Numărul #43, 2013
Verso

Marx și istoria
Eric Hobsbawm

Sursa: New Left Review, I/143, ianuarie-februarie 1984.

 

Ne aflăm aici pentru a discuta teme și probleme ale concepției marxiste despre istorie la o sută cincizeci de ani de la moartea lui Marx. Acesta nu e un ritual de sărbătorire a centenarelor; iată de ce e important să începem prin a rememora rolul unic al lui Marx în istoriografie. Voi face asta prin trei exemple. Primul e autobiografic. Cînd eram student la Cambridge în anii 1930, mulți dintre cei mai capabili tineri și cele mai capabile tinere s-au alăturat Partidului Comunist. Dar cum asta era o perioadă foarte strălucitoare în istoria unei universități foarte distinse, mulți dintre ei fuseseră influențați în mod profund de marile numele la picioarele cărora eram așezați. Printre tinerii comuniști circula următoarea glumă: filosofii comuniști erau wittgensteinieni, economiștii comuniști erau keynesieni, filologii comuniști erau discipoli ai lui F. R. Leavis. Și istoricii? Ei bine, ei erau marxiști, pentru că nu exista niciun istoric pe care să-l știm, la Cambridge sau altundeva (deși auzisem despre și cunoșteam cîțiva istorici mari, cum ar fi Marc Bloch), care să poată concura cu Marx ca învățător și inspirație. Al doilea exemplu e oarecum asemănător. Treizeci de ani mai tîrziu, în 1969, Sir John Hicks, laureat al Premiului Nobel, își publicase a sa A Theory of Economic History. El scria: „Majoritatea celor [care doreau să așeze cursul general al istoriei pe un alt făgaș] utilizau categoriile marxiste sau versiuni modificate ale lor, de vreme ce aproape că nu există nicio versiune a lor în mod veritabil alta. Este totuși extraordinar că la o sută cincizeci de ani după Das Kapital... s-a produs atît de puțin“.1 Al treilea exemplu îl iau din splendida carte a  lui Fernand Braudel Civilizație materială, economie și capitalism, 1400–1800 – o lucrare care trădează, prin chiar titlul ei, o legătură cu Marx. În această nobilă lucrare, Marx e menționat de mai multe ori decît orice alt autor, chiar francez. Un asemenea omagiu din partea unei țări care nu-și subestimează gînditorii naționali e în sine ceva impresionant. 

 

Scrieri istorice

Această influență a lui Marx asupra scrierii istoriei nu e desfășurare de la sine înțeleasă. Căci deși concepția materalistă asupra istoriei e nucleul marxismului și cu toate că tot ce scrisese Marx e impregnat de istorie, el însuși n-a scris prea multă istorie în sensul pe care îl dau istoricii acestui termen. Din acest punct de vedere, Engels fusese mai aproape de un istoric, scriind mai multe lucrări care pot fi clasificate în fișierele bibliotecilor drept „istorie“. Bineînțeles, Marx studiase istoria și fusese extrem de erudit. Dar el n-a scris nicio lucrare care să poarte în titlul ei cuvîntul „Istorie“, mai puțin o suită de articole polemice antițariste, publicate mai tîrziu sub titlul de Istoria diplomatică secretă a secolului al XVIII-lea, care este una dintre lucrările sale cele mai puțin valoroase. Ceea ce numim scrierile istorice ale lui Marx constă aproape exclusiv din analize politice ale actualității și din comentarii jurnalistice, combinate cu un anumit grad de fundal istoric. Analizele sale politice ale actualității, cum ar fi Luptele de clasă din Franța și Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, sînt cu adevărat remarcabile. Numeroasele sale scrieri jurnalistice, inegale ca importanță, conțin analize de mare interes – de pildă cele despre India – și ele sînt în orice caz exemple a cum și-a aplicat Marx metoda la problemele concrete ale istoriei și ale perioadelor care au devenit de atunci istorie. Dar ele n-au fost scrise ca istorie, în sensul pe care îl acordă termenului cei care se ocupă de studierea trecutului. În cele din urmă, cercetarea capitalismului de către Marx conține o cantitate imensă de material istoric, de ilustrări istorice și de alte chestiuni care prezintă interes pentru istorici.

Astfel, grosul muncii istorice a lui Marx e integrat în scrierile sale teoretice și politice. Toate acestea privesc dezvoltările istorice într-un cadru temporal cu o durată mai lungă sau mai scurtă, implicînd întreaga perioadă a dezvoltării umane. Ele trebuie citite împreună cu scrierile sale care se concentrează pe perioade scurte, pe chestiuni și probleme particulare sau pe istoria detaliată a evenimentelor. Cu toate astea, nicio sinteză completă a procesului efectiv al dezvoltării istorice nu poate fi găsită la Marx; și nici măcar Capitalul nu poate fi tratat ca o „istorie a capitalismului pînă la 1867“.

