Numărul #43, 2013
Verso

Contribuția lui Karl Marx la istoriografie
Eric Hobsbawm

Sursa: Diogenes, 1968, 16, 37.

Secolul al XIX-lea, această epocă a civilizației burgheze, se poate lăuda cu cîteva realizări intelectuale majore, dar disciplina universitară a istoriei, maturizată în această perioadă, nu face parte dintre ele. De fapt, lăsînd la o parte tehnicile de cercetare, ea a făcut un pas înapoi pe toate planurile în raport cu încercările adesea prost documentate, speculative și mult prea generale, prin care cei ce-au fost martorii erei celei mai profund revoluționare – epoca Revoluției Franceze și a celei Industriale – au încercat să înțeleagă transformarea societăților. Istoria universitară, inspirată de învățătura și de exemplul lui Leopold von Ranke și publicată în reviste de specialitate care s-au înmulțit în ultima parte a secolului, a avut dreptate să se opună generalizării insuficient întemeiate pe fapte sau aceleia care se sprijinea pe fapte incerte. Pe de altă parte, ea și-a concentrat toate eforturile pe sarcina de a stabili „faptele“ și, astfel, a contribuit doar foarte puțin la istorie, cu excepția unei suite de criterii empirice pentru evaluarea anumitor tipuri de probe documentare (e.g. documentarea prin manuscrise a unor evenimente ce implicau decizia conștientă a unor indivizi influenți) și tehnicile auxiliare necesare acestui scop.

Ea rareori remarcase că aceste documente și proceduri țineau doar în cazul unui număr limitat de fenomene istorice, iar asta pentru că acceptase necritic că anumite fenomene merită o examinare specială, iar altele nu. Astfel, istoria universitară nu și-a propus să se concentreze pe „istoria evenimentelor“ – de fapt, în anumite țări, ea avea chiar o predilecție instituțională specială –, dar metodologia sa era gata oricînd să recurgă la narațiunea cronologică. Ea nu s-a restrîns cu totul la istoria războiului, a politicii și a diplomației (sau la versiunea ei simplificată, dar nu atipică, predată de institutori și vizînd regi, bătălii și tratate), dar avusese fără îndoială tendința de a presupune că această istorie forma, de fapt, corpul central al evenimentelor care îl priveau pe istoric. Asta era istoria la singular. Tratate cu erudiție și metodă, alte subiecte puteau da naștere unor istorii diverse, diferențiate prin epitete descriptive (istorie „constituțională“, „economică“, „ecleziastică“, „culturală“, „a artei“, „a științei“ sau „a filateliei“ etc.). Conexiunea lor cu corpul principal al istoriei a fost obscură sau neglijată, cu excepția cîtorva speculații vagi despre Zeitgeist, de la care istoricii profesioniști preferau să se abțină.

Filosofic și metodologic, istoricii universitari păreau de o inocență la fel de surprinzătoare. E adevărat că rezultatele acestei inocențe au coincis cu ceea ce, în științele naturale, ținea de o metodologie conștientă, deși controversată, pe care o putem numi, în mare, pozitivism, dar nu e sigur că (în afara țărilor latine) istoricii universitari chiar știau că ei erau, de fapt, pozitiviști. În majoritatea cazurilor, era vorba pur și simplu de oameni care, așa cum acceptaseră un subiect dat (e.g. istoria politico-militaro-diplomatică) și o regiune geografică dată (e.g. Europa Occidentală și Centrală) ca fiind cele mai importante, au acceptat, printre alte idées reçues, și pe acelea ale gîndirii științifice popularizate, de pildă pe aceea că ipotezele se nasc în mod automat din examinarea „faptelor“, că explicația constă dintr-o colecție de lanțuri cauzale, respectiv acceptaseră și conceptele de determinism, evoluție etc. Ei au presupus că, așa cum erudiția științifică putea stabili textul definitiv și succesiunea definitivă a documentelor pe care le publicau în minuțioase și neprețuite serii de volume, ea putea stabili și adevărul definitiv al istoriei. Cambridge Modern History a lordului Acton fusese un exemplu tîrziu, dar tipic, al unor asemenea convingeri.

Potrivit pînă și criteriilor modeste ale științelor umane și sociale ale secolului al XIX-lea, istoria a fost deci o disciplină extrem de rămasă în urmă (iar asta în mod deliberat, s-ar putea spune). Contribuțiile sale la înțelegerea societății din trecut și din prezent fuseseră neglijabile și întîmplătoare. Deoarece înțelegerea societății cerea o înțelegere a istoriei, trebuiau găsite, mai devreme sau mai tîrziu, modalități diferite și mai fertile de explorare a trecutului. Subiectul acestui studiu e contribuția marxismului la această căutare.

La o sută de ani după Ranke, Arnaldo Momigliano rezuma schimbările din cadrul istoriografiei în patru puncte1:

1. �Istoria politică și cea religioasă au cunoscut un declin abrupt, în timp ce „istoriile naționale arătau demodate“. În schimb, a existat o cotitură remarcabilă spre istoria social-economică.

2. �Folosirea unor „idei“ pentru explicarea istoriei nu mai era ceva obișnuit sau, în realitate, ușor.

3. �Explicațiile predominante se făceau acum „în termeni de forțe sociale“, chiar dacă asta ridica, într-o formă mai acută decît pe vremea lui Ranke, problema relației dintre explicarea evenimentelor istorice și explicarea acțiunilor individuale.

4. �Acum (în 1954) a devenit tot mai greu să vorbești despre progres sau chiar și despre o desfășurare cu sens, într-o anumită direcție, a evenimentelor.

Ultima dintre observațiile lui Momigliano – și îl citez aici mai degrabă ca pe un raportor al stării istoriografiei, și nu ca pe un analist – a putut fi făcută mult mai probabil în anii 1950 decît în deceniile de dinainte sau de după, dar celelalte trei reprezintă tendințe de mult stabilite și de durată din cadrul mișcării antirankeene în istoriografie. Așa cum s-a remarcat încă din 19102, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea a existat o încercare sistematică de a înlocui un cadru idealist cu unul materialist, ceea ce a dus la un declin al istoriei politice și la dezvoltarea celei „economice sau sociologice“: cu siguranță în urma impulsului tot mai urgent al „problemei sociale“, care „a dominat“ istoriografia în cea de a doua jumătate a secolului.3 Evident, cucerirea fortărețelor care erau departamentele universitare și școlile de arhivistică a luat mai mult timp decît crezuseră inițial cîțiva enciclopediști entuziaști. În 1914, forțele de atac ocupaseră doar cu puțin mai mult decît pozițiile periferice ale „istoriei economice“ și ale sociologiei de orientare istorică, iar apărătorii n-au fost forțați să se retragă cu totul – deși n-au fost deloc înfrînți – decît după al Doilea Război Mondial.4 Cu toate astea, caracterul general și succesul mișcării antirankeene nu sînt puse sub semnul întrebării.

