Numărul #43, 2013
Verso

Dr. Marx și criticii săi victorieni
Eric Hobsbawm

Sursa: The New Reasoner, vara 1957, nr. 1.

 

De cînd marxismul a apărut ca o forță intelectuală, abia dacă trecuse un an – sau, în lumea anglo-saxonă de după 1954, o săptămînă – fără o încercare de a-l dezminți. Tot mai repetitive, literatura de combatere și cea de apărare ocazionate de această situație au devenit tot mai neinteresante. Opera lui Marx, deși voluminoasă, e totuși limitată ca dimensiune și e practic imposibil să produci mai mult decît un număr limitat de critici, iar majoritatea acestora fuseseră deja de mult formulate. De partea cealaltă, apologetul lui Marx se află tot mai mult în situația de a repeta aceleași lucruri la nesfîrșit și, chiar dacă s-ar strădui din răsputeri s-o facă în termeni noi, pînă și asta devine imposibil. Un efect de noutate poate fi obținut în doar două feluri: fie prin a discuta nu despre Marx însuși, ci despre marxiștii de mai tîrziu, fie prin a supune gîndirea lui Marx la proba unor fapte ieșite la lumină de cînd s-a scris cea mai recentă critică la adresa sa. Dar pînă și aici posibilitățile sînt mărginite.

De ce continuă atunci dezbaterea? Una dintre rațiuni e pura ignoranță. Că vorba tipărită supraviețuiește e o iluzie melancolică a celor care scriu cărți și articole. Din păcate, ea supraviețuiește doar în foarte puține dintre cazuri. Cele mai multe materiale tipărite intră într-o stare de animație suspendată la doar cîteva săptămîni sau cîțiva ani de la publicare, stare din care sînt trezite ocazional, pe perioade la fel de scurte, de către cercetători. Multe dintre ele apar în limbi în care nu știm să citim: majoritatea literaturii pro-și-anti-marxiste germane nu e la îndemîna comentatorilor de limbă engleză. Prin urmare, nu multă lume își dă seama cît de repetitivă e literatura din 1956–1957; iar asta e valabil și pentru unii dintre autorii care participă la dezbatere. Cealaltă rațiune e politică. Ideile nu devin forțe decît atunci cînd ele cuprind masele, iar asta, cum își dăduseră seama agenții de publicitate, cere multă repetiție, ca să nu zic incantație. Cei dintre noi care cred că Marx este un om de seamă, iar învățăturile sale sînt politicește dezirabile, trebuie să continue a striga asta de pe toate acoperișurile, inclusiv de pe cele modeste ale revistei The New Reasoner. Cei care se opun ideilor sale trebuie să facă același lucru. Nu contează că totul s-a mai zis, în cîteva cazuri chiar de către noi înșine.

Cu toate astea, din cînd în cînd ne mai și plictisim de treaba asta. Cînd redactorii mi-au sugerat că aș dori, poate, să scriu o replică la articolul „Marxism and the Study of History“ semnat de dl Trevor-Roper (in „Problems of Communism“ V, 5, sept.-oct. 1956, publicată de Agenția de Informare a Statelor Unite), n-am fost deci foarte entuziast, deși această scriere alocă un spațiu măgulitor de vast pentru a ataca un articol de-al meu, întrucîtva tehnic, despre istoria secolului al XVII-lea (Past and Present, 5 și 6), care, drept consecință, sper că va fi mult mai citit decît fusese pînă acuma. Dar acesta nu e locul pentru o discuție specializată despre istoria secolului al XVII-lea, iar remarcile de ordin general ale dlui Trevor-Roper despre materialismul istoric nu merită combătute în mod amănunțit. Cu toate astea, merită poate să ne uităm la dl Trevor-Roper ca veriga cea mai recentă a lanțului evoluționar al criticii burgheze a lui Marx, care începuse în țara noastră în urmă cu aproximativ optzeci de ani.