Există trei rațiuni, două minore și una majoră, de ce lucrurile stau așa – și de ce, prin urmare, istoricii marxiști nu doar comentează scrierile lui Marx, ci fac ceea ce Marx însuși n-a făcut. Mai întîi, așa cum știm, lui Marx i-a venit foarte greu să-și finalizeze proiectele literare. În al doilea rînd, vederile sale au continuat să evolueze pînă la moartea sa, chiar dacă asta s-a întîmplat într-un cadru stabilit spre mijlocul anilor 1840. În al treilea rînd, și cel mai important, în lucrările sale de maturitate, în mod deliberat, Marx studiase istoria în ordine inversă, luîndu-și ca punct de plecare capitalismul dezvoltat. „Omul“ era cheia pentru anatomia „maimuței“. Acesta nu e, desigur, un mod antiistoric de a proceda. El implică faptul că trecutul nu poate fi înțeles în mod exclusiv sau în primul rînd în propriii săi termeni: nu doar pentru că el face parte dintr-un proces istoric, ci și pentru că doar procesul istoric și numai el ne-a permis să analizăm și să înțelegem anumite lucruri legate de el și de trecut. Înainte de capitalism – sau înainte de Adam Smith, cum spune Marx – conceptul de muncă-în-general, ca deosebit de felurile particulare de muncă, ce sînt calitativ diferite și incomparabile, n-a existat. Dacă vrem însă să înțelegem orizontul omenesc într-un sens global, de lungă durată, ca utilizarea și transformarea tot mai eficace a naturii de către omenire, atunci conceptul de muncă socială în general este unul esențial. Abordarea lui Marx rămîne totuși discutabilă, în sensul că ea nu poate să ne spună dacă investigațiile ulterioare, pe baza unor dezvoltări istorice din viitor, nu vor face descoperiri analitice care vor permite gînditorilor să reinterpreteze istoria omenirii în raport cu o altă concepție analitică centrală. Acesta e un posibil hiat în cadrul analizei, chiar dacă nu credem că o asemenea dezvoltare ulterioară ipotetică va putea abandona centralitatea analizei muncii făcute de Marx, cel puțin pentru anumite aspecte în mod evident cruciale ale istoriei omenirii. Ideea mea nu e aceea de a-l pune pe Marx sub semnul întrebării, ci pur și simplu de a arăta că abordarea sa trebuia să omită, drept ceva neimportant pentru scopul ei, multe aspecte ale tranziției de la feudalism la capitalism. Acestea fuseseră lăsate pe seama marxiștilor de mai tîrziu, deși e adevărat că Friedrich Engels, mereu mai interesat de „ce anume s-a întîmplat în mod precis“, era mai preocupat de asemenea chestiuni.

 

Concepția materialistă a istoriei

Influența lui Marx asupra istoricilor, și nu doar asupra celor marxiști, e bazată totuși pe teoria sa generală (concepția materialistă a istoriei), cu schițele sau sugestiile sale pentru forma generală a dezvoltării istorice omenești de la comunalismul primitiv la capitalism, precum și pe observațiile sale concrete vizînd aspecte, perioade și probleme ale trecutului particulare. Nu vreau să vorbesc prea mult despre acestea din urmă, chiar dacă ele au fost foarte influente și pot fi încă extraordinar de inspiratoare și de lămuritoare. Volumul I din Capitalul conține trei sau patru referințe destul de marginale la protestantism, deși toată dezbaterea despre raportul dintre religie în general și protestantism în particular, pe de o parte, și modul de producție capitalist, pe de alta, rezultă din ele. De asemenea, Capitalul are o notă de subsol despre Descartes care pune în legătură concepțiile sale (animalele ca mașini, realul ca opus speculativului, filosofia ca un mijloc de a stăpîni natura și de a îmbunătăți viața oamenilor) cu „perioada industrială“ și ridicînd întrebarea de ce primii economiști i-au preferat pe Hobbes și pe Bacon ca filosofi ai lor, iar cei de mai tîrziu pe Locke. (La rîndul său, Dudley North credea că metoda lui Descartes „a început să elibereze economia politică de vechile ei superstiții“.)2 În anii 1890, acest aspect era folosit deja de nonmarxiști ca un exemplu al remarcabilei originalități a lui Marx și pînă și în zilele noastre ar putea furniza material pentru un seminar de cel puțin un semestru. Oricum, nimeni dintre cei adunați aici nu va trebui convins de geniul lui Marx sau de spectrul cunoașterii și preocupărilor sale; și ar trebui luat în calcul că multe dintre scrierile sale despre aspecte particulare ale trecutului reflectă în mod inevitabil cunoașterea istorică la care se putea avea acces în timpul vieții sale.

