Numărul #43, 2013
despre „curajul de a anula datoria“

În țara sîngelui și a banilor: Angelina Jolie și Balcanii
Srecko Horvat

Cînd cel mai celebru filosof umanitar din lume publică un panegiric despre debutul regizoral al celei mai celebre actrițe umanitare hollywoodiene din lume, n-ar trebui să fim surprinși. Scriind pentru Huffington Post, Bernard-Henri Lévy a descris debutul regizoral al Angelinei Jolie, In The Land of Blood and Honey [În țara sîngelui și a mierii] (2011), o poveste de iubire plasată pe fundalul războiului din Bosnia, drept „un film care, pentru a parafraza expresia lui Godard, nu este doar un film corect făcut, ci și un film corect, făcînd dreptate morților și onoare supraviețuitorilor. [...] Gîndiți-vă la societatea bosniacă văzîndu-și, în asta, secretul ei cel mai dureros. Iată, deodată, o mare actriță și, în același timp, o mare doamnă, care și-a folosit prestigiul pentru ca, pentru prima dată, ei să-și poată ridica din pămînt capetele plecate“.1

In the Land of Blood and Honey, care a deschis Festivalul de Film de la Berlin în februarie 2012 și a ajuns în cinematografele din fosta Iugoslavie la scurt timp după aceea, n-a fost întîmpinat chiar cu același entuziasm acasă la el. Încă de la început, filmul a generat controverse, inclusiv proteste ale femeilor bosniace (care acum laudă filmul), un proces de plagiat, amenințări cu moartea și acuzații cum că hackerii sîrbi au retrogradat ratingul filmului pe internet.

Pe de altă parte, odată cu începerea turneului lui Jolie, filmul a beneficiat de o enormă atenție din partea mass-mediei, cel puțin în Bosnia și Herțegovina și Croația, unde președinți, diplomați și primari au întîmpinat-o pe steaua de la Hollywood ca pe un nou Clinton care ne vizitează iarăși regiunea. Singura diferență este că Clinton n-a vizitat, de fapt, niciodată Zagrebul, în 1996, ci doar a aterizat pe aeroport în celebra sa jachetă de piele și a avut o scurtă conversație cu președintele. Jolie, cel puțin, a rămas la Zagreb pentru cîteva ore, a vizitat sala de cinema și apoi s-a întors direct la aeroport. A fost un spectacol măreț pentru o țară mică precum Croația și, desigur, aproape nimeni n-a vorbit despre filmul în sine.

Filmul spune povestea lui Danijel, un soldat care luptă de partea sîrbilor bosniaci, și Ajla, o musulmană bosniacă, care a avut o aventură cu el înainte de război și acum e prizonieră în lagărul de concentrare pe care el îl supraveghează. Este o reluare de proastă calitate a vechii povești descrise cel mai recent în The Reader [Cititorul] (Stephen Daldry, 2008) și a variantei memorabile din The Night Porter [Portarul de noapte] (Liliana Cavani, 1974). Pe scurt, e o poveste despre criminal și victimă și o inversare a acestor perspective pe măsură ce povestea se desfășoară. Pe de o parte, avem un criminal de război (un gardian de lagăr de concentrare în Cititorul, fostul ofițer SS în Portarul de noapte, ofițerul sîrb în filmul lui Jolie), și, pe de altă parte, victima (băiatul care îi citea gardienei de lagăr, supraviețuitoarea lagărului, femeia musulmană nevinovată din războiul bosniac). Ce au în comun toate cele trei filme este o poveste de dragoste fatală între un criminal și o victimă inocentă, singura diferență fiind că, în Cititorul, băiatul află adevărul opt ani mai tîrziu, cînd, ca student la Drept, asistă la procesul intentat mai multor femei (inclusiv fosta sa iubită) acuzate că au lăsat 300 de evreice să moară într-o biserică în flăcări. 