Întrebarea nemijlocită care răsare de aici este: oare în ce măsură s-a datorat această orientare influenței marxiste? A doua întrebare este: cum anume continuă influența marxistă să contribuie la această orientare?

Nu poate exista nicio îndoială asupra faptului că influența marxismului a fost de la bun început mai mult decît considerabilă. În general, singura școală diferită sau singurul curent de gîndire diferit care viza o reconstrucție a istoriei și avea o influență puternică în secolul al XIX-lea era pozitivismul (fie că s-ar ortografia cu majusculă, fie că nu). Pozitivismul, un vlăstar întîrziat al Iluminismului din secolul al XVIII-lea, fără îndoială că ar fi cîștigat admirația noastră în secolul al XIX-lea. Contribuția sa majoră la studierea istoriei fusese introducerea în cercetările sociale a unor concepte, metode și modele din științele naturale și aplicarea unor asemenea descoperiri la studierea istoriei; acolo unde se putea. Acestea nu erau realizări neglijabile, dar ele erau limitate, cu atît mai mult cu cît lucrul cel mai apropiat de un model al schimbării istorice, o teorie a evoluției modelată după biologie și geologie, găsindu-și curajul și exemplul, după 1859, în darwinism, e un ghid foarte brut și impropriu pentru studierea istoriei. Prin urmare, istoricii inspirați de Comte și Spencer erau puțini și, precum Buckle sau chiar mai importanții Taine sau Lamprecht, influența lor asupra istoriografiei fusese una restrînsă și temporară. Slăbiciunea pozitivismului (sau a Pozitivismului) era că, în pofida convingerii lui Comte că sociologia era cea mai importantă știință dintre toate, el nu avea multe de zis despre fenomenele caracteristice societății, ca deosebite de acelea ce pot fi derivate direct din influența unor factori nonsociali sau modelate după științele naturale. Ideile pe care le avea pozitivismul despre caracterul omenesc al istoriei fuseseră speculative, de nu chiar metafizice.

Imboldul major pentru transformarea istoriografiei venise deci din științele sociale de orientare istorică (de pildă, „școala istorică“ germană în cadrul economiei), dar mai ales din Marx, a cărui influență era recunoscută ca fiind atît de mare încît adesea i se atribuiau realizări despre care el însuși nu pretindea că le-ar fi inițiat. Materialismul istoric era descris în mod obișnuit – uneori chiar de marxiști – ca „determinism economic“. Pe lîngă faptul că repudiase această expresie, Marx fără-ndoială că ar fi negat că el ar fi fost primul care să sublinieze importanța bazei economice a dezvoltării istorice ori primul care să scrie istoria omenirii ca pe o succesiune de sisteme socioeconomice. În mod cert, el nu și-a revendicat vreo originalitate în introducerea conceptului de clasă și de luptă de clasă în studierea istoriei, dar în van: „Marx ha introdotto nella storiografia il concetto di classe“, spune Enciclopedia Italiana.

Scopul acestui studiu nu e urmărirea contribuției specifice a influenței marxiste la transformarea istoriografiei moderne. În mod evident, această contribuție a fost diferită de la o țară la alta. Astfel, în Franța ea a fost relativ nesemnificativă, cel puțin pînă după cel de al Doilea Război Mondial, iar asta datorită penetrării remarcabil de tîrzii și de încete a ideilor marxiste în sferele vieții intelectuale franceze.5 Deși, în anii 1920, influențe marxiste au apărut într-o oarecare măsură în cîmpul profund politic al istoriografiei Revoluției Franceze – dar, așa cum arată munca lui Jaurès și Georges Lefebvre, în combinație cu idei luate din tradiții de gîndire locale –, reorientarea majoră a istoricilor francezi a fost ghidată de școala de la Annales, care, în mod cert, n-a avut nevoie de Marx pentru a atrage atenția asupra dimensiunilor economice și sociale ale istoriei. (Cu toate astea, identificarea populară a interesului față de asemenea chestiuni cu marxismul e atît de puternică, încît Times Literary Supplement l-a așezat recent6 sub influența lui Marx pînă și pe Fernand Braudel.) Invers, există țări în Asia sau în America Latină în care transformarea (dacă nu chiar crearea) istoriografiei moderne aproape că poate fi identificată cu penetrarea marxismului. Atîta timp cît se acceptă că, în mod global, această influență a fost considerabilă, nu e nevoie să insistăm aici pe acest subiect.

Ea a fost menționată nu atît pentru a stabili cu certitudine faptul că influența marxistă a jucat un rol important în modernizarea istoriografiei, ci pentru a ilustra o dificultate majoră în determinarea precisă a acestei contribuții. Căci, așa cum am văzut, influența marxistă printre istorici a fost identificată cu niște idei relative simple, cu toate că puternice, care, într-un fel sau altul, au ajuns să fie asociate cu Marx și cu mișcările inspirate de gîndirea lui, dar care nu sînt neapărat marxiste sau, sub forma în care au avut cea mai mare influență, reprezentative pentru gîndirea de maturitate a lui Marx. Vom numi acest tip de influență „vulgar-marxistă“, iar problema majoră a analizei e aceea de a separa componenta vulgar-marxistă de cea marxistă în analiza istorică.

Să dăm cîteva exemple. Pare clar că „marxismul vulgar“ e compus în principal din următoarele elemente:

1. �„Interpretarea economică a istoriei“, i.e. credința că „factorul economic este factorul fundamental de care depind toate celelalte“ (pentru a folosi expresia lui R. Stammler) și, mai precis, chiar fenomene despre care pînă atunci s-a considerat că nu prea sînt în legătură cu chestiunile economice. În acest sens, această interpretare s-a suprapus cu:

2. �Modelul „bazei și al suprastructurii“ (folosit cel mai adesea pentru a explica istoria ideilor). În pofida atenționărilor făcute de Marx și Engels și a observațiilor sofisticate ale unora dintre marxiștii timpurii, cum ar fi Labriola, acest model a fost interpretat de obicei ca un simplu raport de dominare și de dependență între „baza economică“ și „suprastructură“, cel mult mediată de:

3. �„Interesul și lupta de clasă“. Am putea avea impresia că unii dintre istoricii vulgar-marxiști n-au mers mai departe de prima pagină a Manifestului comunist și de propoziția conform căreia „istoria (scrisă) a tuturor societăților de pînă acum e istoria luptelor de clasă“.

