Numărul #44, 2013
Scenă

„Cred că trebuie să reabilităm definiția noastră a artei.“
Interviu cu Mary Jane Jacob realizat de Andrey Shental

Mary Jane Jacobeste curator și a lucrat intens cu artiști pentru a extinde practica și discursul public al artei ca proces desfășurat în comun. Studiul naturii experienței artistice a avut ca rezultat următoarele antologii: Buddha Mind in Contemporary Art, Learning Mind: Experience into Art, Chicago Makes Modern: How Creative Minds Changed Society, and The Studio Reader: On the Space of Artists. Ca profesor și director executiv al Departamentului de Expoziții și de Studii Expoziționale de la școala Institutului de Artă din Chicago, ea s-a ocupat de o expoziție și de o serie de publicații importante despre practica socială din Chicago.
 

Andrey ShentalπLa începutul anilor 1990 ai fost curatoarea inovatoarei expoziții Places with a Past de la Charleston, care fusese una dintre primele încercări curatoriale de a scoate arta din muzee și galerii în stradă și de a intra în relație cu orașul și cu locuitorii săi. Au existat spectacole sau idei care să fi fost o sursă de inspirație pentru tine în perioada aceea?

Mary Jane Jacob∫Au existat două pe care le pot indica drept inspirație și imbold. Unul a fost din genul lucrărilor adaptate locului, Skulptur Projekte din Münster (Germania), început de Kasper Koenig și Klaus Bussmann. Are loc din zece în zece ani, deci încă există. A treia ediție a avut loc în 1987, iar eu am avut ocazia de a o vedea. Din fericire, persoana care în cele din urmă m-a invitat să fac Places with the Past a văzut, de asemenea, această expoziție, așa că ea a devenit un fundal pentru conversația noastră. Expoziția a fost impresionantă, pentru că fuseseră cîțiva artiști, de pildă Rebecca Horn, care abordaseră istoria problematică a Germaniei și a acestui oraș, mai ales în perioada celui de al Doilea Război Mondial. Mulți vizitatori, inclusiv eu, am rămas cu impresia că expoziția era dedicată unei raportări la istorie și la poveștile ascunse ale acelui oraș, dar, în realitate, dacă ne întoarcem la catalogul expoziției, ne vom da seama că au existat numeroase sculpturi în spații publice fără nicio referință contextuală. Cu toate astea, acest segment sensibil la locul expoziției a fost cel care a deschis acea posibilitate pentru mine și a împins mai departe o muncă pe care am început-o deja cu artiști ca Jannis Kounellis în clădiri vechi din jurul orașului Chicago.

Al doilea imbold a fost unul opus. A venit de la ultimul meu post oficial la Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles. Am simțit că proiectele pe care le propuneam acolo, proiecte care aveau de-a face cu orașul și cu diverșii săi locuitori, nu corespundeau aspirațiilor acelei noi instituții și nu serveau țelurile administrației. Astfel, atunci cînd s-a ivit ocazia de a face expoziția din Charleston, South Carolina, fusese chiar în clipa în care am simțit nevoia fie de a părăsi arta, fie de a o face într-un fel diferit, căci, pentru mine, în interiorul muzeului arta pur și simplu murea. Așa că ambele posibilități erau deschise.

πCînd arta e folosită ca instrument pentru schimbarea societății, se sacrifică anumite trăsături asociate în mod obișnuit cu arta, cum ar fi estetica, complexitatea și intensitatea unei lucrări. De ce crezi că am mai avea nevoie (în mod paradoxal) să recurgem la artă în loc s-o părăsim pentru altceva?

∫În ce mă privește, nu cred că părăsim estetica. Cred că estetica se ață mereu în joc în lucrarea fabricată de artist, fie că e vorba de un obiect fizic, fie că e ceva repoziționat, cum ar fi o acțiune. Prin estetică nu am în vedere doar arta sau forma plăcută, ci mai degrabă ceva care e acordat la sensibilitate și încurajează conștientizarea. Acesta e motivul pentru care, recent, am devenit foarte interesată de filosofia lui John Dewey. El credea că arta e ceva ce ne permite să ne ducem viețile ca ființe tot mai conștiente. El vorbea în contextul culturii americane din prima jumătate a secolului al XX-lea și ideile sale despre democrația participativă au ajuns să fie întrețesute cu etosul nostru american. Dar ideile sale îmi vorbesc în mod particular pentru că el a fost printre cei care credeau cu tărie în puterea artei de a crea o societate dinamică, benefică și progresistă. Din păcate, asta continuă să lipsească din identitatea noastră națională oficială.