O comparație între tonul modern și cel victorian tîrziu al criticii la adresa lui Marx e instructivă. Dl Trevor-Roper a pierdut o grămadă de vreme pentru a-și avansa considerațiile extrem de implauzibile conform cărora Marx n-ar fi avut nicio contribuție originală la istoriografie, mai puțin „preluarea unor idei deja propuse de alți gînditori și anexarea lor la o dogmă filosofică grosieră“; așa că interpretarea istoriei pe care o datorăm lui Marx e inutilă pentru înțelegerea trecutului și chiar discreditată, în măsura în care predicțiile bazate pe ea nu s-au adeverit; în plus, Marx n-a avut nicio influență semnificativă asupra istoricilor serioși, în timp ce aceia care susțin că sînt marxiști fie scriu „ceea ce Marx și Lenin ar fi numit istorie socială «burghez㻓, fie sînt „o armată de scoliaști obscuri care își comentează scoliile între ei“. Pe scurt, reputația intelectuală a lui Marx e una umflată masiv cu pompa, căci, fiind „dezmințită de toate verificările savante, interpretarea marxistă a istoriei e confirmată și justificată în mod irațional doar de puterea sovietică“. Cu toate că această teză datorează ceva bine cunoscutei incapacități a dlui Trevor-Roper de a rezista unei frazări impetuoase, ea nu e singura de acest fel. Numărul comentatorilor care pretind că nu sînt în stare să înțeleagă cum poate fi marxist cineva cu o minte echilibrată și o inteligență normală e astăzi considerabil.

Scrierile criticilor victorieni ai lui Marx sînt cel mai adesea și pe drept uitate; ceea ce poate servi și drept avertisment pentru cei care, dintre noi, se angajează la o asemenea discuție. După cum se știe, autorii britanici își pot păstra calmul excepțional de ușor. Nicio mișcare anticapitalistă nu-i poate provoca, puține sînt îndoielile în legătură cu permanența capitalismului care ar fi în stare să-i neliniștească, iar între 1850 și 1880 era destul de dificil de găsit un cetățean britanic născut în Regatul Unit care să-și zică socialist în sensul pe care i-l dăm noi termenului, ca să nu mai vorbim de marxiști. Sarcina de a-l combate pe Marx n-a fost, prin urmare, nici urgentă și nici nu prezentase vreo mare importanță practică. Din fericire, așa cum zice rev. M. Kaufmann, poate cel mai timpuriu „expert“ nonmarxist într-ale marxismului, Marx fusese un teoretician pur, care n-a încercat niciodată să-și pună doctrina în practică (Utopias from Sir Thomas More to Karl Marx, 1879, p. 241). Judecînd după criterii revoluționare, Marx părea chiar mai puțin periculos decît anarhiștii și, ocazional, fusese chiar pus în contrast cu acei mîncători de flăcări; fie într-un mod care-l avantaja, de către Broderick (Nineteenth Century, Apl. 1884, p. 639), fie într-unul care-l dezavantaja, de către W. Graham de la Queens College din Belfast, care spusese că anarhiștii aveau „metodă și logică [...], ceea ce le lipsește revoluționarilor care îi urmează pe Karl Marx și pe dl Hyndman“. Prin urmare, cititorii burghezi se apropiau de Marx cu serenitate sau – în cazul rev. Kaufmann – cu indulgență creștină, ceea ce generația dlui Trevor-Roper a pierdut:

„Marx e un hegelian în filosofie și un adversar destul de aprig al fețelor bisericești. Dar atunci cînd încercăm să ne formăm o opinie despre scrierile sale nu trebuie să ne permitem niciun fel de prejudecăți împotriva omului“ (Socialism, 1874, p. 165).

Evident, Marx i-a returnat complimentul; el revizuise darea de seamă pe care i-a făcut-o Kaufmann într-o carte ulterioară.1

Literatura de specialitate de limbă engleză despre marxism, așa cum remarcase nu fără îngîmfare Bonar (Philosophy and Political Economy, 1893, p. 354), prezenta astfel calm și imparțialitate, care lipseau din dezbaterile germane pe aceeași temă, dar la vremea aceea marxismul era deja o forță tot mai masivă în Germania. Existaseră cîteva atacuri la adresa mobilurilor lui Marx, a originalității sale și a integrității sale științifice. Discuția din jurul vieții și al operei sale era mai ales expozitivă, iar cînd apăreau și dezacorduri, ele aveau loc pentru că autorii fie n-au citit, fie n-au înțeles destul, dar mai rar din cauză că ar amesteca acuzația cu expunerea. Cum se știe, aceste dări de seamă erau adesea lacunare. Mă-ndoiesc că ar exista vreo scriere înainte de History of Socialism (1893) de Kirkup care să se poată apropia, cu toată aproximația, de un rezumat nonmarxist utilizabil, adică unul care să prezinte principiile de bază ale marxismului așa cum sînt înțelese ele astăzi. Cititorul se poate aștepta, în schimb, să găsească, atît cît se poate, o prezentare factuală despre viața lui Marx și ce anume crede autorul că a vrut el.