4. �„Legi istorice și necesitate istorică“. S-a crezut, în mod corect, că Marx insistase în dreptul unei dezvoltări sistematice și necesare a societății în cadrul istoriei, o dezvoltare din care contingența era în mare parte exclusă, cel puțin la nivelul generalizării despre mișcări pe durate lungi. De aici preocuparea constantă a istoricilor marxiști timpurii de probleme precum rolul individului sau al întîmplării în istorie. Pe de altă parte, asta ar putea fi și în mare parte a și fost interpretat ca o regularitate rigidă și impusă, de pildă în succesiunea formațiunilor socio-economice sau chiar a determinismului mecanic, care ajunsese uneori să sugereze că n-ar exista și alte posibilități în cadrul istoriei.

5. �Subiecte particulare de investigație istorică, rezultate din preocupările personale ale lui Marx, de pildă în ce privește istoria dezvoltării capitaliste și a industrializării, dar, de asemenea, uneori din remarci mai mult sau mai puțin ocazionale.

6. �Subiecte particulare de investigație derivate nu atît din Marx, cît din interesele mișcărilor asociate cu teoria sa, de pildă în ce privește agitația în rîndul claselor oprimate (țărani, muncitori) sau revoluțiile.

7. �Diverse observații despre natura și limitele istoriografiei, rezultate mai ales din punctul 2 și servind la a explica motivele și metodele istoricilor care pretindeau că se află în căutarea imparțială a adevărului și se lăudau cu simpla stabilire a „wie es eigentlich gewesen“ [cum s-a întîmplat în realitate].

Va deveni clar de îndată că asta a reprezentat, în cel mai bun caz, doar o selecție din ideile lui Marx despre istorie și, în cel mai rău (cum se întîmplă cel mai adesea la Kautsky), o asimilare a lor cu idei contemporane nonmarxiste – de pildă evoluționiste sau pozitiviste. Va deveni clar, de asemenea, că o parte dintre aceste idei nu erau deloc cele ale lui Marx, ci preocupări care se dezvoltă în mod firesc la orice istoric asociat cu mișcări populare, muncitorești sau revoluționare, preocupări care ar fi apărut chiar fără intervenția lui Marx, cum ar fi acelea care vizează exemple mai timpurii de luptă socială și de ideologie socialistă. Astfel, așa cum se întîmplă în monografia timpurie a lui Kautsky despre Thomas Morus, nu există nimic în mod particular marxist în alegerea subiectului, iar tratarea sa e vulgar-marxistă.

Totuși această selectare a unor elemente din marxism (sau asociate cu acesta) n-a fost una arbitrară. Punctele 1–4 și 7 din această rapidă trecere în revistă a marxismului vulgar reprezentaseră încărcături concentrate de explozivi intelectuali, menite să arunce în aer părți esențiale din fortificațiile istoriografiei tradiționale și, ca atare, ele fuseseră extraordinar de puternice, poate chiar mai puternice decît versiuni mai puțin simplificate ale materialismului istoric și, în mod cert, suficient de puternice în ce privește capacitatea lor de a lăsa să pătrundă ceva lumină în locuri pînă atunci întunecate și suficient de puternice pentru a-i mulțumi multă vreme pe istorici. Nu e ușor să redai surprinderea resimțită, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, de un reprezentant inteligent și erudit al științelor sociale atunci cînd a dat peste următoarele remarci despre trecut ale lui Marx: „Că pînă și Reforma poate fi pusă pe seama unei cauze economice, că lungimea Războiului de Treizeci de Ani s-a datorat unor cauze economice, cruciadele – foametei feudale de pămînt, evoluția familiei tot unor cauze economice și că ideea lui Descartes despre animale ca mașini poate fi pusă în legătură cu extinderea sistemului industrial“.7 Totuși, cei care, ca și mine, își aduc aminte de primele lor întîlniri cu materialismul istoric pot sta ca martori pentru imensa forță emancipatoare a unor descoperiri atît de simple. Cu toate astea, dacă a fost deci firesc și poate necesar ca impactul inițial al marxismului să ia o formă simplificată, selecția efectivă de elemente din Marx a reprezentat, de asemenea, o alegere istorică. Astfel, cîteva remarci ale lui Marx din Capitalul despre relația dintre protestantism și capitalism au fost extreme de influente, probabil pentru că problema bazei sociale a ideologiei în general și a naturii ortodoxiilor religioase în particular fusese un subiect de mare interes imediat.8 Pe de altă parte, cîteva dintre lucrările în care Marx însuși se apropiase cel mai mult de a scrie precum un istoric, de pildă magnifica Optsprezece Brumar, nu i-au inspirat pe istorici decît mult mai tîrziu; probabil pentru că problemele asupra cărora arunca lumina cea mai intensă, de exemplu aceea a conștiinței de clasă și aceea a țărănimii, păreau de un interes imediat mai restrîns.

Marea parte a ce considerăm a fi influența marxistă asupra istoriografiei fusese cu siguranță vulgar-marxistă în sensul descris mai sus. Ea constă în accentuarea, în general, a factorilor economici și sociali în cadrul istoriei, accentuare care a fost dominantă de la sfîrșitului celui de al Doilea Război Mondial în majoritatea țărilor, cu excepția cîtorva (de pildă, pînă recent, R.F.G. și S.U.A.); și, de altfel, ea continuă să cîștige teren. Trebuie repetat că această tendință, deși e fără îndoială în mare parte un produs al influenței marxiste, n-are nicio legătură mai specială cu gîndirea lui Marx. Impactul major pe care l-au avut ideile particulare ale lui Marx însuși în cadrul istoriografiei și al științelor sociale în general e, aproape sigur, acela al teoriei „bazei și suprastructurii“; adică, al modelului societății ca fiind compusă din diferite „niveluri“ care interacționează. Ierarhia stabilită de Marx între aceste niveluri sau descrierea sa a modului în care ele interacționează (în măsura în care el a dat una9) nu trebuie neapărat acceptată pentru ca modelul general să fie unul valoros. Acesta a fost, într-adevăr, foarte bine primit, ca o contribuție importantă, și de către nonmarxiști. Modelul dezvoltării istorice elaborat de Marx – incluzînd rolul conflictelor de clasă, succesiunea formațiunilor socioeconomice și mecanismul tranzițiilor dintre ele – a rămas mult mai controversat, uneori chiar și printre marxiști. E corect ca el să fie dezbătut și, în particular, să i se aplice criteriile obișnuite ale verificării istorice. E inevitabil ca unele dintre părțile sale, care se bazează pe dovezi insuficiente sau eronate, să fie abandonate; de pildă, în domeniul studierii societăților orientale, unde Marx combină un discernămînt profund cu presupoziții greșite, de pildă în legătură cu stabilitatea internă a unora dintre aceste societăți. Cu toate astea, punctul de vedere al acestui studiu este că, pentru istorici, valoarea principală a lui Marx stă în afirmațiile sale despre istorie, ca deosebite de cele despre societate în general.

