Numărul #43, 2013
despre „curajul de a anula datoria“

Revoluția creștin-conservatoare se întoarce
Slavoj Žižek

Expresia germană rückgängig machen, tradusă de obicei ca „a desființa, a anula, a desface“, are o conotație mai precisă: a anula ceva retroactiv, a face să pară că n-a avut loc. Comparația dintre opera Nunta lui Figaro de Mozart și opera despre Figaro a lui Rossini face ca acest lucru să fie clar de îndată. La Mozart, potențialul politic emancipator al piesei lui Beaumarchais supraviețuiește presiunii cenzurii – gîndiți-vă doar la final, unde contele trebuie să îngenuncheze și să ceară iertare supușilor săi (ca să nu mai vorbim de izbucnirea corului „Viva la Libertà!“ din finalul actului întîi din Don Giovanni). Realizarea uluitoare a Bărbierului lui Rossini ar trebui măsurată după acest standard: Rossini a luat o piesă de teatru care era unul dintre simbolurile par excellence ale spiritului revoluționar burghez francez și a depolitizat-o cu totul, transformînd-o într-o simplă opera buffa. Nu-i de mirare că epoca de aur a lui Rossini a fost perioada dintre 1815 și 1830: anii reacțiunii, anii în care puterile europene au abordat sarcina imposibilă de a Ungeschehenmachen (a-face-să-nu-se-întîmple) deceniile revoluționare anterioare. Asta a făcut Rossini în marile sale opere comice: acestea încearcă să readucă la viață inocența lumii prerevoluționare. Rossini nu ura și nu se opunea în mod activ noii lumi – el pur și simplu a compus de parcă anii 1789–1815 n-ar fi existat. Rossini a avut, prin urmare, dreptate să nu mai compună (aproape) nimic după 1830 și să adopte poziția satisfăcută a unui bon vivant care-și face ale sale tournedos – era singurul lucru cu adevărat etic pe care-l putea face, iar îndelungata sa tăcere e comparabilă cu aceea a lui Jan Sibelius și, în literatură, cu cele ale lui Arthur Rimbaud și Dashiell Hammett.

În măsura în care Revoluția Franceză este Evenimentul însuși al istoriei moderne, momentul după care „nimic n-a mai fost la fel“, ar trebui să ridicăm întrebarea: este acest tip de „anulare“, de dez-evenimențializare, un destin posibil pentru orice eveniment? E oare cu putință să ne imaginăm atitudinea scindării fetișiste față de Eveniment: „Știu prea bine că n-a avut loc vreun Eveniment, a fost doar mersul obișnuit al lucrurilor, dar, poate, din păcate, cu toate astea... (sînt convins că) a fost unul?“ Și, un caz și mai interesant, se poate oare ca un Eveniment să nu fie negat în mod direct, ci doar retroactiv? Imaginați-vă o societate care și-a integrat pe deplin în fondul ei etic marile axiome moderne ale libertății, egalității, drepturilor democratice, datoriei societății de a asigura tuturor membrilor săi o educație și asistență medicală elementară, axiome ce fac rasismul sau sexismul ceva pur și simplu inacceptabil și ridicol – nici măcar nu e nevoie să argumentăm împotriva, să zicem, a rasismului, căci oricine susține în mod deschis rasismul e văzut imediat ca un excentric zănatic, care nu poate fi luat în serios etc. Dar apoi, pas cu pas, cu toate că societatea continuă să-și exprime respectul fățarnic pentru aceste axiome, ele sînt lipsite de facto de substanța lor. Iată un exemplu din istoria europeană curentă. În vara anului 2012, Viktor Orbán, prim-ministrul maghiar de dreapta, declarase că în Europa Centrală trebuie construit un nou sistem economic [continuînd astfel:] „și să sperăm că Dumnezeu ne va ajuta și nu va trebui să inventăm un nou tip de sistem politic în locul democrației, care să trebuiască introdus de dragul supraviețuirii economice. [...] Cooperarea este o chestiune de forță, nu de intenție. Poate că există țări în care lucrurile nu funcționează în acest fel, de exemplu, cele scandinave, dar un popor nedisciplinat, pe jumătate asiatic, ca al nostru se poate uni numai prin forță“.1�

Ironia acestor propoziții nu le-a scăpat unor vechi disidenți maghiari. Cînd armata sovietică a intrat în Budapesta pentru a înăbuși revolta anticomunistă din 1956, mesajul trimis în mod repetat Occidentului de liderii maghiari asediați era: „Aici apărăm Europa“. (Împotriva comuniștilor asiatici, desigur.) Acum, după ce comunismul s-a prăbușit, guvernul creștin-conservator își desemnează ca principal dușman democrația occidentală, liberală, multiculturală și consumistă pe care o apără azi Europa de Vest și cheamă la o nouă ordine comunitară, mai organică, care să înlocuiască democrația liberală „turbulentă“ a ultimelor două decenii. În cel mai recent episod din saga desemnării Inamicului drept coincidență a contrariilor („complot plutocrat-bolșevic“ etc.), (ex)comuniștii și democrații liberali „burghezi“ sînt percepuți ca două fețe ale aceluiași dușman. Nu-i de mirare că Orbán și cîțiva dintre aliații săi și-au exprimat în mod repetat simpatia față de „capitalismul cu valori asiatice“ chinez, privind autoritarismul „asiatic“ ca pe o soluție împotriva pericolului reprezentat de ex-comuniști...

Dar ar trebui să abordăm acest subiect pas cu pas, într-un mod mai sistematic, începînd cu dedesubtul obscen al unei realități postevenimențiale care îl anulează din interior. Potrivit unei celebre anecdote, Alfred Hitchcock (el însuși un catolic) conducea la un moment dat printr-un orășel din Elveția; dintr-odată, a făcut semn cu degetul pe fereastra mașinii, spunînd: „Asta e scena cea mai înfricoșătoare pe care am văzut-o vreodată!“ Amicul de lîngă el a privit surprins în direcția indicată de Hitchcock: nu era nimic neobișnuit acolo, doar un preot care, discutînd cu un băiețel, i-a pus acestuia mîna pe braț. Hitchcock a oprit mașina, a dat jos geamul și a strigat: „Fugi, băiete, scapă-ți pielea!“ Chiar dacă această anecdotă ar putea fi luată ca o dovadă a histrionismului excentric al lui Hitchcock, ea ne aduce de-a dreptul în „inima întunericului“ din Biserica Catolică.

Amintiți-vă de numeroasele cazuri de pedofilie care au zguduit Biserica Catolică. Atunci cînd reprezentanții săi insistă că aceste cazuri regretabile sînt o problemă internă a bisericii și se dovedesc foarte reticenți în a colabora cu poliția în anchetele sale, ei au, într-un fel, dreptate – pedofilia preoților catolici n-are de-a face doar cu persoanele care, din motive accidentale legate de istoria personală ce n-au nicio legătură cu instituția bisericii, s-a întîmplat să aleagă profesia de preot; acesta este un fenomen care are de-a face cu Biserica Catolică în sine, care e gravat chiar în funcționarea sa ca instituție sociosimbolică. N-are de-a face cu inconștientul „privat“ al individului, ci cu „inconștientul“ instituției în sine: nu e ceva care se întîmplă pentru că instituția trebuie să se adapteze la realitățile patologice ale vieții libidinale pentru a supraviețui, ci ceva de care instituția însăși are nevoie pentru a se reproduce. Ne putem închipui cu ușurință un preot heterosexual (nu pedofil) care, după ani de slujire, se dedă la pedofilie deoarece însăși logica instituției îl seduce s-o facă. Un astfel de inconștient instituțional desemnează dedesubtul obscen dezavuat care, tocmai ca unul dezavuat, susține instituția publică. (În armată, acest dedesubt constă în ritualuri obscene sexualizate de agresare „inițiatică“ a „bibanilor“ etc., care susțin solidaritatea de grup.) Cu alte cuvinte, nu doar că, din motive conformiste, biserica încearcă să mușamalizeze scandalurile stînjenitoare de pedofilie; apărîndu-se, biserica își apără secretul obscen cel mai intim. Asta înseamnă că identificarea cu această parte secretă e o componentă importantă a înseși identității unui preot creștin: dacă un preot denunță serios (și nu doar retoric) aceste scandaluri, el se exclude astfel din comunitatea ecleziastică, el nu mai este „unul de-al nostru“ (exact la fel cum un locuitor al unui oraș din sudul Statelor Unite, în anii 1920, dacă denunța Ku Klux Klanul la poliție, se excludea din comunitatea sa, adică îi trăda solidaritatea fundamentală). Prin urmare, răspunsul la reticența bisericii ar trebui să fie nu numai că avem de-a face cu fapte penale și că, dacă biserica nu cooperează pe deplin la anchetarea acestora, atunci devine complice post factum; ci, mai mult, biserica în sine, ca instituție, ar trebui anchetată pentru modul în care creează sistematic condițiile pentru asemenea fărădelegi. Cu alte cuvinte, ceea ce face aceste nelegiuiri atît de tulburătoare nu e doar faptul că s-au întîmplat într-o ambianță religioasă – această ambianță a contribuit la ele, fiind mobilizată nemijlocit ca instrument de seducție:

„[...] tehnica de seducție e folosită de religie. Aproape întotdeauna ca preludiu a servit vreo rugăciune sau alta. Chiar locurile unde se petrece molestarea amintesc de religie – sacristia, confesionalul, prezbiteriul, școlile și cluburile parohiale catolice cu imagini sacre pe pereți. [...] O intersecție între instruirea sexuală extrem de strictă făcută de biserică (de exemplu, cu privire la păcatul capital al masturbării, care chiar și dacă se petrece o singură dată și nu e mărturisit, te trimite în iad) și un îndrumător care te poate elibera de inexplicabila învățătură întunecată învățîndu-te inexplicabile excepții sacre. [Prădătorul] folosește religia în sprijinul a ceea ce vrea să facă, cînd spune că sexul face parte din slujirea preoțească“.�2

Religia nu e invocată doar pentru a oferi fiorul faptului interzis, adică pentru a spori plăcerea prin transformarea sexului într-un păcat; dimpotrivă, sexul în sine e înfățișat în termeni religioși, ca vindecare religioasă de păcat (masturbarea). Preoții pedofili nu erau niște persoane cu vederi largi care au sedus băieți susținînd că sexualitatea gay e sănătoasă și permisă – într-o folosire abilă a inversării numite de Lacan punct de capiton, ei au insistat mai întîi că păcatul mărturisit de un băiat (masturbarea) este cu adevărat capital, iar apoi au oferit actele gay (să zicem, masturbarea reciprocă) – adică, ceva ce nu poate părea decît ca un păcat și mai mare – ca procedură de „vindecare“. Cheia se află în această misterioasă „transsubstanțiere“ prin care Porunca prohibitivă care ne face să ne simțim vinovați cu privire la un păcat obișnuit este pusă să lucreze sub forma înșelătoare a unui păcat mult mai mare – de parcă, printr-un fel de coincidență hegeliană a contrariilor, Porunca ar coincide cu cea mai mare transgresare. Și nu e oare actuala politică a SUA, în structura ei inerentă, un fel de echivalent politic al pedofiliei catolice? Problema noii sale puteri morale nu e doar că moralitatea este exploatată manipulativ, ci că este mobilizată direct; problema cu recursul său la democrație este că asta nu e pur și simplu ipocrizie și manipulare externă, ci că mobilizează direct și se bazează pe năzuințe democratice „sincere“.

În vara lui 2012, Slovenia a fost martora unei dovezi pure, aproape clinice, a obscenității Bisericii Catolice. Două personaje au fost implicate, cardinalul conservator Franc Rode, un sloven ocupînd poziția cea mai înaltă în nomenklatura bisericii, și Alojz Uran, arhiepiscopul inițial demis de Vatican și căruia, apoi, chiar i s-a ordonat să părăsească de îndată Slovenia pînă la clarificarea acuzațiile împotriva lui. Deoarece Uran era foarte popular în rîndul credincioșilor catolici de rînd, au început să circule zvonuri cu privire la motivele acestei pedepse extrem de dure. După o săptămînă și ceva de tăcere stînjenitoare, autoritățile bisericești au dat în silă declarația că Uran e suspectat că ar fi tatăl unui copil nelegitim – o explicație care, dintr-o serie de motive, a fost întîmpinată cu neîncredere pe scară largă. Mai întîi că zvonurile despre paternitatea lui Uran circulau deja de zeci de ani, așa că de ce nu luase biserica măsuri cu ani înainte, cînd Uran fusese numit arhiepiscop de Slovenia? După aceea, Uran însuși a declarat public că e gata să se supună analizei ADN sau oricăror altora pentru a dovedi că nu are copii. Nu în ultimul rînd, e de notorietate că, în biserica slovenă, se ducea de ani de zile o luptă între conservatori (printre care și Rode) și moderați (printre care și Uran). Dar, oricare ar fi fost adevărul, publicul a fost șocat de dubla măsură a judecății afișate de nomenklatura catolică. În vreme ce lui Uran i s-a ordonat să părăsească Slovenia datorită unei simple suspiciuni că ar fi tatăl unui copil, reacția bisericii a fost infinit mai blîndă în numeroasele cazuri de pedofilie în rîndul preoților – cazurile n-au fost declarate la poliție, preotul responsabil n-a fost vreodată pedepsit, ci doar mutat altundeva în Slovenia, a existat o presiune asupra părinților copiilor siluiți pentru a ține lucrurile sub preș etc.�3