Cititorul se poate aștepta să găsească, înainte de toate, o recunoaștere aproape universală a grandorii lui Marx. Milner, în conferințele sale din 1882 de la Whitechapel (National Review, 1931, p. 477), îl admiră fără rezerve. Lui Balfour, în 1885, i se părea absurd să se compare ideile lui Henry George cu cele ale lui Marx „în ce privește forța intelectuală, coerența, stăpînirea raționamentului în general și a raționamentului economic în special“ („Report of the Industrial Remuneration Conference“, 1885, p. 344). John Rae, cel mai pătrunzător dintre „experții“ noștri timpurii (Contemporary Socialism, 1884, în care sînt retipărite articole mai vechi), l-a tratat cu aceeași seriozitate. Richard Ely, un profesor american cu vederi vag progresiste, a cărui French and German Socialism a fost publicată în Anglia în 1883, făcuse observația că judecătorii imparțiali plasau Capitalul „la același nivel cu Ricardo“ și că „există unanimitate în ce privește înzestrarea lui Marx“ (p. 174). W. H. Dawson (German Socialism and Ferdinand Lassalle, 1888, p. 96–97) rezumase ceea ce a fost, aproape sigur, opinia tuturor, mai puțin, cum arată el, a mizerabilului Dühring, pe care criticii recenți ai lui Marx încercaseră fără rost să-l reabiliteze: „Oricum ne-am uita la doctrina sa, nimeni nu va risca să pună sub semnul întrebării ingeniozitatea magistrală, rara putere de pătrundere, argumentația compactă și, să adăugăm, polemica incisivă pe care le exhibă [...] paginile [Capitalului]“.2

Acest cor de elogii e mai puțin surprinzător dacă ne aducem aminte că acești comentatori timpurii nu împărtășiseră încă dorința de a-l respinge pe Marx in toto. În parte pentru că unora dintre ei acesta li s-a părut un aliat folositor împotriva teoriei laissez-faire, în parte pentru că ei nu prețuiau (ca dl Trevor-Roper) implicațiile revoluționare ale acestei teorii și în parte pentru că, fiind calmi și liniștiți, ei fuseseră efectiv dispuși să se uite la Marx în funcție de meritele sale și, în principiu, chiar dispuși să învețe de la el. Cu o singură excepție: teoria valorii-(ca)-muncă [the labour theory of value] sau, mai exact, atacurile lui Marx la adresa justificărilor curente ale profitului și ale dobînzii. Poate că tirul critic s-a concentrat asupra acestora pentru că acuzația morală implicată de propoziția „munca e sursa oricărei valori“ îi deranja pe adepții încrezători ai capitalismului mai mult chiar decît predicția despre declinul și prăbușirea acestuia. Oricum, teoria valorii fusese văzută drept „pilonul central al socialismului german și al oricărui socialism modern“ (Graham, Socialism, 1891, p. 139) și, odată ce aceasta ar fi căzut, sarcina critică ar fi fost îndeplinită.