 

 

* * *

Influența marxistă (și vulgar-marxistă) pînă acum cea mai eficace face parte din tendința generală de a transforma istoriografia într-o știință socială, o tendință căreia unii îi rezistă cu mai mult sau mai puțin rafinament, dar care a fost fără îndoială predominantă în secolul al XX-lea. În trecut, contribuția majoră a marxismului la această tendință a fost critica pozitivismului, adică a încercărilor de a asimila studierea științelor sociale cu aceea a celor naturale, sau omenescul cu neomenescul. Asta implică posibilitatea de a privi societățile ca sisteme de relații între ființe umane, printre care relațiile stabilite în vederea producției și a reproducției sînt primare pentru Marx. Ea mai implică, de asemenea, analiza structurii și a funcționării acestor sisteme ca entități care se conservă, în relațiile lor cu mediul exterior – neomenesc și omenesc – și în raporturile lor interne. Marxismul e departe de a fi unica teorie structuralist-funcționalistă a societății, cu toate că are șanse bune să fie prima dintre ele, chiar dacă diferă de toate celelalte sub două aspecte. Mai întîi, el insistă pe o ierarhie a fenomenelor sociale (e.g. „bază“ și „suprastructură“), iar apoi, în al doilea rînd, pe existența în orice societate a unor tensiuni interne („contradicții“), care se opun tendinței sistemului de a se menține ca o întreprindere funcțională.10

Importanța acestor particularități ale marxismului se află în domeniul istoriografiei, căci acestea sînt cele ce permit – spre deosebire de alte modele structural-funcționale ale societății – o explicație a de ce și cum societățile se schimbă; cu alte cuvinte, a faptelor evoluției sociale.11 Imensa putere a lui Marx a avut de-a face mereu cu insistența sa asupra existenței unei structuri sociale și asupra istoricității acesteia sau, cu alte cuvinte, asupra dinamicii sale interne, care o predispunea schimbării. Astăzi, cînd existența sistemelor sociale este în general acceptată, dar cu prețul analizei lor anistorice, de nu chiar antiistorice, accentul pus de Marx pe istorie, ca o dimensiune necesară, e poate mai esențial ca oricînd.

Asta implică două obiecții precise în ce privește teoriile astăzi predominante în științele sociale.

Prima e obiecția îndreptată împotriva mecanismului care domină atît de mult științele sociale, mai ales în Statele Unite, și își trage forța atît din remarcabila fecunditate a modelelor mecanice sofisticate în faza prezentă a progresului științific, cît și din căutarea unor metode de a obține schimbare socială fără ca asta să implice o revoluție socială. Am putea adăuga poate că abundența banilor și a anumitor noi tehnologii utilizabile în cîmpul social, care se pot găsi astăzi în cele mai bogate dintre țările industriale, face acest tip de „inginerie socială“ și teoriile pe care se bazează ea deosebit de atrăgătoare în asemenea țări. Asemenea teorii sînt, la bază, exersări în „rezolvarea de probleme“. Teoretic, ele sînt extrem de primitive, probabil mult mai brute decît teoriile similare din secolul al XIX-lea. Astfel, mulți specialiști în științele sociale, fie în mod conștient, fie de facto, reduc procesul istoriei la o singură transformare de la societățile „tradiționale“ la cele „moderne“ sau „industriale“, „modernul“ fiind definit în termenii țărilor industriale avansate sau de-a dreptul în aceia ai Statelor Unite la mijlocul secolului al XX-lea, iar „tradiționalul“ drept ceea ce duce lipsă de „modernitate“. În mod operațional, acest mare pas unic poate fi divizat în pași mai mici, cum ar fi etapele creșterii economice stabilite de Rostow. Aceste modele elimină aproape în totalitate istoria pentru a se concentra pe o perioadă restrînsă, chiar dacă esențială, a ei, în timp ce simplifică în mod brutal mecanismele schimbării istorice pînă și în cadrul acestei perioade. Ele îi afectează pe istorici mai ales pentru că dimensiunea și prestigiul științelor sociale care dezvoltă asemenea modele îi încurajează pe cercetătorii din cadrul istoriografiei să se dedice unor proiecte care sînt influențate de ele. E – sau ar trebui să fie – destul de evident că ele nu pot furniza modele corespunzătoare ale schimbării istorice, dar faima lor din prezent face cu atît mai important ca marxiștii să ne reamintească mereu de acest lucru.

A doua e o critică a teoriilor structural-funcționale, care, cu toate că mult mai sofisticate, sînt din anumite puncte de vedere chiar mai sterile, în măsura în care ele pot nega istoricitatea ca atare sau s-o transforme în altceva. Asemenea vederi sînt mai influente pînă și în cîmpul de influență al marxismului, pentru că ele par să furnizeze un mijloc de a-l elibera de evoluționismul caracteristic secolului al XIX-lea, cu care fusese atît de des combinat, deși asta se întîmplă cu prețul eliberării sale de conceptul de „progres“, care a fost, și el, caracteristic gîndirii din secolul al XIX-lea, inclusiv aceleia a lui Marx. Dar de ce am vrea să facem asta?12 Marx însuși cu siguranță că nu ar fi dorit să facă așa ceva: el voia să dedice Capitalul lui Darwin și cu siguranță că ar fi fost de acord cu celebra vorbă pe care Engels a rostit-o la mormîntul său și care îl lăuda pentru a fi descoperit legea evoluției în istoria omenească, la fel cum Darwin a descoperit-o pentru natura organică. (Cu siguranță că Marx n-ar fi vrut să separe progresul de evoluție și, de fapt, chiar l-a criticat pe Darwin pentru că acesta l-a transformat într-un rezultat pur întîmplător al acesteia.)13

Problema fundamentală în cadrul istoriografiei este modul în care s-a dezvoltat omenirea de la cele mai timpurii primate care foloseau unelte pînă în prezent. Asta implică descoperirea unui mecanism care să explice atît diferențierea diverselor grupuri sociale, cît și transformarea unui tip de societate într-altul sau, dimpotrivă, lipsa unei asemenea transformări. În anumite privințe, pe care marxiștii și simțul comun le consideră drept cruciale (cum ar fi, de pildă, controlul exercitat de om asupra naturii), asta implică fără doar și poate transformare unidirecțională și progres, cel puțin de-a lungul unei perioade suficient de îndelungate. Atîta timp cît nu presupunem că mecanismele unei asemenea dezvoltări sociale sînt aceleași sau asemănătoare cu acelea ale evoluției biologice, nu pare să existe nicio rațiune serioasă pentru a nu folosi cuvîntul „evoluție“ [pentru a descrie aceste procese].