Concepția materialistă a istoriei merită discutată mai pe larg pentru că este astăzi controversată și criticată nu doar printre nonmarxiști și antimarxiști, ci și printre marxiști. Timp de mai multe generații, ea a fost cea mai puțin interogată parte a marxismului și a fost privită, corect, cred, drept nucleul său. Dezvoltată pe parcursul criticii pe care Marx și Engels au făcut-o filosofiei și ideologiei germane, ea e orientată în chip esențial împotriva credinței că „ideile, gîndurile, conceptele produc, determină și domină oamenii, condițiile lor materiale și viața lor reală“.3 Începînd cu 1846, această concepție a rămas, în esență, neschimbată. Ea poate fi rezumată într-o singură frază, repetată cu diverse variațiuni: „Nu conștiința determină viața, ci viața determină conștiința“.4 În Ideologia germană ea apare într-o formă deja dezvoltată: „Această concepție a istoriei se bazează astfel pe expunerea proceselor reale de producție – începînd cu producția materială a vieții înseși – și pe înțelegerea formei de interacțiune legate de și create de acest mod de producție, i.e., societatea civilă în diversele ei stadii, drept bază a acestei istorii; descriind-o în acțiunea sa ca stat și explicînd, de asemenea, cum toate produsele și formele teoretice diferite ale conștiinței, religiei, filosofiei, moralei etc., etc., apar din ea și urmărind procesul prin care ele se formează din acea bază; astfel, toată treaba poate fi descrisă, desigur, în totalitatea sa (și, prin urmare, poate fi descrisă și acțiunea reciprocă a acestor aspecte diferite)“.5 Trebuie remarcat în treacăt că pentru Marx și Engels „procesul real al producției“ nu e doar „producția materială a vieții înseși“, ci ceva mai vast. Pentru a utiliza formularea îndreptățită a lui Eric Wolf, se poate spune că el este „ansamblul complex al unor relații reciproc dependente între natură, muncă, muncă socială și organizare socială“.6 Trebuie remarcat, de asemenea, că oamenii produc nu doar cu mîna, ci și cu capul.7

Această concepție nu e istorie, ci un ghid pentru studierea istoriei, un program de cercetare. Pentru a cita iar Ideologia germană: „Acolo unde se termină speculația, acolo unde începe viața reală, acolo începe și știința reală, pozitivă, expunerea activității practice, a procesului practic al dezvoltării omenești... Cînd realitatea e descrisă, filosofia autosuficientă, die selbständige Philosophie, își pierde mediul existenței sale. În cel mai bun caz, locul ei poate fi ocupat de o trecere în revistă a celor mai generale rezultate, a abstracțiilor ce derivă din examinarea dezvoltării istorice a oamenilor. Aceste abstracții în ele însele, separate de istoria reală, n-au niciun fel de valoare. Ele pot doar ușura ordonarea materialului istoric sau indica ordinea straturilor sale deosebite. Dar ele nu oferă în nici într-un caz, așa cum face filosofia, o rețetă sau o schemă pentru fasonarea netedă a epocilor istorice“.8

Cea mai completă formulare se găsește în Prefața din 1859 la Contribuții la critica economiei politice. S-a pus, desigur, întrebarea dacă ea ar putea fi respinsă de cineva care ar vrea să rămînă marxist. Totuși, e perfect clar că această formulare mai mult decît concisă cere să fie dezvoltată: ambiguitatea termenilor ei a dat naștere unor dezbateri despre ce anume sînt „forțele“ și „relațiile sociale“ de producție, ce anume constituie „baza economică“, „suprastructura“ și așa mai departe. E, de asemenea, perfect clar încă de la bun început că, de vreme ce ființele umane au conștiință, concepția materialistă a istoriei este baza explicației istorice, dar nu explicația istorică însăși. Istoria nu e ca ecologia: ființele omenești decid și gîndesc ce se întîmplă. Nu e chiar atît de clar dacă ea e deterministă, în sensul că ne permite să descoperim ce se va întîmpla în mod inevitabil, drept ceva deosebit de procesele generale ale transformării istorice. Căci abia retrospectiv necesitatea istorică poate fi pusă pe un teren ferm și chiar și atunci doar ca o tautologie: ceea ce a avut loc e inevitabil pentru că n-a avut loc altceva; prin urmare, ce altceva s-ar fi putut întîmpla e ceva de dezbătut. Marx a vrut să dovedească a priori că un anumit rezultat istoric, comunismul, era rezultatul necesar al dezvoltării istorice. Dar nu e deloc clar că asta s-ar putea arăta printr-o analiză istorică științifică. Ceea ce s-a văzut de la bun început a fost că materialismul istoric nu era un determinism economic: nu toate fenomenele noneconomice din istorie pot fi derivate din anumite fenomene economice, iar evenimentele și datele particulare nu sînt determinate în acest sens. Pînă și cei mai rigizi susținători ai materialismului istoric au dedicat lungi discuții despre rolul întîmplării și al individului în istorie (Plehanov); și, oricare ar putea fi criticile filosofice la adresa formulărilor lui Engels, ele au fost destul de univoce în ce privește acest aspect în scrisorile sale tîrzii către Bloch, Schmidt, Starkenburg și alții. Marx însuși, în texte atît de precise precum Optsprezece Brumar și în scrierile sale jurnalistice din anii 1850, nu permite nicio îndoială la adresa faptului că perspectiva sa fusese, în esență, aceeași.