Totuși, dincolo de asta, părea că Marx are mai multe săgeți în tolbă, de pildă o teorie a șomajului critică la adresa malthusianismului grosier care era încă în vogă. Vederile sale despre demografie și „armata de rezervă a muncii“ nu doar că fuseseră prezentate în mod curent fără vreo urmă de critică (precum la Rae), ci uneori fuseseră citate aprobativ sau chiar parțial adoptate, așa cum se întîmplă, de pildă, la pionierul istoriei economiei care este arhidiaconul Cunningham (Politics and Economics, 1885, p. 102) – care citise Capitalul deja în 1879 (“The Progress of Socialism in England“, Contemp. Rev., ian. 1879, p. 247) – și la William Smart din Glasgow, un alt economist a cărui faimă se bazează pe munca sa în domeniul istoriei economiei (Factory Industry and Socialism, Glasgow, 1887). De asemenea, opiniile lui Marx despre diviziunea muncii și mașinism s-au bucurat, și ele, de asentimentul criticilor, așa cum arată recenzia la Capitalul din Athenaeum, 1887. J. A. Hobson (Evolution of Modern Capitalism, 1894) fusese în mod clar impresionat de ele: toate referințele sale la Marx discută despre această temă. Dar pînă și autori mai ortodocși și mai ostili, precum J. Shield Nicholson din Edinburgh (Principles of Political Economy, I, 1893, p. 105), remarcaseră că felul în care tratează Marx aceste teme, precum și cele legate de ele, „e în același timp erudit și exhaustiv și merită fără îndoială să fie luat în considerare“. Mai mult, ideile sale despre salariu și concentrarea economică nu puteau fi măturate sub covor. De fapt, unii dintre comentatori fuseseră atît de grijulii să evite o respingere completă a lui Marx, încît, în 1887, William Smart scrisese recenzia sa la Capitalul (citată mai sus) cu scopul explicit de a-i îndemna pe cititorii care ar fi fost ispitiți să renunțe la studierea cărții din cauza criticii pe care o formula teoria valorii să n-o facă, pentru că ea, cartea, conținea multe lucruri „foarte valoroase atît pentru istoric, cît și pentru economist“.

Un manual destul de elementar, compus pentru studenții indieni (M. Prothero, Political Economy, 1895), rezumă suficient de bine ce au văzut nemarxiștii la Marx; e chiar mai bine că Prothero este nițel ignorant și, astfel, reflectă mai degrabă opiniile curente decît studiul individual. Trei lucruri pot fi puse în evidență: teoria valorii, teoria șomajului și realizările lui Marx ca istoric, primul care arătase că „structura economică a societății capitaliste din prezent crescuse din structura economică a societății feudale“ (p. 42).3 De fapt, cel mai mare impact Marx l-a avut ca istoric și, de asemenea, printre economiști care își abordau temele din punct de vedere istoric. (La vremea aceea, el i-a influențat foarte puțin sau chiar deloc pe istoricii noneconomiști din Anglia, care erau scufundați încă în rutina istoriei pur constituționale, politice, diplomatice și militare.) În pofida a ce zice dl Trevor-Roper, printre cei care îl citeau pe Marx n-a existat în realitate nicio dispută cu privire la influența sa. Foxwell, poate cel mai acid universitar antimarxist pe care îl putem identifica printre cei din anii 1880, vorbea despre Marx ca despre ceva la ordinea zilei printre economiștii „cei mai influenți printre cercetătorii serioși din Anglia“ și printre aceia care aduseseră, la acea vreme, un progres însemnat în ce privește „sentimentul istoric“ („The Economic Movement in England“,Q. Jnl. Econ., 1888, p. 89, 100). Pînă și cei care au respins „teoria valorii din Capitalul, neobișnuită și, după mine, eronată“, credeau că părțile referitoare la istorie merită toată prețuirea (Shield Nicholson, op. cit., p. 370). Puțini s-au îndoit că, grație imboldului dat de Marx, „începem să vedem că mari părți ale istoriei vor trebuie rescrise în această nouă lumină“ (Kirkup, op. cit., p. 159), ignorînd din cîte se pare demonstrația dlui Trevor-Roper, conform căreia imboldul n-a fost dat de Marx, ci de Adam Smith, Hume, Tocqueville sau Fustel de Coulanges. Bosanquet (Philosophical Theory of the State, 1899, p. 28) nu se îndoiește că „perspectiva economică sau materialistă asupra istoriei“ e „legată mai ales de numele lui Marx“, chiar dacă „poate fi ilustrată și cu numeroase afirmații ale lui Buckle și Le Play“. Bonar (op. cit.), deși neagă în chip explicit că Marx ar fi inventat materialismul istoric – el îl indică pe bună dreptate pe Harrington ca pionier în această sferă de preocupări (p. 358) –, n-a auzit totuși pînă atunci următoarele idei istorice marxiste, care îl uimesc: „Reforma însăși are de-a face cu o cauză economică“, lungimea Războiului de 30 de Ani are cauze economice, cruciadele se datorează foamei feudale de pămînturi, evoluția familiei se datorează unor cauze economice și concepția lui Descartes, care considera animalele drept mașini, poate fi pusă în legătură cu creșterea sistemului manufacturier (p. 367).