Ce mai au în comun toate aceste filme e faptul că rolurile devin tot mai puțin clare pe măsură ce povestea se dezvoltă. Cel mai bun exemplu este Portarul de noapte, în care, la treisprezece ani după detenția în lagărul de concentrare, Lucia îl reîntîlnește pe Maximillian, care acum lucrează la un hotel din Viena; în loc să-l demaște, ea se implică iar în relația lor sadomasochistă. Relația e ceea ce Primo Levi – reamintind de cazul Sonderkommando, „unitățile speciale“ de prizonieri din lagăr însărcinate cu aducerea semenilor lor la camerele de gazare – numește „zona gri“, zona în care „lungul lanț care unește victima și călăul“ slăbește. Sau, așa cum spune Giorgio Agamben în cartea sa Ce rămîne din Auschwitz, „în care oprimatul devine opresor și călăul apare, la rîndul său, drept victimă. O alchimie gri, nesfîrșită, în care binele și răul și, odată cu ele, toate metalele eticii tradiționale își ating temperatura de fuziune“.�2

Cea mai bună expresie a acestei noi terra ethica a fost formulată de Michael în romanul lui Bernhard Schlink, Cititorul, pe care s-a bazat filmul: „Voiam să înțeleg și în același timp să condamn crima Hannei. Dar era prea îngrozitor. Dacă încercam s-o înțeleg, aveam sentimentul că n-o mai condamnam atît cît merita de fapt. Dacă o condamnam așa cum merita, nu mai rămînea loc pentru înțelegere. Totuși, voiam s-o înțeleg pe Hannah; să n-o înțeleg însemna s-o trădez din nou. N-am scos-o la capăt. Încercam să mă confrunt cu ambele lucruri: cu înțelegerea și cu condamnarea. Dar erau incompatibile“.3� Cu alte cuvinte, cînd încercăm să înțelegem crima, încetăm s-o mai condamnăm; iar cînd condamnăm, încetăm s-o mai înțelegem.

Așadar, ce-i lipsește filmului lui Jolie? În primul rînd, narațiunea e superficială, iar personajele plate; cu excepția cîtorva dialoguri, nu vedem toată oroarea îndoielilor personajelor sfîrșind în abisul imposibilității de a distinge între bine și rău. Ceea ce avem în The Land of Blood and Honey este exact opusul celebrei formule a lui Nietzsche: „Cele făptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine și de Rău“.4 Femeia musulmană își trădează iubitul, iar iubitul ei, ofițerul sîrb, o ucide. În film, nu există o iubire mai presus de diferențe (etnice): Ajla alege să fie de partea taberei ei (musulmane), iar Danijel își alege partea lui (cea sîrbă). În loc să se retragă într-un univers izolat, precum cuplul din Portarul de noapte, condamnîndu-se conștient și cu dragă inimă la o viață fără musulmani și sîrbi, fără mîncare sau bunuri esențiale, ei aleg să rămînă fideli diferenței construite (sîrb/musulman) căreia i se opuseseră. 

Astfel ajungem la principala problemă ideologică a filmului: intenția filmului este aceea ca, prin istorisirea poveștii unei femei musulmane care se îndrăgostește de un ofițer sîrb, să estompeze dihotomia standard agresor-victimă, dar face exact opusul. Nu există o mare tragedie: Ajla n-are dileme morale, ca Michael dinCititorul, și e fericită în celula unde a ales să fie, unde poate picta și se poate bucura de mesele cu partenerul ei; Danijel, pe de altă parte, își slujește pur și simplu tatăl, un general sîrb bosniac. Aici avem o recreare superficială a vechiului complex al lui Edip, care este, la rîndu-i, lipsit de dimensiunea sa tragică. Cînd tatăl lui Danijel îl lasă pe un alt soldat s-o violeze pe Ajla, Danijel îl ucide ulterior pe soldat; dar în loc ca, în sfîrșit, să i se împotrivească tatălui, el continuă să-l slujească, făcînd, în cele din urmă, exact ce tatăl său își dorea ca el să facă: să-și ucidă amanta. Singurul element potențial subversiv al filmului este enunțarea unui simplu, chiar naiv „îmi pare rău“. În loc să încerce să găsească o soluție împreună cu iubita sa (o soluție, de pildă, de tipul Portarul de noapte, refugierea într-o vilă părăsită din munții înconjurînd orașul Sarajevo?), Danijel se limitează la a repeta un emasculat „îmi pare rău“ (pentru femeile violate din lagărul pe care-l păzește etc.); ulterior, după ce dă în vileag adăpostul lui Danijel și al unității sale sîrbești, Ajla repetă aceeași scuză (izvini).