 

Ființă și conștiință

În realitate, argumentul cel mai important despre concepția materialistă a istoriei vizase raportul fundamental dintre ființa socială și conștiință. El s-a centrat nu atît pe considerații filosofice (e.g., „idealism“ contra „materialism“), și nici măcar pe chestiuni moral-politice („care e rolul «voinței libere» și al acțiunii omenești conștiente?“, „cum putem trece la acțiune dacă situația nu e coaptă?“), ci pe probleme empirice din cadrul istoriei comparate și al antropologiei sociale. Unul dintre argumentele tipice ar fi că e imposibil să deosebești relațiile sociale de producție de idei și de concepte (adică baza de suprastructură), în parte pentru că aceasta este ea însăși o distincție istorică retrospectivă, în parte pentru că relațiile sociale de producție sînt structurate de cultură și de concepte care nu pot fi reduse la primele. O altă obiecție ar fi că, de vreme ce un mod de producție dat e compatibil cu n tipuri de concepte, acestea nu pot fi explicate prin reducerea lor la „bază“. Astfel, cunoaștem exemple de societăți care au aceeași bază materială, dar prezintă moduri foarte diferite de structurare a relațiilor sociale, a ideologiei și a altor trăsături suprastructurale. În acest sens, reprezentările oamenilor despre univers determină formele existenței lor sociale, cel puțin în măsura în care ultimele le determină pe primele. Ceea ce determină aceste reprezentări trebuie deci analizat într-un mod diferit: de pildă, urmîndu-l pe Lévi-Strauss, ca un ansamblu de variații ale unor concepte în număr limitat.

Să lăsăm la o parte întrebarea dacă Marx face abstracție de cultură. (Opinia mea este că în scrierile sale istorice el e chiar opusul unui reducționist economic.) Faptul fundamental rămîne că analiza oricărei societăți, la orice moment al dezvoltării istorice, trebuie să înceapă cu analiza modului ei de producție: cu alte cuvinte, (1) a formei tehnico-economice a „metabolismului dintre om și natură“ (Marx), a felului în care omul se adaptează naturii și o transformă pe aceasta prin muncă; și (2) a asamblajelor sociale în care munca e mobilizată, desfășurată și distribuită. Așa stau lucrurile astăzi. Dacă vrem să înțelegem ceva despre Marea Britanie sau despre Italia sfîrșitului de secol XX, trebuie să începem evident cu transformările masive în cadrul modului de producție care au avut loc în anii 1950 și 1960. În cazul societăților celor mai primitive, sistemul de rudenie și sistemul de idei (căruia sistemul de rudenie îi este, printre altele, un aspect) vor depinde de faptul dacă avem de-a face cu o economie de culegători sau cu una de producători (de hrană). De pildă, așa cum arătase Wolf9, într-o economie de culegători resursele sînt disponibile pentru oricine ar putea să le obțină, în timp ce într-o economie de producători (agrară sau pastorală) accesul la resurse este restrîns. El trebuie definit nu doar aici și acum, ci de-a lungul generațiilor.

Așadar, deși conceptele de bază și de suprastructură sînt esențiale pentru definirea unei întregi suite de priorități analitice, concepția materialistă a istoriei se confruntă cu o altă critică, mai serioasă. Căci Marx susține nu doar că modul de producție e primar și că suprastructura trebuie, într-un sens, să se conformeze „deosebirilor esențiale dintre ființele umane“ pe care le aduce cu sine modul de producție (i.e. relațiilor sociale de producție), dar și că există o inevitabilă tendință de evoluție potrivit căreia se dezvoltă forțele materiale de producție ale societății și potrivit căreia ele intră în contradicție cu raporturile existente de producție în expresiile lor suprastructurale relativ inflexibile, care trebuie atunci să cedeze. Așa cum a arătat G. A. Cohen, această tendință de evoluție este tehnologică în sensul cel mai larg al cuvîntului.

Problema nu e atît de ce trebuie să existe o asemenea tendință, de vreme ce de-a lungul istoriei lumii ca întreg ea a existat cu certitudine pînă în prezent. Problema veritabilă este că, în mod manifest, această tendință nu e una universală. Deși putem găsi explicații pentru multe cazuri de societăți care nu prezintă această tendință sau în care ea pare să se oprească la un moment dat, asta nu e de ajuns. Am putea presupune o tendință generală de progresie de la culesul hranei la producerea ei (unde ea nu e făcută imposibilă sau superfluă din rațiuni ecologice), dar nu mai putem presupune același lucru pentru dezvoltările moderne ale tehnologiei și industrializării, care au cucerit lumea pornind de la o singură bază regională și doar una. Asta pare să ducă la o absurditate logică. Fie nu există o tendință generală de dezvoltare a forțelor materiale de producție ale unei societăți, sau cel puțin nu dincolo de un anumit punct – caz în care dezvoltarea capitalismului occidental trebuie explicată fără a ne referi în principal la o asemenea tendință generală, iar concepția materialistă a istoriei poate fi folosită în cel mai bun caz pentru a explica acest caz special. (Remarc în treacăt că a abandona opinia că oamenii acționează în mod constant într-un fel care are tendința de a mări controlul asupra naturii e nerealist și produce, în același timp, considerabile complicații istorice și de altă natură.) Fie există o asemenea tendință istorică generală – caz în care trebuie să explicăm de ce n-a avut ea loc în alte părți sau chiar de ce în multe cazuri (în China, de pildă) i s-a opus în mod clar rezistență. Ar părea că nimic în afară de putere, inerție sau vreo altă forță prin care structura și suprastructura socială acționează asupra bazei materiale n-ar fi putut bloca mișcarea acesteia din urmă.