În mod firesc, influența lui Marx a fost cea mai mare printre istoricii economiei, dintre care doar Thorold Rogers poate fi văzut ca fiind cu totul singular în inspirația sa. Așa cum am văzut, Cunningham din Cambridge l-a citit cu simpatie pe Marx încă de pe la sfîrșitul anilor 1870. Bărbații din Oxford – datorită poate tradiției germanice mai puternice printre hegelienii locali – l-au cunoscut încă înainte să existe grupuri marxiste engleze, deși critica lui Toynbee cu privire la unele detalii din istoria sa („The Industrial Revolution“)se pare că e greșită.4 George Unwin, poate cel mai impresionant istoric englez al economiei din generația sa, și-a abordat subiectul prin Marx sau, în orice caz, pentru a-l combate pe acesta. Dar el nu se îndoia că „Marx încercase săajungă la tipurile corecte de istorie. Istoricii ortodocși ignoră toți factorii cei mai semnificativi pentru dezvoltarea omenească“ („Studies in Economic History“,xxiii, lxvi).

De asemenea, n-au existat multe dezacorduri în privința realizărilor lui Marx ca istoric al capitalismului. (Ideile sale despre perioadele mai timpurii au fost judecate de către recenzentul din Athenaeum ca fiind „nesatisfăcătoare și destul de superficiale“, dar ele erau în mod obișnuit neglijate și, de fapt, majoritatea celor mai strălucitoare descoperiri ale lui Marx și Engels erau necunoscute marelui public.) Pînă și cea mai extinsă și cea mai ostilă critică britanică a gîndirii lui Marx – Socialism de Flint (1895, dar scrisă în mare parte între 1890 și 1891) – recunoaște că:

„Marx a făcut o muncă memorabilă ca teoretician al istoriei doar în analiza și interpretarea sa a epocii capitaliste. În dreptul acestui punct trebuie admis că el adusese o contribuție remarcabilă, iar asta pînă și din punctul de vedere al celor ce consideră că analiza sa e mai degrabă subtilă decît precisă și interpretările sale mai degrabă ingenioase decît adevărate“ (p. 138).

Flint nu era singur nici în ce privește mefiența sa britanică la adresa „tendinței de a hiperrafina raționamentele“ (Athenaeum, 1887), nici în ce privește recunoașterea meritelor lui Marx ca istoric al capitalismului; mai ales al celui din secolul al XIX-lea. E una dintre practicile moderne curente să te îndoiești de cercetările lui Marx și de cele ale lui Engels, iar asta e valabil și pentru integritatea lor, și pentru felul cum utilizează ei sursele bibliografice (cf. Capitalism and the Historians și critica recentă adusă lui Engels în History Today de către Chaloner și Henderson), dar contemporanii din vremea aceea n-au explorat aproape deloc această latură a criticii, pentru că li se părea evident că neajunsurile pe care le ataca Marx erau chiar foarte reale. Kaufmann vorbise în numele multora atunci cînd făcuse observația că „deși el prezintă doar partea întunecată a vieții sociale contemporane, nu poate fi acuzat de denaturări deliberate“ (Utopias, p. 225). Llewellyn-Smith (Economic Aspects of State Socialism, 1887, p. 77) crede că „deși Marx utilizase culori prea sumbre, el a avut o mare contribuție la a ne atrage atenția asupra trăsăturilor mai întunecate ale industriei moderne, care nu trebuie ignorate“. Shield Nicholson (op. cit., p. 370) avea sentimentul că felul în care își trata Marx subiectul este, din anumite puncte de vedere, exagerat, dar și că „unele neajunsuri sînt atît de mari, încît exagerarea pare imposibilă“. Dar nici măcar atacurile cele mai feroce la adresa bunei-credințe a lui Marx ca gînditor nu îndrăzniseră să apere ideea că el ar fi pictat în negru ceva ce ar fi fost, de fapt, alb sau chiar gri, ci susțineau cel mult că, deși faptele erau negre, ele conțineau uneori „vinișoare argintii“, fapte cărora Marx nu le-ar fi acordat atenție (J. R. Tanner și F. S. Carey, „Comments on the use of the Blue Books made by Karl Marx in Chapter XV ofLe Capital“, Cambridge Economic Club, May Term, 1885).