Oricît ar fi de greu de crezut – cu siguranță, Danijel trebuie să fi încercat să-i explice Ajlei motivele participării sale la epurarea etnică –, acesta e punctul din film în care povestea se aseamănă cu mitul antic al lui Echo și Narcis. Ajla (o musulmană) e Echo, cea căreia, blestemată de zeii geloși, nu i se permite defel să vorbească în apărarea ei (la fel ca toate femeile violate din lagăr) și e condamnată să repete sfîrșitul frazelor celorlalți; iar Danijel (sîrbul bosniac) e Narcis, care își poate vedea doar propria imagine și sfîrșește căzînd în capcana pe care și-a construit-o singur (ajutat de tatăl său). Există un fragment memorabil în documentarulDerrida al lui Kirby Bryan Dick și Amy Ziering Kofman, în care Jacques Derrida explică acest impas: „Într-un fel, ea [Echo] își însușește limbajul lui. Prin repetarea limbajului altuia, ea își exprimă propria iubire. Prin repetare, ea comunică cu el. Ea își rostește propriul nume doar prin repetarea cuvintelor lui. Și, ca întotdeauna în cazul vorbirii, există orbire. Și, în esență, Echo, într-un mod orb, dar lucid, îi corespunde lui Narcis. Este, în fond, o poveste de iubire. Ea îi corespunde lui Narcis, care este orb la rîndul său, căci Narcis își dă seama că se poate vedea doar pe sine, întrucît ce vede în apă este doar propria-i imagine. A te vedea doar pe tine e o formă de orbire. Nu mai vezi nimic altceva. Echo și Narcis sînt, așadar, doi orbi care se iubesc. Dar, la urma urmei, cum se iubesc doi orbi? Asta-i întrebarea“.5

Repetînd pur și simplu „îmi pare rău“, Ajla îi răspunde lui Danijel cu propriile-i cuvinte și prin această repetare comunică cu el: da, îl iubește, dar îl trădează pentru același motiv pentru care el a trădat-o, lăsînd atrocitățile să se întîmple și căutînd iertarea cu un simplu și lipsit de sens „îmi pare rău“. Adevărata subversiune – poate doar asta ar fi putut salvat filmul – ar fi fost dacă Danijel i-ar fi acceptat regretul și ar fi plecat de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, așa cum făcuse Ajla mai înainte: „Da, știu că urmăm niște constructe ideologice, că nu există diferențe reale între musulmani și sîrbi și, da, știu că ți-ai făcut doar datoria și că ai vrut să-ți protejezi semenii, dar eu tot te iubesc și nu-mi pasă de trădarea ta, căci asta nu e decît încă o cădere în capcana urii etnice“.

Ce-i lipsește filmului lui Jolie e tocmai această dimensiune tragică a iubirii fatale. Filmul, astfel, nu doar că denaturează imaginea iubirii tragice înseși, ci și potențialul ei de-a mai face un pas înainte. Acest lucru poate fi ilustrat cel mai bine de cazul ciudat al lui Andrej Nikolaidis, bine-cunoscutul scriitor muntenegrean. Nikolaidis s-a născut și a crescut în Sarajevo, dar a reușit să fugă în 1992 și să se stabilească în Muntenegru. Nikolaidis, un consecvent activist antirăzboi și apărător al drepturilor omului, a publicat în 2004 un text intitulat „Ucenicul călăului“. În acesta îl denunță pe regizorul sîrb Emir Kusturica pentru a fi fost una dintre cele mai mari vedete mediatice ale Serbiei în perioada „în care propaganda de război a lui Miloševic´ îi sprijinea pe cei care aveau de spus ceva stupid, dar patriotic, și crea știri pentru cei care erau insensibili la suferința umană, orbi față de propria vinovăție și suficient de tîmpiți ca să creadă în propria dreptate“.6 Nikolaidis a fost dat în judecată cu succes de regizorul sîrb pentru calomnie; după mai multe recursuri, a fost obligat să-i plătească lui Kusturica 12.000 de euro daune pentru provocarea de „suferință psihică“. În ianuarie 2012, Nikolaidis a publicat un nou text, intitulat „Ce-a mai rămas din Serbia Mare“; în acest text, a îndrăznit să ofere o explicație complet diferită despre tentativa de atac terorist din timpul sărbătoririi oficiale a celei de-a douăzecea aniversări a Republicii Srpska, una dintre cele două principale entități politice din Bosnia și Herțegovina, cu a ei (tristă) faimă a unui „acord vizînd legături speciale“ cu Serbia. Ce a urmat a fost o controversă fără precedent, care a atras o serie de amenințări la adresa lui Nikolaidis și chiar o dispută diplomatică oficială între Serbia și Muntenegru. 