În ce mă privește, asta nu creează o problemă de neînvins pentru concepția materialistă a istoriei ca modalitate de a interpreta lumea. Marx însuși, care era departe de a fi uniliniarist, a oferit o explicație pentru motivul care face ca anumite societăți să se dezvolte de la Antichitatea clasică, prin feudalism, la capitalism și, de asemenea, pentru motivul care face ca altele (un corpus masiv pe care el l-a grupat sub numele generic de mod de producție asiatic) să nu urmeze acest curs al dezvoltării. Cu toate astea, ea creează o problemă foarte serioasă pentru concepția materialistă a istoriei ca o modalitate de a schimba lumea. Esența demonstrației lui Marx în această privință este că revoluția trebuie să vină pentru că forțele de producție au atins sau trebuie să atingă un punct la care ele sînt incompatibile cu „învelișul capitalist“ al relațiilor de producție. Dar dacă se poate arăta că în alte societăți n-a existat o tendință de creștere a forțelor materiale sau că creșterea lor a fost dirijată, deviată sau blocată altfel de forța organizării sociale și a suprastructurii pentru a se evita o revoluție, așa cum explică Prefața din 1859, de ce nu s-ar întîmpla același lucru în cadrul societății burgheze? Poate fi posibil, desigur, și e chiar relativ ușor să construim un caz istoric mai modest pentru necesitatea sau, poate, inevitabilitatea tranziției de la capitalism la socialism. Dar am pierde atunci două lucruri care fuseseră importante pentru Karl Marx și, cu siguranță, pentru adepții lui (inclusiv pentru mine): (1) conștiința faptului că triumful socialismului este sfîrșitul logic al tuturor evoluțiilor istorice de pînă acum; și (2) că el marchează sfîrșitul „pre-istoriei“, în sensul că nu poate fi și nu va fi o societate bazată pe „antagonism“.

 

Moduri de producție

Asta nu afectează valoarea conceptului de „mod de producție“, pe care Prefața îl definește ca „agregatul raporturilor de producție care constituie structura economică a societății și formează modul de producție al mijloacelor materiale ale existenței“. Oricare ar fi relațiile sociale de producție și orice alte funcții ar avea ele în societate, modul de producție constituie structura care determină ce formă va lua creșterea forțelor de producție și distribuția surplusului, felul în care societatea poate sau nu poate să-și schimbe structurile și felul în care, la momentele potrivite, poate avea sau va avea loc trecerea la un alt mod de producție. El stabilește, de asemenea, spectrul posibilităților suprastructurale. Pe scurt, modul de producție constituie baza pentru înțelegerea diversității societăților și a interacțiunilor dintre ele, respectiv a dinamicilor lor istorice. Modul de producție nu e identic cu societatea: „societatea“ e un sistem de relații între oameni sau, mai precis, un sistem de relații între grupuri de oameni. Conceptul de mod de producție (MDP) servește la identificarea forțelor care ghidează alinierea acestor grupuri – care poate fi făcută în mod diferit în diversele societăți, în cadrul unui anumit spectru. Formează oare MDP-urile o suită de stadii de evoluție, ordonate cronologic sau în vreun alt fel? Pare să nu există nicio îndoială că Marx însuși le-a văzut ca formînd serii în care emanciparea progresivă a omului în raport cu natura și puterea de control asupra acesteia au afectat atît forțele, cît și relațiile de producție. Conform acestui ansamblu de criterii, diversele MDP-uri pot fi imaginate ca aliniindu-se într-o ordine crescătoare. Dar în timp ce, în mod clar, anumite MDP-uri nu pot fi gîndite ca anterioare altora (e.g. acelora care necesită producție de mărfuri sau motoare cu aburi ca fiind anterioare celor care nu necesită asemenea lucruri), lista de MDP-uri a lui Marx nu e menită să formeze o succesiune cronologică uniliniară. De fapt, e o chestiune ce ține de simpla examinare să observi că în toate stadiile dezvoltării omenești, mai puțin în stadiile cele mai timpurii (pur ipotetice), au coexistat și au interacționat diverse MDP-uri.