Putem spune oare că, din criticile burgheze timpurii la adresa lui Marx, tonul modern al îngrijorării isterice lipsește cu desăvîrșire? Nu. Odată cu ivirea unei mișcări socialiste de inspirație marxistă în Marea Britanie, și-a făcut apariția, mai ales spre mijlocul anilor 1880, și o critică la adresa lui Marx marcată de pecetea modernă, adică una care încerca să-l discrediteze și să-l combată pe acesta pînă la a-l face de neînțeles. Au început să fie traduse opere ostile la adresa lui Marx, apărute în Europa nonbritanică – de pildă, Socialism of Today (1885) [Le Socialisme contemporain, 1881] a lui Laveleye și Quintessence of Socialism (1889) [Die Quintessenz des Sozialismus, 1874] a lui Schäffle. Dar antimarxismul autohton începea să înmugurească și el, mai ales la Cambridge, centrul cel mai important al economiei universitare. După cum am văzut, primul atac serios la adresa cercetărilor lui Marx venise în 1885 din partea a doi specialiști din Cambridge (Tanner și Carey), deși lui Llewellyn-Smith din Oxford – un loc cu mult mai puțin antimarxist în acele vremuri – critica lor nu i s-a părut deloc devastatoare; el s-a mulțumit doar să remarce, cîțiva ani mai tîrziu, că „deși nu sînt mereu demne de încredere, citatele lui Marx din cărțile albastre sînt foarte importante și pline de învățăminte“ („Two Lectures on the Books of Political Economy“, Londra, Birmingham și Leicester, 1888, p. 146). Mai interesant decît conținutul său propriu-zis e tonul denigrator al acestei critici: expresii precum „formulele algebrice corcite“ ale Capitalului sau „o nechibzuință aproape criminală în ce privește utilizarea marilor nume, care ne permite să privim cu suspiciune alte părți din opera lui Marx“ (p. 4, 12) arată – cel puțin în cazul chestiunilor economice – ceva mai mult decît dezaprobare savantă. De fapt, ceea ce i-a înfuriat pe Tanner și Carey n-a fost atît felul în care tratează Marx faptele – ei dăduseră înapoi în fața „acuzației de falsificare deliberată... mai ales că falsificarea pare atît de puțin necesară“ (căci faptele erau, oricum, destul de sumbre) –, cît „caracterul injust al întregii sale atitudini față de Capital“ (p. 12). Capitaliștii sînt mai binevoitori decît e dispus Marx să accepte; el e nedrept față de ei; deci trebuie să fim și noi nedrepți față de el. Așa arată, în mare, temeiul pe care se bazează gestul criticii.

Aproximativ în aceeași perioadă, Foxwell dezvolta la Cambridge ipoteza trevor-roperiană conform căreia Marx era un zănatic bun la gură, care li se putea părea interesant doar unor persoane imature, mai ales unor intelectuali; Marx – în pofida avertismentului lui Balfour – trebuia tratat în același fel ca Henry George:

Capitalul fusese conceput în așa fel încît să placă entuziasmului întrucîtva diletant al celor care erau suficient de educați ca să înțeleagă condiția penibilă a săracilor și să se revolte împotriva ei, dar nu destul de răbdători sau de lucizi ca să identifice cauzele reale ale acestei mizerii și nici destul de pregătiți ca să perceapă pura și simpla deșertăciune a leacurilor băbești propuse într-un mod atît de teoretic și atît de eficace“.