Discuția e, bineînțeles, mai mult decît terminologică. Ea ascunde două tipuri de dezacord: unul privitor la judecățile de valoare asupra diverselor tipuri de societate sau, cu alte cuvinte, asupra posibilității de a le așeza în orice fel de ordine ierarhică și altul privitor la mecanismele schimbării. Funcționalismele structurale au avut tendința de a evita clasificarea societăților în „mai avansate“ și „mai puțin avansate“, în parte din cauza binevenitului refuz al antropologilor sociali de a accepta pretenția „celor civilizați“ la a-i guverna pe „barbari“ pe baza presupusei lor superiorități în ce privește evoluția socială și în parte pentru că, pe baza criteriilor formale ale funcției, nu există de fapt o asemenea ierarhie. Eschimoșii își rezolvă problemele existenței lor ca grup social14 cu același grad de succes, în felul lor, ca și locuitorii albi din Alaska; unii ar fi ispitiți să spună că eschimoșii o fac chiar mai bine. În anumite condiții și pe baza anumitor presupoziții, gîndirea magică poate fi la fel de logică, în felul ei, precum cea științifică; și la fel de potrivită țelului ei. Și așa mai departe. Aceste observații sînt valide, chiar dacă nu și foarte utile în măsura în care istoricul – sau orice alt reprezentant al științelor sociale – dorește să explice conținutul specific al unui sistem, și nu structura sa generală.15 Dar, în orice caz, ele sînt neimportante privitor la chestiunea transformării evoluționiste, de nu chiar tautologice. Societățile, dacă e ca ele să se păstreze, trebuie să fie capabile de a se autogestiona cu succes și, prin urmare, toate societățile existente sînt corespunzătoare din punct de vedere funcțional; dacă n-ar fi fost așa, ele ar fi dispărut, așa cum s-a întîmplat cu sectele de Shakers din cauză că acestea nu dispuneau de un sistem al procreării sexuale sau al recrutării din exterior. A compara societățile în funcție de sistemul lor de relații interne între membri înseamnă, în mod inevitabil, a compara asemănătorul cu asemănătorul. Abia cînd le comparăm în funcție de capacitatea lor de a dirija natura exterioară diferențele sar în ochi.

Cel de al doilea dezacord e mai elementar. Majoritatea versiunilor de care dispune analiza structural-funcțională sînt sincronice și, cu cît sînt mai dezvoltate și mai rafinate, cu atît mai mult se mărginesc ele la o statică socială, în care, dacă subiectul îl interesează pe gînditor, trebuie introduse niște elemente dinamizante.16 Dacă asta se poate face sau nu într-un mod satisfăcător e o chestiune indecisă pînă și printre structuraliști. Că e imposibil de utilizat aceeași analiză pentru a explica și funcția, și schimbarea istorică, asta pare, în general, ca fiind ceva acceptat. Ideea e nu aceea că ar fi ilegitim să se dezvolte modele separate de analiză pentru static și pentru dinamic, cum ar fi schemele lui Marx ale reproducției simple și ale celei extinse, ci aceea că investigația istorică face de dorit conectarea aceste modele diferite. Cel mai simplu pentru structuralist este să omită schimbarea și să lase istoria pentru altcineva sau chiar să-i nege pertinența, așa cum au făcut antropologii britanici mai timpurii. Cu toate astea, de vreme ce schimbarea există, structuralismul trebuie să găsească modalități de a o explica.

Iar aceste modalități trebuie fie să-l aducă, zic, mai aproape de marxism, fie să-l conducă la a nega schimbarea evoluționistă. Abordarea lui Lévi-Strauss (și aceea a lui Althusser) mi se pare că e de partea negării. Aici schimbarea istorică devine pur și simplu permutarea și combinarea anumitor „elemente“ (analoage, pentru a-l cita pe Lévi-Strauss, genelor în genetică), care, pe un termen suficient de lung, pot produce diverse tipare și, dacă sînt suficient de limitate, să epuizeze posibilele lor combinații.17 Istoria e, cum ar veni, procesul prin care se trece prin toate variantele unui joc de șah. Dar în ce ordine? Teoria nu furnizează aici nicio pistă de urmat.

Așa arată totuși problema particulară a evoluției istorice. E desigur adevărat că Marx avea în vedere o asemenea combinare și recombinare a elementelor sau a „formelor“, cum subliniază Althusser, și, sub acest aspect, precum și sub altele, el fusese un structuralist avant la lettre; sau, mai precis, un gînditor de la care Lévi-Strauss (conform mărturiei sale) a putut, cel puțin în parte, să împrumute acest termen.18 E important să ne reamintim aici de un aspect al gîndirii lui Marx pe care tradiții mai timpurii ale marxismului fără îndoială că l-au neglijat – deși au existat și aici cîteva excepții (printre care, în mod curios, trebuie numărate anumite dezvoltări ale marxismului sovietic în perioada stalinistă, deși acestea n-au fost cu totul conștiente de implicațiile a ce făceau). E chiar mai important să ne reamintim că analiza elementelor și a combinațiilor lor posibile furnizează (ca în genetică) o priză cu totul salutară asupra teoriilor evoluționiste, iar asta prin stabilirea a ceea ce e teoretic posibil și ce nu. Se poate, de asemenea (deși această chestiune trebuie să rămînă deschisă), ca o atare analiză să aducă o precizie mai mare în definirea diverselor „niveluri“ sociale (bază și suprastructură), precum și în stabilirea relațiilor dintre ele, așa cum sugerează Althusser.19 Ceea ce această analiză nu face totuși este să explice de ce Marea Britanie a secolului al XX-lea e un loc foarte diferit de Britania neolitică; de asemenea, ea nu explică succesiunea formațiunilor socioeconomice sau mecanismul tranzițiilor de la una la cealaltă sau, la urma urmei, de ce Marx a dedicat atît de mult timp încercării de a găsi un răspuns unor asemenea întrebări.