Un mod de producție reprezintă atît un anumit program de producție (un fel de a produce pe baza unei tehnologii specifice și a unei diviziuni productive particulare a muncii), cît și „un ansamblu specific, istoric, de relații sociale prin care munca e desfășurată pentru a cîștiga energie din natură cu ajutorul uneltelor, priceperilor, organizării și cunoașterii“ într-o anumită fază a dezvoltării lor, un program și un ansamblu prin care surplusul socialmente produs e făcut să circule, e distribuit și folosit pentru acumulare sau pentru alte scopuri. O istorie marxistă trebuie să ia în considerare ambele funcții. În asta constă slăbiciunea unei cărți foarte originale și importante a antropologului Eric Wolf: Europe and the People without History. Ea încearcă să arate cum anume expansiunea globală și triumful mondial al capitalismului au afectat societățile precapitaliste prin faptul că le-a integrat în sistemul său mondial; și, de asemenea, cum anume capitalismul, la rîndul său, fusese modificat și modelat prin integrarea sa, într-un anumit sens, într-o pluralitate de moduri de producție. E o carte mai degrabă despre legături decît despre cauze, deși legăturile se pot arăta esențiale pentru analiza cauzelor. Ea circumscrie în mod briliant o modalitate de a surprinde „trăsăturile strategice de [...] variabilitate“ ale diverselor societăți – adică felurile în care ele ar putea sau nu să fie modificate de contactul cu capitalismul. De asemenea, în anumite momente, ea furnizează un ghid lămuritor pentru relațiile dintre MDP-uri și societățile din cadrul lor, împreună cu ideologiile sau cu „culturile“ lor.10 Ceea ce nu face însă – sau, de fapt, își propune să nu facă – este să explice mișcările bazei materiale și ale diviziunii muncii, respectiv ea nu explică, prin urmare, transformările MDP-urilor. Wolf lucrează cu trei mari MDP-uri sau „familii“ de MDP-uri: modul bazat pe relații de rudenie, modul „tributar“ și „modul capitalist“. Dar, deși el face loc trecerii de la societăți bazate pe vînat și cules la societăți producătoare de hrană în cadrul modului bazat pe rudenie, modul său „tributar“ e un vast continuum de sisteme care include și ceea ce Marx numea „feudal“, și ceea ce numea „asiatic“. În toate aceste moduri, surplusul e apropriat esențialmente de grupurile dominante, care exercită forța politică și cea militară. Sînt multe de zis despre această clasificare largă, împrumutată de la Samir Amin, dar neajunsul ei este că modul „tributar“ include în mod clar societăți aflate în stadii foarte diferite ale capacității lor productive: de la mari seniori feudali ai Evului Mediu timpuriu pînă la imperiul chinezesc; de la economii fără orașe la cele urbanizate. Analiza atinge totuși într-un mod destul de periferic problema esențială a de ce, cum și cînd una dintre variantele modului tributar generase capitalismul dezvoltat.

Pe scurt, analiza modurilor de producție trebuie întemeiată pe cercetarea forțelor materiale de producție disponibile, adică pe o cercetare atît a tehnologiei și a organizării sale, cît și a economiei. Căci să nu uităm că într-unul dintre pasajele des citate ale aceleiași Prefețe, Marx spunea că economia politică era anatomia societății civile. Cu toate astea, există un aspect sub care analiza tradițională a MDP-urilor și a transformărilor care le afectează trebuie dezvoltată – și munca de cercetare recentă a unor marxiști a și făcut-o, de fapt. Transformarea efectivă a unui mod într-altul a fost văzută adesea în termeni cauzali și uniliniari: în fiecare mod, se arată, există o „contradicție fundamentală“ care generează dinamica și forțele care duc la transformarea sa. E departe de a fi clar că aceasta e perspectiva lui Marx însuși – mai puțin pentru capitalism – și cu siguranță că ea conduce la mari dificultăți și dezbateri fără sfîrșit, mai ales în ce privește trecerea de la feudalismul occidental la capitalism. Pare mai util să se emită următoarele două presupoziții. Mai întîi, că acele elemente fundamentale într-un mod de producție care tind să-l destabilizeze pe acesta implică potențialitatea transformării mai curînd decît certitudinea ei, dar că, în funcție de structura modului, ele trasează, de asemenea, anumite limite pentru transformarea posibilă. În al doilea rînd, că mecanismele ce duc la transformarea unuia dintre moduri într-un altul pot să nu fie exclusiv interne acelui mod, ci pot apărea din conjuncția și interacțiunea unor societăți structurate în mod diferit. În acest sens, orice dezvoltare e una mixtă. În loc să căutăm doar condițiile regionale specifice care duc la formarea, de pildă, a sistemului particular al Antichității clasice în zona Mediteranei sau la transformarea feudalismului în capitalism în contextul moșiilor feudale și al orașelor din Europa Occidentală, trebuie să ne uităm la diversele căi care au dus la joncțiunile și intersecțiile la care se situau aceste regiuni într-o anumită fază a dezvoltării.

Această abordare – care mi se pare a fi cu totul în spiritul lui Marx și pentru care, dacă e nevoie, pot fi găsite referințe textuale precise – face mai ușor de explicat coexistența societăților ce înaintează pe calea care duce la capitalism și a acelora care, pînă ce n-au fost pătrunse și cucerite de acesta, nu s-au dezvoltat în această direcție. Dar ea atrage, de asemenea, atenția asupra unui fapt de care istoricii capitalismului sînt tot mai conștienți, și anume că evoluția acestui sistem e, la rîndul ei, una mixtă: că ea se construiește pe materiale preexistente, folosindu-le, adaptîndu-le, dar și că ea e, de asemenea, modelată de ele. Cercetări recente asupra formării și dezvoltării claselor muncitorești au ilustrat foarte bine acest aspect. De fapt, una dintre rațiunile pentru care ultimii douăzeci și cinci de ani din istoria mondială au adus transformări sociale profunde e aceea că asemenea elemente precapitaliste, pînă acum părți esențiale ale operării capitalismului, au devenit în cele din urmă prea erodate de dezvoltarea capitalistă pentru a mai putea juca rolul vital pe care l-au avut odinioară. Mă gîndesc aici, desigur, la familie.