Diletant, nerăbdător, lipsit de luciditate, pură și simplă deșertăciune, leacuri băbești, retorică: încărcătura emoțională din vocabularul criticii face grămadă. Lui Foxwell îi datorăm (prin austriacul Menger) și popularizarea jocului de societate german care constă în a ataca originalitatea lui Marx și a-l privi pe acesta ca pe banditul care i-a jefuit pe Thompson, Hodgskin, Proudhon, Rodbertus sau orice alt socialist timpuriu care i se năzare minții criticului. Principles (1890) a lui Marshall a preluat acest joc într-o notă de subsol, deși referința clară la demonstrația lui Menger despre lipsa de originalitate a lui Marx a dispărut din cea de a patra ediție a cărții (1898). Cu opinia că Rodbertus și Marx – cei doi erau tratați adesea pe picior de egalitate – n-au făcut decît „să exagereze doctrinele primilor economiști sau să tragă din ele concluzii pripite“ (Flint, op. cit., p. 136), sau că gînditori mai timpurii – Rodbertus (E. C. K. Gonner, Rodbertus, 1899) sau Comte (Flint, op. cit.) – enunțaseră deja ce a vrut să zică Marx despre istorie și că au făcut-o cu mult mai bine decît acesta, ne aflăm mult mai aproape de universul dlui Trevor-Roper. Marshall însuși, cel mai mare dintre economiștii de la Cambridge, etala deja combinația obișnuită de ostilitate și de circularitate logică atît de caracteristice pentru dl Trevor-Roper.5 Dar, în general, antimarxiștii „pînă-n măduva oaselor“ constituiseră o minoritate în secolul al XIX-lea, iar generația care a urmat a înclinat mai degrabă spre linia marshalliană a sarcasmului tangențial, decît spre atacul deschis și pe toate fronturile. Căci marxismul pierduse destul de repede influența sa provocatoare de dezbateri.

Destul de bizar – și îi fac cadou dlui Trevor-Roper acest fapt, cu toate că un marxist are lucruri mai bune de făcut decît să-i învețe pe antimarxiști cum să-și facă treaba –, tipul calm de critică la adresa lui Marx s-a dovedit a fi mult mai eficace decît cel isteric. Puține critici vizîndu-l pe Marx fuseseră la fel de eficace precum aceea a lui Philip Wicksteed („Das Kapital – a Criticism“, care a apărut în revista socialistă To-Day în octombrie 1884). Ea a fost scrisă cu simpatie și politețe, cu o considerație deplină pentru „această mare operă“, pentru „această remarcabilă parte“ în care Marx discută despre valoare, pentru „acest mare logician“ și chiar pentru „contribuțiile extrem de importante“ pe care Marx le-a adus, după Wicksteed, în ultima parte a volumului I. Dar, orice am crede astăzi despre abordarea pur marginalistă a teoriei valorii, în ce privește alimentarea sentimentului greșit al socialiștilor că această teorie era oarecum neimportantă pentru justificarea economică a socialismului, articolul lui Wicksteed a fost mai eficace decît diatribele unui Foxwell sau ale unui Flint („cel mai mare eșec din istoria economiei“). Marea parte a scrierilor intitulate „Fabian Essays“ s-au maturizat într-un grup de dezbateri din Hampstead, în cadrul căruia Wicksteed, Edgeworth, Shaw, Webb, Wallas, Olivier și alți cîțiva analizaseră Capitalul. Și dacă Sidgwick putea vorbi, cîțiva ani mai tîrziu, de „harababura [lui Marx]... pe care cititorul englez abia dacă are nevoie să o examineze, cred, de vreme ce socialiștii englezi cei mai capabili și cei mai influenți au avut grijă s-o ocolească de la distanță“ (Econ. Jnl. V, p. 343), această grijă se datora nu atît atitudinii batjocoritoare a lui Sidgwick, cît argumentului lui Wicksteed – și, am mai putea adăuga, poate și incapacității marxiștilor britanici de a apăra economia politică marxiană de criticile care i s-au adus. Muncitorii, în schimb, au insistat de partea marxismului și s-au revoltat împotriva abia ivitei W.E.A. [Workers’ Educational Association] din cauză că aceasta nu-l preda. Marxismul nu revenise ca forță teoretică decît atunci cînd evenimentele au arătat că încrederea criticilor lui Marx în propriile lor teorii era deplasată ori excesivă. Nu e însă foarte probabil că marxismul va mai dispărea pe viitor de pe scena cercetărilor serioase.