Dacă e ca asemenea întrebări să-și găsească un răspuns, e necesar să luăm în considerare ambele particularități care disting marxismul de alte teorii structural-funcționale: modelul nivelurilor, printre care cele ale relațiilor sociale de producție sînt primordiale, respectiv existența contradicțiilor interne în cadrul sistemelor, cărora conflictul de clasă le este doar un caz special.

Ierarhia nivelurilor e necesară pentru a explica de ce are istoria o direcție. E emanciparea crescîndă a omului în raport cu natura și capacitatea sa tot mai mare de a o lua în stăpînire, ceea ce face istoria ca întreg (deci nu fiecare parte sau perioadă din cadrul ei) „orientată și ireversibilă“, pentru a-l mai cita o dată pe Lévi-Strauss. O ierarhie a nivelurilor care n-ar apărea pe baza relațiilor sociale de producție n-ar avea în mod necesar această trăsătură. Mai mult, de vreme ce procesul și progresul înstăpînirii omului asupra naturii implică schimbări nu doar în cadrul forțelor de producție (e.g. noi tehnici), ci și în acela al relațiilor sociale de producție, ele implică și o anumită ordine în succesiunea sistemelor socioeconomice. (Ele nu ne obligă să acceptăm lista acestor formațiuni din „Prefața“ Criticii economiei politice drept cronologic succesive, lucru pe care probabil că nu l-a crezut nici Marx, la fel cum ele nu atrag după sine o teorie a unei evoluții universale uniliniare. Ele implică totuși că anumite fenomene sociale nu pot fi concepute ca apărînd în istorie înaintea altora, e.g. economii care dispun de dihotomia dintre sat și oraș să vină înaintea unora care nu o cunosc.) Și, din același motiv, ele implică faptul că succesiunea sistemelor nu poate fi ordonată doar într-o singură dimensiune, tehnologică (cele mai puțin avansate precedîndu-le pe cele mai avansate) sau economică (Geldwirtschaft venind după Naturalwirtschaft),ci trebuie ordonată în funcție de sistemele lor sociale.20 Căci e una dintre trăsăturile esențiale ale gîndirii istorice a lui Marx că nu este nici doar „sociologică“, nici doar „economică“, ci amîndouă în același timp. Relațiile sociale de producție și reproducție (i.e. organizarea socială în sensul ei cel mai larg) și, pe de altă parte, forțele materiale de producție nu pot fi separate.

Dată fiind această „orientare“ a dezvoltării istorice, contradicțiile interne ale sistemelor socioeconomice furnizează mecanismul pentru schimbarea care devine dezvoltare. (Fără ea, s-ar putea zice că ele ar produce doar fluctuații ciclice, un proces nesfîrșit de destabilizare și restabilizare; și, desigur, schimbări precum acelea ce ar putea apărea din contactele și conflictele dintre diversele societăți.) Ceea ce e important în privința unor asemenea contradicții interne este că ele nu pot fi definite pur și simplu ca „nefuncționale“ decît dacă se presupune că stabilitatea și permanența sînt norma, iar schimbarea excepția; sau chiar pe baza unei presupuneri mai naive, frecvente în cadrul științelor sociale vulgare, conform căreia un anumit sistem e modelul spre care tind toate schimbările.21 Se întîmplă mai degrabă că, așa cum e recunoscut astăzi tot mai des printre antropologii sociali, un model structural care ar avea în vedere doar conservarea sistemului e necorespunzător. Un asemenea model trebuie să oglindească existența simultană a elementelor stabilizatoare și a celor disruptive. Și tocmai pe asta se baza modelul marxist – deși nu în versiunile sale vulgar-marxiste.

Un asemenea model dual (dialectic) e dificil de realizat și de folosit, căci în practică e mare ispita de a-l utiliza, în funcție de preferințe sau de ocazie, fie ca pe un model de funcționalism stabil, fie ca pe unul de schimbare revoluționară; pe cînd lucrul interesant în legătură cu el este că e ambele. E la fel de important că tensiunile interne pot fi uneori integrate într-un model autostabilizator, apărînd ca stabilizatori funcționali, iar alteori nu. Conflictul de clasă poate fi reglat printr-un fel de valvă de protecție, ca în tot atîtea revolte de plebei urbani în orașele preindustriale, sau instituționalizat ca „ritualuri de rebeliune“ (pentru a folosi expresia luminoasă a lui Max Gluckman) sau în alte feluri; dar uneori el nu poate fi reglat. În mod obișnuit, statul va legitima ordinea socială prin ținerea sub control a conflictului de clasă într-un cadru stabil de instituții și valori, un cadru care stă în mod evident deasupra sau în afara acestor instituții și valori (regele, aflat la distanță de restul populației, ca „fîntînă a dreptății“) și face să dăinuiască astfel o societate care altfel ar fi sfîșiată de tensiunile sale interne. Aceasta este, de fapt, teoria marxistă clasică a originii și a funcției statului, așa cum e expusă ea în Originea familiei.22Există totuși situații în care statul își pierde această funcție și această capacitate de legitimare (pînă și în mințile supușilor săi) și apare doar ca „o conspirație a bogaților în propriul lor folos“ (cum ar spune Thomas Morus), de nu chiar cauza directă a mizeriei celor săraci. Această natură contradictorie a modelului poate fi estompată prin indicarea existenței certe a unor fenomene sociale separate, care reprezintă stabilitatea și subversiunea reglată: grupurile sociale ce pot fi integrate într-o societate feudală, cum ar fi, de pildă, „capitalul negustoresc“, și cele care nu pot fi integrate, cum ar fi „burghezia industrială“, sau mișcările sociale care sînt pur „reformiste“ și cele care sînt în mod conștient „revoluționare“. Cu toate că asemenea separații există și, acolo unde există, ele indică un anumit stadiu în dezvoltarea contradicțiilor interne ale unei societăți (care, pentru Marx, nu țin în chip exclusiv de conflictul de clasă23), e la fel de semnificativ că aceleași fenomene pot să-și schimbe funcțiile într-o altă situație; mișcări de restaurare a ordinii vechi și reglate a societății de clasă transformîndu-se (așa cum s-a întîmplat în cazul unor mișcări țărănești) în revoluții sociale, iar partide în mod conștient revoluționare putînd fi integrate în status quo.24

Oricît de dificil ar fi, reprezentanți ai științelor sociale de diverse feluri (inclusiv, am putea sublinia, ecologiști ai animalelor, mai ales cercetători ai dinamicii populațiilor de animale și ai comportamentului lor social) au început să abordeze construirea unor modele de echilibru bazîndu-se pe tensiune și conflict. Prin asta ei s-au apropiat de marxism și s-au îndepărtat de modelele sociologice mai vechi, care priveau problema ordinii ca fiind logic anterioară problemei schimbării și puneau accentul pe elementele integratoare și normative din cadrul vieții sociale. Totodată, trebuie să admitem că modelul lui Marx trebuie făcut mai clar decît este el în scrierile sale; că el poate că trebuie îmbogățit și dezvoltat; și că anumite vestigii ale pozitivismului din secolul al XIX-lea, mai evidente în formulările lui Engels decît în cele ale lui Marx, trebuie date la o parte.