 

Moștenirea lui Marx

Mă voi întoarce acum la ilustrările importanței singulare a lui Marx pentru istorici pe care le-am menționat la începutul acestei discuții. Marx rămîne baza esențială a oricărei cercetări adecvate a istoriei pentru că – pînă acum – el a fost singurul care să fi încercat să formuleze o abordare metodologică a istoriei ca întreg, să aibă în vedere și să explice întregul proces al evoluției sociale omenești. În acest sens, el e superior lui Max Weber, singurul său rival real în ce privește influența asupra istoricilor și, din multe puncte de vedere, o importantă viziune complementară și corectivă. O istorie bazată pe Marx poate fi concepută fără adăugiri weberiene, dar istoria weberiană nu poate fi concepută decît în măsura în care îl ia pe Marx (sau cel puțin acea Fragestellung marxistă) ca punct de plecare. Dacă vrem să dăm un răspuns la întrebarea majoră a întregii istorii – și anume cum, de ce și prin ce procese omenirea a evoluat de la omul cavernelor la călătoriile în spațiu, mînuirea forței nucleare și la ingineria genetică – o putem face doar prin punerea tipului de întrebări elaborat de Marx, chiar dacă nu trebuie să acceptăm toate răspunsurile sale. Același lucru e adevărat dacă vrem să dăm un răspuns la a doua întrebare majoră, implicită în prima: și anume, de ce această evoluție n-a fost una egală și uniliniară, ci extrem de accidentată și de mixtă. Singurele răspunsuri care pot concura cu cele marxiste sînt date în termenii evoluției biologice (de pildă, sociobiologia), dar acestea sînt în mod clar insuficiente. Marx n-a rostit – nici pe departe – ultimul cuvînt în această chestiune, dar el l-a rostit cu siguranță pe primul și sîntem încă obligați să continuăm discursul pe care l-a inaugurat.

Subiectul acestei comunicări este Marx și Istoria, dar rolul meu aici nu e să anticipez discuția despre care sînt și care trebuie să fie temele majore care să-i preocupe astăzi pe istoricii marxiști. N-aș vrea însă să ajung la o concluzie fără a atrage atenția asupra a două teme care mi se par urgente. Pe prima am menționat-o deja: natura mixtă a dezvoltării oricărei societăți sau a oricărui sistem social; interacțiunea acestora cu alte sisteme și cu trecutul. E, dacă doriți, dezvoltarea celebrului dictum al lui Marx conform căruia oamenii își fac propria istorie, dar nu după cum aleg ei, ci „în condiții găsite, date și transmise din trecut“. A doua are de-a face cu clasa și cu lupta de clasă. Știm că ambele concepte sînt esențiale pentru Marx, cel puțin în cadrul discuției despre istoria capitalismului, dar știm, de asemenea, că aceste concepte sînt destul de prost definite în scrierile sale și au provocat nenumărate dezbateri. O mare parte din istoriografia marxistă tradițională a eșuat în a le gîndi și, prin urmare, a naufragiat în tot felul de dificultăți. Voi da doar un singur exemplu. Ce este o „revoluție burgheză“? Putem să gîndim oare o „revoluție burgheză“ ca fiind „făcută“ de o burghezie, ca fiind obiectivul unei lupte a burgheziei pentru a obține puterea împotriva unui vechi regim sau a unei clase dominante ce stă în calea instituirii unei societăți burgheze? Sau: cînd putem să ne gîndim la o asemenea revoluție în felul acesta? Critica din prezent a interpretărilor marxiste ale revoluției engleze și ale celei franceze a fost una eficace, iar asta pentru că a arătat că o asemenea imagine tradițională a burgheziei și a revoluției burgheze este nepotrivită. Ar fi trebuit să știm asta. Ca marxiști sau, de fapt, ca observatori realiști ai istoriei, nu-i vom urma pe critici în negarea existenței unor asemenea revoluții sau în negarea faptului că revoluțiile engleze din secolul al XVII-lea și Revoluția Franceză au adus schimbări fundamentale și reorientări „burgheze“ ale societăților în care au avut loc. Dar trebuie să gîndim mai precis ce avem în vedere.

Cum am putea rezuma atunci impactul lui Marx asupra scrierii istoriei la o sută de ani de la moartea sa? Putem sublinia patru puncte.

1. �Influența lui Marx în țările nonsocialiste e fără îndoială mai mare astăzi printre istorici decît a fost în timpul vieții mele – și memoria mea acoperă ultimii cincizeci de ani – și probabil mai mare ca oricînd de la moartea lui Marx. (Situația în țările angajate în mod oficial de partea ideilor sale nu poate fi, evident, comparată cu această tendință.) Asta trebuie spus pentru că, în momentul de față, există o îndepărtare destul de masivă de Marx printre intelectuali, mai ales în Franța și în Italia. Adevărul e că influența sa poate fi văzută nu doar în numărul istoricilor care pretind că sînt marxiști, deși el e destul de mare, respectiv în numărul celor care acceptă importanța sa pentru istorie (de pildă, Braudel în Franța, școala Bielefeld în Germania), ci și în numărul mare de istorici ex-marxiști, adesea eminenți, care păstrează viu numele lui Marx (de pildă, Postan). Mai mult, există numeroase elemente care, în urmă cu cincizeci de ani, fuseseră subliniate mai ales de marxiști și care au devenit acum părți ale istoriografiei comune. Adevărat, asta poate că nu s-a datorat lui Karl Marx, dar marxismul probabil că a fost influența principală în „modernizarea“ istoriografiei.