 

Notă: „Marshall și Marx“

Marshall pare să fi început fără vreo opinie mai pronunțată despre Marx. Singura referire la el în Economics of Industry (1879) e destul de neutră; pînă și în prima ediție a Principles sînt semne (p. 138) că a existat o vreme cînd Henry George i se părea mai periculos pentru capitalism decît Marx. În Principles Marx e menționat după cum urmează: (1) într-o critică a „doctrinei sale arbitrare“ conform căreia capitalul e doar ceea ce „dă proprietarilor lui posibilitatea de a-i jefui și de a-i exploata pe alții“ (p. 138). (Începînd cu ediția a treia – 1895 –, această afirmație e transcrisă și îmbogățită.) (2) Într-o remarcă despre faptul că economiștii trebuie să evite termenul de „abstinență“ în favoarea unuia precum „așteptare“, deoarece – cel puțin așa intepretez eu adăugarea unei note de subsol aici – „Karl Marx și adepții săi s-au amuzat copios văzînd acumulările de bogăție care rezultă din abstinența baronului Rothschild“ (p. 270). (Această referință e omisă din indexul celei de a treia ediții, dar nu și din text.) (3) Pentru a spune că Rodbertus și Marx n-au fost originali în ce privește concepția lor că „plata dobînzii este o prădare a muncii“, care este criticată ca o formă de argument circular, deși unul „ascuns de misterioasele expresii hegeliene care îi plăceau lui Marx“ (p. 619–620). (În cea de a doua ediție el încearcă să înlocuiască o caricatură a doctrinei exploatării cu un rezumat mai riguros – 1891.) (4) Pentru a-l apăra pe Ricardo de acuzația că ar fi un teoretician al valorii-muncă, așa cum susțin în mod greșit nu doar Marx, ci și nonmarxiștii prost informați. (Această apărare a fost dezvoltată treptat în edițiile ulterioare.) Trebuie ținut minte că Marshall îl respecta prea mult pe Ricardo ca să accepte să-l vadă ca pe un strămoș al teoreticienilor socialiști, ceea ce ar fi însemnat și să renunțe la el, așa cum erau gata s-o facă alți economiști – Foxwell, de pildă. Dar sarcina de a arăta că Ricardo n-a fost un teoretician al valorii-muncă e complexă, cel puțin așa evaluase el situația. Astfel, trebuie subliniat nu doar că toate referințele lui Marshall la Marx sînt critice sau polemice – singurul merit pe care i-l recunoaște fiind acela că a avut un suflet mare (dar Marshall scria încă în vremuri prefreudiene) –, ci și că aceste critici par să fie mult mai puțin bazate pe un studiu detaliat al scrierilor lui Marx decît ne-am fi putut aștepta sau decît au făcut-o importanți teoreticieni ai economiei cu care Marshall fusese contemporan.

Traducere de Alexandru Polgár

 

 

Note:

1. �Utopias. Vezi capitolul lui Kaufmann in Subjects of the Day: Socialism, Labour and Capital, 1890–1891, p. 44. Nu știu cine să fi fost „cunoștința comună“ la instigarea căreia Marx a făcut asta.

2. �Cititorul poate găsi cîteva dintre aceste opinii în „Anexa“ lui Dona Torr la ediția din 1938 a Capitalului, vol. I; dar ea a consultat doar o mică parte din literatura existentă.

3. �Autorul n-a avut încă ocazia să învețe de la dl Trevor-Roper că pretenția lui Marx de a fi primul e o invenție a marxiștilor, care au pus în mod deliberat în umbră munca unor nonmarxiști mai timpurii, care spuseseră aceleași lucruri ca și Marx deja cu mult timp în urmă.

4. �Toynbee nu era de acord cu Marx în privința faptului că micii proprietari rurali dispăruseră pînă în 1760 (ediția din 1908, p. 38). Cu toate astea, opiniile recente sînt mai degrabă de partea lui Marx decît de aceea a lui Toynbee. Sper că indicarea acestui fapt nu-i va face pe unii istorici să-și revizuiască opiniile.

5. �Opiniile lui Marshall sînt discutate mai detaliat într-o notă specială la capătul textului de față.