Ne rămîn atunci totuși problemele istorice particulare ale naturii și succesiunii formațiunilor socioeconomice, respectiv cele ale mecanismelor lor interne de dezvoltare și ale interacțiunii dintre ele. În toate aceste domenii, dezbaterile fuseseră intense nu doar în deceniile din urmă, ci încă de pe vremea lui Marx.25 În anumite privințe, progresul făcut în direcția lui Marx fusese uluitor.26 Analize recente au confirmat, de asemenea, brilianța și profunzimea perspectivei generale a lui Marx, deși ele au atras atenția și asupra golurilor din abordarea lui, mai ales în ce privește perioadele precapitaliste. Cu toate astea, aceste teme nu pot fi discutate nici măcar în forma lor cea mai concisă decît în termenii cunoașterii istorice concrete. Cu alte cuvinte, ele nu pot fi discutate în contextul prezentului colocviu. În absența unei asemenea discuții, nu pot decît să-mi afirm convingerea că abordarea lui Marx e încă singura care ne permite să explicăm toată durata istoriei omenești și reprezintă cel mai fertil punct de pornire pentru dezbaterile moderne.

Nimic din ce am spus nu e nemaipomenit de nou, chiar dacă unele dintre textele ce conțin cele mai mature reflecții ale lui Marx pe subiecte istorice (de pildă Grundrisse, scrisă în perioada 1857–1858) n-au fost disponibile pînă în 1950. Mai mult, beneficiile tot mai reduse ale utilizării modelelor vulgar-marxiste au condus, în deceniile recente, la o rafinare substanțială a istoriografiei marxiste.27 De fapt, una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale istoriografiei marxiste occidentale din zilele noaste este critica schemelor simple, mecanice, de tip economic-determinist. Cu toate astea, fie că istoricii marxiști l-au depășit în mod semnificativ pe Marx, fie că nu, contribuția lor are astăzi o importanță reînnoită, iar asta din cauza schimbărilor actuale în științele sociale. În timp ce funcția majoră a materialismului istoric în primii cincizeci de ani după moartea lui Engels fusese aceea de a aduce istoria mai aproape de științele sociale, încercînd evitarea masivelor simplificări ale pozitivismului, el se confruntă astăzi cu istoricizarea rapidă a științelor sociale. În absența unui ajutor din partea istoriografiei academice, acestea au început tot mai mult să improvizeze – utilizînd procedurile lor specifice în studierea trecutului, cu rezultate care sînt adesea tehnic sofisticate, dar, așa cum am arătat, bazate pe modele ale schimbării istorice în anumite privințe chiar mai grosiere decît acelea ale secolului al XIX-lea.28 În această privință, valoarea materialismului istoric al lui Marx e semnificativă, deși e firesc ca reprezentanți ai științelor sociale care au o orientare istorică să aibă poate mai puțină nevoie de insistența lui Marx asupra importanței elementelor economice și sociale în istorie, decît au avut istoricii de la începutul secolului al XX-lea; și, invers, ei pot găsi mai multă inspirație în aspecte ale teoriei lui Marx care n-au avut un impact semnificativ asupra istoricilor din generațiile care au venit imediat după Marx.

E o altă chestiune dacă asta explică sau nu importanța certă a ideilor lui Marx pentru discuțiile contemporane din anumite cîmpuri tematice aparținînd științelor sociale de orientare istorică. În prezent, vizibilitatea neobișnuită a istoricilor marxiști sau a celor instruiți în spiritul școlii marxiste se datorează în mare parte radicalizării intelectualilor și a studenților în ultimul deceniu, respectiv impactului revoluțiilor din Lumea a Treia, dezagregării ortodoxiilor marxiste ostile muncii științifice originale și, nu în ultimul rînd, chiar unui factor atît de simplu precum succesiunea generațiilor. Căci marxiștii care în anii 1950 au ajuns pe punctul de a publica cărți foarte citite și de a ocupa posturi importante în viața universitară fuseseră, adesea, studenții radicalizați din anii 1930 și 1940, care își atingeau punctul culminant cît se poate de firesc al carierelor lor. Cu toate astea, odată cu sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea lui Marx și a 100 de ani de la publicarea Capitalului, nu putem decît să remarcăm – cu satisfacție, dacă sîntem marxiști – coincidența dintre influența semnificativă a marxismului în cîmpul istoriografiei și un număr important de istorici fie inspirați de Marx, fie demonstrînd, prin munca lor, rezultatele instruirii la școlile marxiste.

Traducere de Alexandru Polgár

 

 

Note:

  1. �„One Hundred Years after Ranke“, in Studies in Historiography, London, 1966.

  2. �Encyclopaedia Britannica, ediția a XI-a, articolul „History“.

  3. �Enciclopedia Italiana, articolul „Storiografia“.

  4. �De fapt, mulți ani după 1950 ei au pus pe picioare o contraofensivă încununată de succes, încurajați de climatul favorabil al Războiului Rece, dar poate și datorită incapacității inovatorilor de a-și consolida avansarea neașteptat de rapidă.

  5. �Cf. George Lichtheim, Marxism in Modern France, 1966.

  6. �15 februarie 1968.

  7. �J. Bonar, Philosophy and Political Economy, 1893, p. 367.

  8. �Aceste remarci au dat naștere la una dintre cele mai timpurii penetrări a ceea ce este, fără îndoială, o influență marxistă asupra istoriografiei ortodoxe, și anume celebra temă la care Sombart, Weber, Troeltsch și alții își vor scrie variațiunile lor. Dezbaterea e încă departe de a se fi epuizat.