2. �Așa cum se scrie și se discută astăzi, cel puțin în majoritatea țărilor, istoria marxistă îl ia pe Marx ca pe un punct de plecare, și nu ca pe unul de sosire. Nu spun că ea s-ar afla în mod necesar într-un dezacord cu textele lui Marx, deși e pregătită s-o facă în locurile în care acestea sînt greșite din punct de vedere factual sau învechite. Asta e valabil pentru opiniile sale despre societățile orientale și „modul de producție asiatic“, oricît de geniale și de profunde ar fi fost cel mai adesea observațiile sale în acest sens, dar mai e valabil și pentru opiniile sale despre societățile primitive și evoluția lor. Așa cum arătase o carte recentă despre marxism și antropologie scrisă de un antropolog marxist: „Cunoașterea lui Marx și Engels cu privire la societățile primitive a fost destul de insuficientă ca bază pentru antropologia modernă“. Nu spun nici că istoriografia marxistă recentă dorește neapărat să revizuiască sau să abandoneze aliniamentele principale ale concepției materialiste a istoriei, deși e pregătită să le privească în mod critic acolo unde e nevoie. Eu, în ce mă privește, nu vreau să abandonez concepția materialistă asupra istoriei. Dar istoria marxistă, în versiunile ei cele mai fertile, mai degrabă îi folosește astăzi metodele decît să-i comenteze textele – mai puțin atunci cînd ele chiar merită comentate. Încercăm să facem ceea ce Marx n-a apucat să facă.

3. �Istoria marxistă e astăzi plurală. Marx nu ne-a lăsat drept moștenire o singură interpretare „corectă“ a istoriei: o asemenea viziune despre istorie a devenit parte din moștenirea marxismului mai ales începînd cu 1930 sau pe atunci, dar asta nu mai e ceva acceptat sau acceptabil, cel puțin acolo unde oamenii pot să decidă pe cont propriu cu privire la aceste chestiuni. Acest pluralism are dezavantajele sale. Ele sînt mai evidente printre cei care fac teoria istoriei decît printre cei care scriu istoria, dar rămîn vizibile chiar și-n rîndurile acestora din urmă. Cu toate astea, chiar dacă am crede că aceste dezavantaje sînt mai mari sau mai mici decît avantajele, pluralismul muncii marxiste e astăzi un fapt de neocolit. De fapt, nu e nimic problematic în această situație. Știința e un dialog între vederi diferite bazate pe o metodă comună. Ea încetează să fie știință doar atunci cînd nu există metodă pentru a decide care dintre vederile rivale e greșită sau mai puțin fructuoasă. Din nefericire, lucrurile stau adesea așa în istorie, dar nu doar în cazul celei marxiste.

4. �Astăzi istoria marxistă nu e și nu poate fi izolată de restul gîndirii și cercetării istorice. Aceasta e o afirmație cu două fețe. Pe de o parte, marxiștii nu mai resping – decît ca o sursă de materie primă pentru munca lor – scrierile istoricilor care nu pretind că sînt marxiști sau care sînt chiar antimarxiști. Dacă ei scriu bine istorie, trebuie luați în considerare. Asta nu ne împiedică totuși să criticăm și să ducem o luptă ideologică împotriva istoricilor care scriu bine istorie, dar care acționează ca ideologi. Pe de altă parte, marxismul a tranformat atît de mult istoria dominantă încît, dacă autorul nu-și face cunoscută poziția sa ideologică, e adesea imposibil astăzi să spui dacă o anumită lucrare a fost scrisă de un marxist sau de un nonmarxist. Acesta nu e un motiv de regret. Mi-ar plăcea să vină un timp cînd nimeni nu mai întreabă dacă autorii sînt marxiști sau nu, căci marxiștii s-ar putea mulțumi atunci cu transformarea istoriei prin ideile lui Marx. Dar sîntem departe de o asemenea situație utopică: luptele ideologice și politice, de clasă sau de independență ale secolului al XX-lea sînt de așa natură încît așa ceva e de neînchipuit. Atît cît se poate prevedea din viitor, va trebui să-l apărăm pe Marx și marxismul, în cadrul istoriografiei și în afara ei, împotriva celor care îi atacă din motive politice și ideologice. Cînd facem asta, va trebui să apărăm, de asemenea, istoria și capacitatea omului de a înțelege cum lumea a ajuns să devină ceea ce este astăzi și cum omenirea poate avansa către un viitor mai bun.

Traducere de Alexandru Polgár

 

Notă: Prelegerea lui Eric Hobsbawm a fost rostită în cadrul Marx Centenary Conference, organizată în 1983 de Republica San Marino.

 

 

Note:

1. �J. Hicks, A Theory of Economic History, London, 1969, p. 3.

2. �Citat din K. Marx, Capital Vol. I, Harmondsworth, 1976, p. 513.

3. �Marx, Engels, „The German Ideology“, Collected Works, London, 1976, p. 24. Traducere modificată.

4. �Ibid., p. 37.

5. �Ibid., p. 53.

6. �E. Wolf, Europe and the People without History, Berkeley, 1983, p. 74.

7. �Ibid., p. 75.

8. �„The German Ideology“,p. 37.

9. �Wolf, p. 91–92.

10. �Wolf, p. 389.