arăta milă.)6

În consecință, iudaismul e cel conceput ca religie a supraeului (a subordonării omului față de Dumnezeul gelos, puternic și sever), în contrast cu Dumnezeul creștin al milei și iubirii. Cu toate acestea, tocmai fiindcă nu ne cere prețul pentru păcatele noastre, prin aceea că plătește acest preț pentru noi El însuși, Dumnezeul creștin al milei se instituie ca întocmirea supremă a supraeului: „Am plătit prețul cel mai mare pentru păcatele voastre și astfel îmi sînteți îndatorați pentru totdeauna...“ Trăsăturile acestui Dumnezeu ca angrenaj al supraeului, a cărui milă generează vina de neșters a credincioșilor, sînt vizibile chiar și la Stalin. Nu trebuie uitat că, așa cum arată procesele-verbale (acum disponibile) ale ședințelor Biroului Politic și ale Comitetului Central din anii 1930, intervențiile directe ale lui Stalin au fost, de regulă, cele care arătau milă. Cînd membrii mai tineri ai CC, dornici să-și demonstreze zelul revoluționar, ceruseră pedeapsa imediată cu moartea pentru Buharin, Stalin a intervenit mereu spunînd: „Răbdare! Vina nu i-a fost încă dovedită!“ sau ceva de felul acesta. Desigur, era o atitudine ipocrită – Stalin știa prea bine că el însuși generase fervoarea distructivă, că membrii mai tineri erau dornici să-i facă pe plac –, dar, cu toate acestea, impresia de milă e necesară aici.

Și același lucru e valabil și pentru capitalismul de astăzi. Referindu-se la ideea lui Georges Bataille de „economie generală“ a cheltuirii suverane, pe care o opune „economiei restrînse“ a speculei nesfîrșite a capitalismului, Peter Sloterdijk schițează (în Zorn und Zeit) elementele despărțirii capitalismului de sine însuși, autodepășirea sa imanentă: capitalismul culminează atunci cînd „își creează din sine propriul contrar, cel mai radical – și singurul rodnic –, cu totul diferit de ceea ce stînga clasică, prinsă în mizerabilismul ei, a fost în stare să viseze vreodată“.7 Trimiterea pozitivă la Andrew Carnegie pe care o face deschide drumul: gestul suveran și care se neagă pe sine al acumulării nesfîrșite de bogăție este să cheltui această avere pe lucruri neprețuite și în afara circulației pe piață: binele public, artele și științele, sănătatea etc. Acest gest „suveran“ concluziv îi permite capitalistului să spargă cercul vicios al reproducerii extinse la nesfîrșit, al cîștigului de bani pentru a cîștiga mai mulți bani. Cînd își donează averea strînsă în favoarea binelui public, capitalistul se neagă pe sine ca simplă personificare a capitalului și a circulației sale reproductive: viața sa capătă sens. Nu mai este doar o reproducere extinsă ca scop în sine. Mai mult, capitalistul realizează astfel trecerea de la eros la thymos, de la logica „erotică“ pervertită a acumulării la recunoașterea și reputația publică. Ce rezultă de aici nu e altceva decît transformarea unor figuri precum George Soros sau Bill Gates în personificări ale negării de sine inerente procesului capitalist în sine: lucrarea lor de caritate, donațiile lor imense pentru bunăstarea publică nu sînt doar o idiosincrazie personală, fie ea sinceră sau ipocrită, ci încheierea logică a circulației capitaliste, necesară din punct de vedere strict economic, deoarece îi permite sistemului capitalist să-și amîne criza. Ea restabilește echilibrul – un fel de redistribuire a bogăției către adevărații nevoiași – fără a cădea într-o capcană fatală: logica distructivă a resentimentului și a redistribuirii etatiste silite a bogăției, care nu poate sfîrși decît într-o sărăcie generalizată. (Astfel se evită, de asemenea, putem adăuga, celălalt mod de restabilire a unui soi de echilibru și de afirmare a thymos-lui prin cheltuire suverană, și anume războaiele...)

Așadar, cum se încadrează Tito în seria operelor lui Mozart? Întregul canon al marilor opere ale lui Mozart poate fi interpretat ca desfășurare a motivului iertării, a împărțirii milei, în toate variantele sale: puterile cele de sus intervin prin milă în Idomeneo și Seraglio; în Le nozze di Figaro, supușii înșiși îl iartă pe contele care refuză mila etc. Pentru a înțelege corect locul ocupat de Clemenza în această serie, ar trebui s-o citim împreună cu Zauberflöte, ca dublu al său batjocoritor: dacă Zauberflöte e mila sublimă, Clemenza transformă acest sublim într-un exces ridicol. Proliferarea ridicolă a milei din Clemenza înseamnă că puterea nu mai funcționează în modul obișnuit, astfel că trebuie susținută de milă tot timpul: dacă Stăpînul trebuie să arate milă, înseamnă că legea a eșuat, că mașinăria juridică a statului nu e capabilă să funcționeze pe cont propriu și are nevoie de o intervenție continuă din exterior.8

Traducere de Alex Moldovan

Note:

1. A se vedea Maurizio Lazzarato, The Making of the Indebted Man, Cambridge, MIT Press, 2012.

2. Ibid., p. 139.

3. Această descriere se bazează pe teoria lui Lazzarato despre Martin O’Shaughnessy – a se vedea http://        lafranceetlacrise.org/2012/08/23/lazzarato-and-the-governmental-power-of-debt-la-fabrique-de-lhomme-endette-or-the-making-of-indebted-man. [Evident, aluzia este la cămătarul Shylock din piesa shakespeariană Neguțătorul din Veneția. – N. red.]

4. Karl Marx, Capitalul, vol. 1, in Karl Marx, Friedrich Engels,Opere, vol. 23, București, Editura Politică, 1966; cf. https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c04.htm. (N. red.)

5. A se vedea excelenta carte a luiIvan Nagel, Autonomy and Mercy,  Cambridge, Harvard University Press, 1991.

6. La un nivel mai elementar al ordinii simbolice, o ființă vorbitoare îi este a priori îndatorată lui Altul, „vinovată“ într-un sens pur formal (dezvoltat, printre alții, de Heidegger în Sein und Zeit), iar sarcina psihanalizei este nu de a învăța subiectul cum să-și asume pe deplin această datorie, ci de a suspenda această datorie, de a-i vedea natura iluzorie. Paradoxul este că reversul acestei datorii a priorieste o pierdere („castrare simbolică“) constitutivă pentru o ființă vorbitoare: ceea ce mă îndatorează nu e vreun dar primit de la Altul, ci chiar pierderea suferită ca preț al încorporării în Altul.

7. Peter Sloterdijk, Zorn und Zeit, Frankfurt, Suhrkamp, 2006, p. 55.

8. Am asistat la aceeași situație în regimurile socialismelor de stat: atunci cînd, într-o scenă mitică din hagiografia sovietică, Stalin face o plimbare pe un cîmp și, întîlnind un tractorist al cărui tractor s-a stricat, îl ajută să-l repare cu un înțelept sfat, ce înseamnă asta efectiv este că nici măcar un tractor nu poate funcționa normal în haosul economic socialist-etatic.