Cu toate astea, cred că estetica nu e pierdută în viața noastră de toate zilele. În experiența mea, am avut ocazia să văd în mod repetat cum indivizi din afara lumii artei au avut experiențe transformatoare atunci cînd situațiile lor de viață fuseseră recontextualizate de artiști. Arta drept contrapunct la realitate – cînd arta devine viață și viața artă – poate fi foarte puternică. Pot spune fericită că proiectele pe care le-am făcut în afara muzeului, cum ar fi Places with a Past sau Culture in Action la Chicago, au reafirmat importanța, necesitatea însăși și existența vie a artei. Din punct de vedere profesional, aceste expoziții au venit chiar la momentul potrivit, într-un moment cînd pentru mine arta din muzee părea să fie superțuă și muzeul se arăta ca o prăvălie foarte șic. Aceste expoziții m-au readus la artă.

πNu crezi că dacă te implicai direct în politică, inginerie socială, filantropie sau activism, munca ta ar fi fost mai eficace în ce privește transformările micropolitice ale comunităților?

∫Cred că există mai multe feluri în care arta poate fi eficace. De asemenea, va fi mereu nevoie de practicile politice și sociale pe care le evoci. Nu vom fi niciodată atît de eficace, prin niciun mijloc, ca să putem renunța la nevoia de schimbare. Problemele sărăciei sau ale nedreptății vor fi mereu prezente și va trebui mereu să le atenuăm; ele nu vor dispărea. Avem deci nevoie de feluri multiple de a aborda asemenea griji în viață. Arta poate fi una dintre modalități. Revin iar la interesul meu din această perioadă pentru John Dewey, pentru care arta (și asta poate părea sentimental) atinge suțetul oamenilor, poate afecta indivizii și poate duce la asocieri colective în feluri pe care alte metodologii nu le permit. Concepția sa e adîncă și pentru că arta poate prilejui salturi ale imaginației. Deci, da, cred că arta are cu siguranță un loc printre noi.

πMi se pare că nu ai o gîndire revoluționară sau utopică, nu-i așa?

∫Cred într-o anumită pragmatică, cu toate că sînt fascinată în mod real de comunitățile utopice. Există mereu o legătură între unde sîntem și unde vrem să fim. Ca doctorand, de pildă, m-am concentrat pe shakers americani, o comunitate religioasă utopică; erau meșteșugari și agricultori foarte pricepuți, care s-au dedicat celibatului. Totuși, cu toate că aceste comunități și strădania lor de a exista mi se par foarte interesante, ele nu fac parte din realitatea mea. Ne trebuie lucruri care ne fac să avem încredere și cu această încredere am putea găsi niște soluții mai bune și să facem o schimbare pozitivă. Religia e una dintre căi; arta e alta și sînt multe altele.

Schimbarea e permanentă și procesele sale necesită grijă și atenție constante. Cum spuneam mai înainte, nu vom atinge niciodată o stare finală a lumii în care nimănui nu-i mai este foame. Cu toate astea, va trebui să trecem prin acest proces, pentru că dacă așteptăm un răspuns final – despre care putem spune că e unul utopic – nu vom mai apuca să facem progrese care pot răspunde la nevoile prezentului. Cred că artiștii pot participa la acest proces prin munca lor. Uneori, ceea ce fac ei reușește să ocolească eticheta de „operă de artă“, dar poate fi înțeles mereu drept „munca artistului“.

πE foarte neobișnuit să auzi numele lui John Dewey în contextul artei contemporane. De obicei, teoreticienii fac referire la celălalt pragmatist, Charles Peirce, și anume la tipologia sa a semnelor. Ai putea să ne spui un pic mai multe despre însemnătatea lui Dewey pentru gîndirea despre arta contemporană?

∫Dewey a fost un mare admirator al operelor de artă, al eforturilor și realizărilor artiștilor luați individual și al extraordinarei lor capacități de a vorbi despre chestiuni omenești mai vaste, comunicînd astfel o continuitate a experienței omenești. Pentru el, arta e un proces de experiență ce duce la cunoaștere și de la care pornind noi cicluri ale cunoașterii se pot desfășura. El trasează paralele între munca artistului și cea a omului de știință, văzîndu-le pe ambele drept procese de investigație care au valoare în lume. Acest concept inaugural al artei găsește la Dewey paralele cu felul în care se trăiește viața: aceasta ar putea fi trăită într-un fel specific artei. Așa cum a văzut-o el, arta are două utilizări esențiale: (1) să ne ajute la a ne realiza ca indivizi, așa încît să putem duce vieți care să ne satisfacă; și (2) să ne ajute în a ne ghida ca societate în așa fel încît să trăim în mod colectiv într-un fel reciproc avantajos, ceea ce pentru el însemna să realizezi promisiunea democrației. Astfel, arta ne trage către sinele interior și, totodată, în exterior, spre societate. Deoarece Dewey a văzut că arta are aceste utilizări mai importante, el a plasat-o în centrul sistemului său filosofic.