  9. �Trebuie să fim de acord cu L. Althusser că discutarea de către a Marx a nivelurilor „suprastructurii“ a rămas mai schematică și mai indecisă decît aceea a „bazei“.

10. �Abia dacă mai trebuie menționat că „baza“ constă nu din tehnologie și economie, ci din „totalitatea acestor relații de producție“, adică din organizarea socială în sensul ei cel mai larg, atunci cînd e aplicată unui nivel dat al forțelor materiale de producție.

11. �Evident, utilizarea acestui termen nu implică vreo similaritate cu procesul evoluției biologice.

12. �Există rațiuni istorice pentru această rebeliune împotriva aspectului „evoluționist“ al marxismului, de pildă respingerea – din motive politice – a ortodoxiilor kautskyene, dar nu acestea din urmă ne preocupă pe noi aici.

13. �„Marx către Engels“, 07.08.1866, Werke, t. 31, p. 248.

14. �În sensul în care Lévi-Strauss vorbește de sisteme de rudenie (sau de alte dispozitive sociale) ca un „ansamblu coerent a cărui funcție e aceea de a asigura permanența grupului social“ (Sol Tax, ed., Anthropology Today, 1962, p. 343).

15. �„Rămîne adevărat [...], pînă și pentru o versiune în mod corespunzător revigorată a analizei funcționaliste, că forma sa explicativă e mai curînd limitată; în particular, ea nu explică de ce, într-un sistem s, apare mai degrabă un element particular e, și nuunul dintre echivalenții săi funcționali.“ Carl Hempel, in L. Gross, ed., Symposium on Social Theory, 1959.

16. �Cum spune Lévi-Strauss atunci cînd discută despre modelele de rudenie: „Dacă n-ar exista factori externi care să afecteze acest mecanism, el ar funcționa la nesfîrșit, iar structura socială ar rămîne statică. Totuși, lucrurile nu se întîmplă așa; de unde nevoia de a introduce în modelul teoretic noi elemente care să explice schimbările diacronice din cadrul structurii“. Loc. cit., p. 343.

17. �„Il est clair, toutefois, que c’est la nature de ce concept de «combinaison» qui fonde l’affirmation... que le marxisme n’est pas un historicisme: puisque le concept marxiste de l’histoire repose sur le principe de la variation des formes de cette «combinaison».“ Cf. Lire le Capital, t. II, p. 153. [E clar totuși că natura acestui concept de „combinație“ e temeiul afirmației... că marxismul nu e un istorism: căci conceptul marxist de istorie se bazează pe principiul variațiilor formale ale acestei „combinații“.]

18 . �R. Bastide, ed., Sens et usage du terme structure dans les sciences sociales et humaines, 1962, p. 143.

19. �„On voit par là que certain rapports de production supposent comme condition de leur propre existence, l’existence d’une superstructure juridico-politique et idéologique, et pourquoi cette superstructure est nécessairement spécifique... On voit aussi que certains autres rapports de production n’appellent pas de superstructure politique, mais seulement une superstructure idéologique (les sociétés sans classes). On voit enfin que la nature des rapports de production considérés, non seulement appelle ou n’appelle pas telle ou telle forme de superstructure, mais fixe également le degré d’efficace délégué à telle ou telle forme de superstructure, mais fixe également le degré d’efficace délégué à tel ou tel niveau de la totalité sociale.“ Loc. cit., p. 153. [Vedem prin asta că anumite raporturi de producție presupun drept condiție a existenței lor pe aceea a unei suprastructuri juridico-politice și ideologice și, de asemenea, vedem și motivul pentru care această suprastructură e în mod necesar una specifică... Vedem, totodată, că alte raporturi de producție nu cer o suprastructură politică, ci doar una ideologică (societățile fără clase). Și vedem, în cele din urmă, că natura raporturilor de producție analizate nu doar că atrage sau nu atrage după sine cutare sau cutare formă de suprastructură, ci fixează și gradul de eficacitate delegată la cutare sau cutare nivel al totalității sociale.]

20. �Acestea, bineînțeles, pot fi descrise, dacă ni se pare util, ca diverse combinații între un număr dat de elemente.

21. �S-ar mai putea adăuga că e îndoielnic dacă ele pot fi clasificate pur și simplu drept „conflicte“, deși în măsura în care ne concentrăm atenția pe sistemele sociale ca sisteme de relație între oameni, ne putem aștepta ca ele să ia forma conflictului dintre indivizi și grupuri sau, mai metaforic, între sisteme de valori, roluri etc.

22. �Dacă statul e sau nu singura instituție care să dețină această funcție a fost o chestiune care i-a preocupat intens pe marxiști precum Gramsci, dar asta e neimportant pentru discuția de față.

23. �G. Lichtheim (Marxism, 1961, p. 152) subliniază în mod corect că antagonismul de clasă joacă doar un rol secundar în modelul lui Marx al disoluției societății romane antice. Opinia că ea ar fi avut loc din cauza unor „revolte de sclavi“ nu are niciun fundament în textul lui Marx.

24. �Așa cum spune Worsley cînd rezumă lucrări apărînd acest punct de vedere: „schimbarea dintr-un sistem trebuie fie să se adune în vederea unei schimbări structurale a sistemului, fie să fie rezolvată printr-un fel de mecanism catarctic“, „The Analysis of Rebellion and Revolution in Modern British Social Anthropology“, Science and Society, XXV, 1, 1961, p. 37. Ritualizarea din cadrul relațiilor sociale apare ca o asemenea manifestare simbolică a unor tensiuni care, altfel, pot fi resimțite ca intolerabile.

25 . �Cf. numeroasele cercetări și discuții despre societățile orientale provenind din cîteva pagini ale lui Marx, dintre care cele mai importante – cele din Grundrisse – nu erau disponibile pînă în urmă cu cincisprezece ani.

26. �De pildă, în domeniul preistoriei, opera răposatului V. Gordon Childe, poate cea mai originală minte de istoric care să utilizeze marxismul în studierea trecutului, cel puțin în țările de limbă engleză.

27. �A se compara, de pildă, în ce privește chestiunea societăților americane bazate pe sclavie și, respectiv, în ce privește chestiunea abolirii sclaviei, abordările lui Dr. Eric Williams în Capitalism and Slavery (1964), o muncă de pionierat valoroasă și edificatoare, și cele ale prof. Eugène Genovese.

28. �Acest lucru se vede foarte bine în domenii precum teoria creșterii economice, atunci cînd e aplicată societăților particulare, precum și în teoriile „modernizării“ din cadrul științelor politice și al sociologiei.