Care era problema? Nikolaidis a citat celebra maximă a lui Walter Benjamin cum că „Nu există niciun document al culturii care să nu fie, în același timp, și un document al barbariei“7, susținînd că entitatea politică a Republicii Srpska a fost un produs al genocidului. Ar fi fost „un pas înainte pentru civilizație“, continua Nikolaidis, dacă teroristul care dăduse greș ar fi folosit dinamita nu din pricina urii naționale și etnice, ci pentru că „era un muncitor nemulțumit, care a înțeles că antagonismul național și religios este doar o mască sub care elita ascunde antagonismul fundamental al oricărei societăți – antagonismul de clasă“.8� La scurt timp după aceea, un cotidian sîrbesc afirma pe prima pagină că Nikolaidis e un terorist care intenționa să-i omoare pe președintele sîrb și pe patriarh. Informat de jurnaliști că Nikolaidis primise recent Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, președintele Republicii Srpska, Milorad Dodik, a răspuns: „Puteți să mă citați: la dracu’ cu literatura lui!“ Era doar o chestiune de timp pînă să intervină și Emir Kusturica: cînd a făcut-o, nu s-a putut abține să nu-l descrie pe Nikolaidis ca pe un „taliban muntenegrean“ care „încurajează terorismul în Balcani“. Nu în ultimul rînd, Kusturica a amenințat că-l va da din nou în judecată pe Nikolaidis! S-ar cuveni adăugat că Kusturica și a sa No Smoking Orchestra interpretează o piesă intitulată „Wanted Man“, care e dedicată nimănui altuia decît lui Radovan Karadžic´, primul președinte al Republicii Srpska, care e acuzat în prezent de crime de război la Haga.

Revenind deci, care e atunci problema? Problema e că paragraful controversat în care Nikolaidis vorbește despre „un pas înainte pentru civilizație“ înseamnă multe, numai naționalism nu: el se opune oricărui fel de naționalism. Atacul terorist ratat ar fi fost „un pas înainte pentru civilizație“, potrivit lui Nikolaidis, dacă bietul terorist și-ar fi dat seama că în joc nu e ura națională, ci lupta de clasă. Și tocmai asta-i marea problemă a filmului Angelinei Jolie. Ne este servită încă o dată vechea poveste despre sîrbi și musulmani, care nu pot trăi în aceeași țară; povestea despre război ca rezultat al urii etnice și al naționalismului. Nicăieri în film nu există vreo urmă măcar a altor cauze ale destrămării Iugoslaviei; doar vechile mituri despre sîrbii mîndri de rolul lor de apărători ai Europei în fața musulmanilor etc. Așadar, atunci cînd Bernard-Henri Lévy susține că filmul se petrece într-un „unghi mort din istoria secolului al XX-lea“, are dreptate – doar că „unghiul mort“ nu e războiul din Bosnia ca atare. Srebrenica nu este folosită doar ca aluzie la Siria, ca justificare pentru o „intervenție umanitară“, ci s-a făcut (ab)uz de ea în ultimele două decenii în întreaga lume. Cu alte cuvinte, nu este oare însuși Lévy, cel care a apelat la Sarkozy ca acesta să ceară intervenția în Libia, acela care ocultează cauzele unor astfel de intervenții? Nu ne putem noi întreba, de asemenea: de ce Siria, și nu Israelul? De ce nu laudă Lévy un film despre atrocitățile israeliene care se petrec astăzi în Cisiordania, nu un război care s-a petrecut în Balcani acum douăzeci de ani? 

Desigur, încă resimțim consecințele războiului în toate regiunile fostei Iugoslavii, din Croația, Bosnia și Herțegovina pînă în Serbia și Kosovo. Și, da, filmul lui Jolie a fost un pas important pentru creșterea gradului de conștientizare în privința celor aproximativ 50.000 de femei și fete bosniace musulmane violate de forțele sîrbe în primii ani ai războiului.9� Dar dacă am face un experiment simplu, mutînd filmul din Bosnia în orice altă zonă de război și eliminînd trimiterile ocazionale la ideologia sîrbă, n-ar funcționa el oricum? Asta e problema cu The Land of Blood and Honey: singura cauză pe care o poate găsi pentru conflict e ura etnică (și dorința sexuală). Cu toate astea, la data premierei sale croate, ministrul de finanțe anunța noi măsuri de austeritate și privațiuni, nu numai în domeniul sănătății și securității sociale, ci și în închisori. Același lucru e valabil și pentru restul fostului spațiu iugoslav, unde „magnații războiului“ au folosit mai întîi haosul creat de război pentru a jefui („a privatiza“) companiile și industriile de stat (nu se suflă o vorbă despre aceste „unități speciale“ în filmul lui Jolie) și unde, după aceea, „ajustările structurale“ sînt îndeplinite în mod oficial și legal de către stat.�10