Ce a înrăutățit și mai mult lucrurile a fost „realismul“ cinic fățiș afișat de cardinalul Rode. Într-un interviu la radio, acesta a spus că, „statistic, aceasta este o problemă fără importanță – unul sau cel mult doi dintr-o sută de preoți au avut un fel de aventură“. Ceea ce a atras imediat atenția publicului a fost expresia „un fel de aventură“, folosită ca eufemism pentru pedofilie. Infracțiunea brutală de a viola copii era, astfel, înfățișată ca semnul normal al unei aventuroase „vivacități“ (un alt termen folosit de Rode) și, așa cum a glumit Rode într-un alt interviu: „În patruzeci de ani te-ai aștepta să apară niște mici păcate, nu-i așa?“. Asta e obscenitate catolică în starea ei cea mai pură. Nicio solidaritate cu victimele (copiii), ceea ce găsim sub postura integrității morale este doar solidaritatea, de-abia ascunsă, cu agresorii în numele realismului cinic (asta-i viața, toți sîntem oameni, și preoții pot fi aventuroși și plini de viață...), așa încît, pînă la urmă, singurele victime reale par să fie biserica și înșiși făptașii expuși nedreptei campanii în mass-media. Desenul e, așadar, limpede trasat: pedofilia e a noastră, e secretul nostru murdar și, normalizată așa fiind, e fundamentul secret al normalității noastre, în vreme ce a fi tatăl unui copil este cu adevărat o abatere ce trebuie necruțător respinsă – sau, așa cum spunea acum un secol G. K. Chesterton în Ortodoxia sa (fără a fi, desigur, conștient de toate consecințele vorbelor sale): „Cercul exterior al creștinismului e constituit dintr-o pază rigidă de renunțări etice și preoți de meserie; dar înăuntrul acestei inumane apărări veți găsi vechea viețuire omenească, dansînd precum copiii și bînd vin precum bărbații; căci creștinismul e singurul vad al libertății păgîne“.

Concluzia perversă e inevitabilă aici: vreți să vă bucurați de visul păgîn al unei vieți plăcute, fără să plătiți prețul tristeții melancolice? Alegeți creștinismul! Putem desluși urme ale acestui paradox chiar și în figura catolică bine-cunoscută a Preotului (ori a Maicii) ca ultim purtător al înțelepciunii sexuale. Amintiți-vă de scena cea mai puternică, probabil, din Sunetul muzicii. După ce Maria scapă de la familia von Trapp și revine la mănăstire, incapabilă să facă față atracției sexuale față de baronul von Trapp, ea nu-și găsește pacea, deoarece încă tînjește după baron; într-o scenă memorabilă, maica stareță o cheamă la ea și o sfătuiește să se întoarcă la familia von Trapp și să încerce să-și rezolve relația cu baronul. Ea îi comunică acest mesaj într-un cîntec curios, „Suie toți munții!“, al cărui motiv surprinzător este: Fă-o! Asumă-ți riscul și încearcă tot ce-ți spune inima! Nu lăsa considerentele meschine să-ți stea în drum! Puterea stranie a acestei scene rezidă în manifestarea neașteptată a spectacolului dorinței, care face ca scena să fie literalmente jenantă: tocmai persoana care s-ar fi cuvenit să predice abstinența și renunțarea se dovedește a fi apărătoarea îndeplinirii dorinței.