πÎn timpul uneia dintre prezentările tale spuneai că nu lucrezi democratic, ci organic. Ce ai avut în vedere prin asta?

∫Da, m-ai prins. Sigur, trebuie să ne întrebăm ce înseamnă „democratic“ aici. Nu fiecare decizie e luată în mod democratic și nu toate oficialitățile care sînt alese în mod democratic acționează mereu prin consens. Gîndim democraticul ca voce a majorității; îl vedem probat prin vot. În calitate de curator, nu lucrez democratic, pentru că lucrez pe un teren care cere salturi de încredere și care poate oferi niște posibilități situate dincolo de conștiința noastră nemijlocită.

Arta contemporană face propuneri și pune întrebări, provocînd și vizualizînd idei. Astfel, expozițiile pot fi experimente în care testăm lucruri fără a le instituționaliza sau fără a le declara finale, rezolvate, corecte, cele mai bune... În timp ce încerc să fiu deschisă și atentă, cercetînd ce are loc în domeniu, lucrurile sînt filtrate într-o anumită măsură de sensibilitatea și experiența mea. Așadar, acest fel de a lucra poate părea personal – mai degrabă dictatorial decît democratic. Nu există vot despre cum are loc selecția sau despre cum se fac lucrurile, chiar dacă poate fi un efort de grup, colectiv. Totuși, în ultimii ani domeniul curatoriatului a luat și o formă discursivă, înțelegîndu-se că expoziția e doar un punct de pornire pentru experiență, discuție și reflecție. Astfel, în momentul maximei sale conștientizări, aspectul nondemocratic al curatoriatului poate rezista la a deveni ceva autoritar. Dacă expoziția devine o platformă pentru a petrece timp cu niște idei, conversația se redeschide către public și comunitate.

πCînd mă gîndesc la practica angajată social, îmi imaginez adesea ceva de genul: un artist se duce la o comunitate și lucrează cu membrii ei, apoi el sau ea aduce într-o galerie documentația sau obiectele rezultate din această muncă și proiectul e gata. Tu, în schimb, subliniezi importanța unei munci de durată în cadrul comunității.

∫Într-un sens, a munci pe termen lung dă artei șansa de a putea răspunde la o anumită situație în chiar clipa în care ea are loc. Optez pentru urmărirea acelor artiști pentru care durata și încastrarea într-o comunitate sînt practici definitorii. De asemenea, le dau posibilitatea de a face asemenea lucrări. Dar ce înseamnă pentru un artist să fie încastrat într-o situație reală? E un lucru viu, organic: nu să duci la îndeplinire un plan, ci să vezi unde va merge ceva. Artistul și publicul trebuie să trăiască procesul. Ca artist sau curator, am în vedere o responsabilitate sau, mai bine zis, o prezență în clipă cu tine însuți și cu cei implicați sau care vor fi audiența. Există mereu un echilibru între sine și ceilalți.

Cred că am o problemă cu unii dintre colegii din domeniul meu și poate un fel de nesiguranță latentă privitor la idei profund teoretice, ațate la distanță de experiența efectivă a celorlalți în raport cu proiectele acestor colegi, sau la îngustimea unui public de inițiați. În calitate de curator, nu cred că sînt liberă să fac tot ce vreau sau să urmez în domeniul public doar scopurile mele academice individuale și personale. Fie că mă ațu într-un muzeu, fie că sînt într-un spațiu public, mă simt responsabilă față de privitori. Sînt responsabilă într-un fel de dialog cu publicul. Dar el nu este în primul rînd comunitatea mea profesională. Cunosc curatori care spun că fac expoziții pentru alți curatori. știu că asta e spus într-un sens pozitiv, vizîndu-se calitatea superioară, dar o parte din mine se zbîrcește cînd aude așa ceva, pentru că am impresia că arta e izolată în felul acesta de ceea ce ea poate face și de oamenii pentru care ea poate să fie. Pentru că arta e o forță puternică, cred că trebuie să găsim modalități care să ne conecteze cu alți oameni din afara lumii artei. A munci cu arta și cu artiștii în procesul vieții, în spații obișnuite și de-a lungul timpului e o modalitate de a face asta.

πDar n-ai lucrat doar cu durata, ci, pe lîngă asta, ai revenit la aceleași locuri.

∫Revenirea n-a fost ceva planificat – sau fusese un rezultat a ceea ce s-a ivit în mod organic. Inițial am rezistat ideii de a mă întoarce la Charleston, unde am făcut Places with a Past, pentru că mi s-a părut că asta ar putea fi văzut din punct de vedere profesional ca o muncă repetitivă. Dar acum cred că șansa de a reveni să muncesc în același loc și de a face acest lucru mai în profunzime și altfel e într-adevăr extraordinară. Niciodată nu mi-aș fi imaginat la început, în 1991, că voi reveni zece ani mai tîrziu și că voi repeta acest gest după încă un deceniu.