Criticului de film bosniac care a spus că „filmul Angelinei Jolie este cel mai bun lucru care s-a întîmplat în Bosnia și Herțegovina de la Acordul de la Dayton“ ar trebui să i se replice spunînd exact contrarul: la urma urmelor, fostele țări iugoslave au nevoie, cu toatele, nu de o țară a sîngelui și a mierii, ci de o fiară a sîngelui și a banilor: un film care să arate că atrocitățile n-au fost comise doar în numele Apartenenței la o Națiune sau Etnie, ci – la fel ca întotdeauna – și în numele Banilor. Cei care, la fel ca Bernard-Henri Lévy, cred că filmul transmite „adevărul“ despre războiul din Iugoslavia fie sînt ignoranți, fie ascund în mod deliberat adevărata problemă; ei cad în aceeași capcană ca soldatul sîrb care și-a ucis iubirea vieții deoarece, în cele din urmă, a început să creadă povestea spusă de maleficul său tată. În cele din urmă, ceea ce rămîne din asta nu este interesul reînnoit față de război, ci doar spectacolul media și întrebările adresate lui Jolie, cum ar fi: „Veți vizita frumosul litoral al Croației vara viitoare?“. Răspunsul ei: „Brad se uită deja la fotografii și este interesat“. Cam atît despre „unghiul mort“ al lui Lévy. Așa cum spune sloganul oficial al Ministerului croat al Turismului: „O țară mică pentru o vacanță mare“.

Traducere de Alex Moldovan

 

Note:

1. �Bernard-Henri Lévy, „Angelina Jolie, Bosnia in Her Heart“, Huffington Post, 2 februarie 2012, disponibil aici: www.huffingtonpost.com/ bernardhenri-levy/angelina-jolie-bosnia_b_1290338.html.

2. �Giorgio Agamben, Quel che resta di Auschwitz. L’archivio e il testimone. Homo Sacer III, Torino, Bollati Boringhieri, 1998 [Ce rămîne din Auschwitz. Arhiva și martorul (Homo Sacer III), traducere de Alexandru Cistelecan, Cluj, Idea Design & Print, 2006, p. 15].

3. �Bernhard Schlink, Der Vorleser, Zürich, Diogenes, 1995 [Cititorul, traducere din limba germană de Ana Mureșanu, Iași, Polirom, 2011, p. 145].

4. �Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filozofie a viitorului, traducere din limba germană de Francisc Grünberg, București, Humanitas, 1991, p. 90. (N. red.)

5. �A se vedea: www.youtube.com/watch?v=ya46wfeWqJk.

6. �A se vedea: www.bhraja.ca/Vijesti/BH-teme/%22D%C5%BEelatov-%C5%A1egrt%22-%11-tekst-zbog-kojeg-je-Kusturica-tu%C5%BEio-Nikolaidisa.html.

7. �Walter Benjamin, „Despre conceptul de istorie“, in Iluminări, traducere de Catrinel Pleșu, Cluj, Idea Design & Print, 2002, p. 197. (N. red.)

8. �A se vedea: www.e-novine.com/stav/56790-ostalo-velike-Srbije.html.

  9. �A se vedea Slavenka Drakulic´, „Can Hollywood tell the truth about the war în Bosnia?“, The Guardian, 17 februarie 2012, www.guardian.co.uk/commentisfree/2012/feb/17/bosnia-in-the-land-of-blood-and-honey.

10. �A se vedea S. Horvat și I. Stiks, „Welcome to the Desert of Transition! Post-Socialism, the European Union, and a New Left în the Balkans“, Monhtly Review, martie 2012, accesibil on-line la: http:// monthlyreview.org/archives/ 2012/volume-63-issue-10-march.