În mod grăitor, atunci cînd Sunetul muzicii a rulat în Iugoslavia (încă socialistă), în 1960, această scenă – cele trei minute cît durează acest cîntec – a fost singura parte cenzurată (tăiată) a filmului. Cenzorul socialist anonim a dat astfel dovadă de o profundă înțelegere a puterii cu adevărat periculoase a ideologiei catolice: departe de a fi o religie a sacrificiului, a renunțării la plăcerile lumești (în contrast cu afirmarea păgînă a vieții pasiunilor), creștinismul oferă o stratagemă lăturalnică prin care să ne dedăm dorințelor noastre fără să trebuiască să plătim pentru ele, să ne bucurăm de viață fără a avea a ne teme ulterior de descompunerea și de durerea debilitantă care ne-ar aștepta. Dacă urmăm pînă la capăt această direcție, am putea chiar susține că în asta rezidă funcția ultimă a jertfei lui Cristos: vă puteți răsfăța și bucura de dorințele voastre, prețul lor l-am luat asupra mea! În mecanismul pervers de funcționare al creștinismului, religia este evocată în mod eficient ca o măsură de protecție care ne permite să ne bucurăm fără griji de viață. Într-adevăr, Lacan a avut dreptate răstălmăcind dictonul bine-cunoscut al lui Dostoievski: Dacă există Dumnezeu, atunci totul e permis. Astăzi, cu cazurile de pedofilie care răsar peste tot în Biserica Catolică, ne putem imagina cu ușurință o nouă versiune a scenei din Sunetul muzicii: un preot tînăr se apropie de abate, plîngîndu-se că încă e torturat de poftele față de băieții tineri și cere să fie pedepsit în continuare; abatele îi răspunde, cîntînd, „Suie-te pe toți băiețeii...“

Trebuie făcută încă o distincție aici, între homosexualitatea masculină adultă și pedofilie. Recentele izbucniri homofobe din statele est-europene postcomuniste ar trebui să ne dea de gîndit o clipă. La paradele gay care au avut loc în ultimii ani în Serbia și în Croația (la Belgrad, la Split), poliția n-a reușit să protejeze participanții, care au fost atacați cu ferocitate de mii de fundamentaliști creștini violenți. – Cum se împacă această mînie cu faptul că principala forță din spatele mișcării anti-gay din Croația este Biserica Catolică, bine-cunoscută pentru numeroasele scandaluri de pedofilie? (Un activist gay croat remarca sarcastic că greșeala homosexualilor este faptul că partenerii lor sînt bărbați adulți, și nu copii...) O paralelă cu armata, celălalt tip de mulțime organizată menționat de Freud în aceeași serie cu biserica, e sugestivă. Din propria mea experiență în serviciul militar, în 1975, îmi amintesc că vechea și infama Armată Populară Iugoslavă era homofobă la extrem – atunci cînd cineva era descoperit ca avînd înclinații homosexuale, era imediat transformat într-un paria, tratat ca o nonpersoană, înainte de-a fi eliberat în mod oficial din armată. Dar, în același timp, viața de zi cu zi din armată era foarte impregnată de atmosfera aluziilor homosexuale.4� Cum e posibilă această ciudată coincidență a contrariilor? Mecanismul a fost descris de Robert Pfaller:

„Așa cum a observat Freud, tocmai actele interzise de religie sînt comise în numele religiei. În astfel de cazuri – cum ar fi, de exemplu, omorul în numele religiei –, și religia se poate descurca în întregime fără miniaturizare. Apărătorii militanți înfocați ai vieții umane, de exemplu, care se opun avortului, nu se vor da în lături de la uciderea efectivă a personalului medical. Adversarii de dreapta radicali ai homosexualității masculine din Statele Unite ale Americii acționează într-un mod similar. Ei organizează așa-numitele «muștruluieli ale homosexualilor» [gay bashing], în cursul cărora bat și, în cele din urmă, violează homosexuali. Satisfacerea criminală sau homosexuală ultimă a pulsiunilor poate fi, prin urmare, atinsă și dacă îndeplinește doar condiția de a evoca aparența unei contramăsuri. Ceea ce pare atunci o «opunere» are ca efect faptul că acel x care trebuie ținut la distanță se poate el însuși manifesta și poate fi luat drept un non-x“.5�

Ce avem aici e un caz tipic de „determinație opozitivă“ hegeliană: în figura celui care ia la refec prin viol un homosexual, homosexualul se întîlnește pe sine în determinația sa opozitivă, așadar, tautologia (autoidentitatea) apare drept cea mai mare contradicție. Aceasta este contradicția imanentă din chiar inima identității bisericii, care face din ea principala forță anticreștină de azi. Legenda spune că, atunci cînd, în 1804, papa s-a apropiat de Napoleon pentru a-i pune coroana imperială pe cap, Napoleon i-a luat coroana din mîini și și-a pus-o pe cap el singur; papa i-a replicat: „Știu că scopul dumneavoastră este acela de a distruge creștinismul. Dar, credeți-mă, Sire, veți eșua – biserica încearcă lucrul acesta de 2.000 de ani și încă n-a reușit...“ Cu oameni precum cardinalul Rode din Slovenia, putem vedea cum biserica își continuă eforturile și nu există niciun motiv de bucurie în faptul acesta trist – moștenirea creștină e mult prea prețioasă și, în prezent, mai pertinentă ca oricînd. În ale sale Note pentru o definiție a culturii, T. S. Eliot observa că sînt momente cînd singura alegere este între erezie și necredință, cînd singura cale de a păstra o religie în viață este de a realiza o separare sectară de cadavrul ei principal. Acest lucru este de făcut astăzi.

Traducere de Alex Moldovan

Note:

Prezentăm aici un montaj de sine stătător alcătuit din două texte ale lui Slavoj Žižek, respectiv unul al lui Srec´ko Horvat, figurînd ca tot atîtea capitole (necontigue) dintr-o foarte recentă carte cosemnată de cei doi filosofi, în curs de apariție în românește la Editura Idea. Parcurgîndu-le în conexiunea propusă, cititorul va înțelege, desigur, în ce sens ideea de „datorie“ stă nu doar în spatele consecințelor dezastruoase ale unor realități financiar-bancare și, în genere, economico-politice, a căror hipertrofie perversă a devenit cît se poate de evidentă, chiar obscenă, în zilele noastre, ci presupune, de fapt, o întreagă teologie mistică, cu implicații culturale, etice și antropologice bimilenare. De asemenea, se va înțelege de ce amplitudine va fi fiind curajul de a demonta acest întreg eșafodaj etico-politic la care se cheamă aici, curaj deopotrivă de gîndire și de ordin practic. Ca întotdeauna, gîndirea critică izbutește parcă mai bine în lămuririle pe care ea le speră de la propria muncă atunci cînd știe să recurgă judicios la ceea ce munca artistică – în cazul de față, muzica de operă ori filmul – știe să facă cel mai elocvent, în bine sau în rău, din experiența noastră mundană, a tuturor. (Redacția)

 

1. �Citat din http://www.presseurop. eu/en/content/news-brief/2437991-orban-considers-alternative-democracy.

2. �Gary Wills, „Scandal“, The New York Review of Books, 23 mai 2002, p. 6.

3. �O altă strategie cinică este învinuirea inamicului: autoritățile catolice din SUA au trimis la un studiu al cărui presupus rezultat era că permisivitatea sexuală începută în anii 1960 ar fi responsabilă pentru pedofilia larg răspîndită în cadrul bisericii...

4. �De exemplu, în timp ce soldații stăteau la coadă pentru masă, o glumă vulgară obișnuită era să împungi cu degetul în fundul persoanei de dinainte, retrăgîndu-l apoi rapid, pentru ca atunci cînd persoana surprinsă se întorcea să nu știe care dintre soldații care rînjeau stupid și obscen în spate a făcut-o. O formulă predominantă de a saluta un camarad în unitatea mea era ca, în loc de „Bună ziua!“, să spui „Sugi pixul“ („Puši kurac!“ în sîrbo-croată); această formulă era atît de standardizată, că își pierduse complet orice conotație obscenă și era rostită pe un ton cu totul neutru, ca un simplu act de politețe.

5. �Robert Pfaller, „The Potential of Thresholds to Obstruct and to Facilitate: On the Operation of Displacement în Obsessional Neurosis and Perversion“ (lucrare nepublicată, 2002).