Asta s-a întîmplat într-un alt fel și în cazul expoziției Culture in Action de la Chicago. Proiectul acela a cuprins aproape patru ani, din 1991 pînă în 1994. Deși am continuat să lucrez în domeniul artei bazate pe comunitate și am trăit în acest oraș de ceva timp, legătura mea cu acest subiect s-a schimbat în ultimii ani. Așa că acum, de fapt, mă întorc la subiectul practicii sociale la Chicago. Am rezistat la a relua aici acest subiect într-un mod atît de deschis; mă obosea deja dezbaterea despre practica angajată social și credeam că voi lăsa munca mea din trecut să vorbească pentru sine însăși. Dar, încurajată de cîțiva colegi mai tineri, am revenit și, împreună cu ei, ne-am apucat de un proiect în care vrem să ne uităm la istoriile practicilor sociale din Chicago din ultimii 125 de ani, inițiind o nouă abordare a temei, care cred că poate avea un impact asupra discursului internațional despre practica socială.

πștiu că te obosesc, dar tot aș vrea să te readuc la acele dezbateri. Există multe definiții ale artei angajate social, cum ar fi arta participativă (Claire Bishop), estetica relațională (Nicolas Bourriaud)...

∫Arta dialogică, arta-conversație, arta publică de gen nou...

πUnde ți-ai plasa interpretarea ta a artei printre aceste definiții diferite?

∫Asta poate suna ca o încercare de evitare, dar cred că trebuie să reabilităm definiția noastră a artei.

πÎn general?

∫În general! Arta e o practică socială. Cred că arta e mereu o interacțiune socială și asta se întîmplă la multe niveluri. Pînă și a ne uita la lucruri care par convenționale, o pictură, de pildă, poate schimba cine sîntem. Ce facem cu asta e interacțiunea noastră socială. În timp ce curatorii anunță proiecte de practică socială și artiștii sînt etichetați drept practicieni sociali într-un mod care a devenit curent în zilele noastre, și poate chiar o marotă, trebuie să plasăm aceste eforturi într-o comprehensiune a ce face și a ce a făcut arta în general pentru noi și pentru alții. Izolăm arta de istoria ei și, chiar mai critic, de alte moduri de a fi. și nici măcar prin asta, cîmpul curatoriatului nostru nu respectă încă îndeajuns experiența privitorului.

Mi se pare amuzant că scriitorii și criticii au nevoie mereu să-și dea numele lor propriu unor practici sociale. (O nouă carte ne oferă încă un termen: „arta cooperării sociale“.) Eu concep totul ca practică socială, fără ca măcar să recurg la cuvîntul „artă“. Poate asta ne permite să reflectăm la ce sîntem noi toți ca participanți la societate, la practica vieții, în timp ce, totodată, lăsăm spațiu pentru practica specifică de a face lucrări și expoziții despre relațiile sociale ale artei.

πCare au fost răspunsurile din partea comunităților cu care ai lucrat? Au existat oameni care v-au perceput ca intruși sau, dimpotrivă, care n-au mai vrut să plecați?

∫Încă din anii 1960, există o istorie a artei publice contemporane în Statele Unite în care apariția unor lucrări e adesea urmată de controverse. Oamenii își exprimă neplăcerea privitor la arta care apare din senin și cu care trebuie să se confrunte. Pot spune totuși că nicio lucrare a vreunui artist la Charleston sau Chicago n-a fost respinsă de locuitori (chiar dacă lucrurile n-au mai stat la fel cu criticii de artă). Asta s-a întîmplat pentru că oamenii făceau deja parte din proces – și chiar de lungă vreme – printr-un fel de democrație participativă în care nu doar că li s-a cerut părerea, dar au și fost agenți esențiali pentru realizarea lucrării. În timp ce artiștii puteau fi autori, membrii publicului erau forțele generatoare în dialogul care a creat necesitatea ca arta să existe, să devină realitate, și modelau acest dialog în multiple feluri. Așa că atunci cînd lucrarea realizată era expusă, ea nu mai era ceva străin, ofensator sau superțuu pentru ei. A fost interpretată, cunoscută și simțită ca parte din viața lor. Chiar dacă lucrarea conținea elemente fictive, fiind un produs al imaginației artistului sau o traducere a unor experiență de viață, ea rezona totuși cu viețile și istoriile lor. Publicul se regăsea reflectat aici nu ca într-o oglindă, ci într-un fel transformat. și aceste aspecte imaginate sau inventate au prezentat uneori viața într-un fel care era mai real decît realitatea. A fost foarte inspirator.

Pentru că am avut șansa neobișnuită de a fi invitată zece ani mai tîrziu să lucrez iar la Charleston, am întîlnit oameni pe care nu i-am cunoscut înainte. Unii mi-au spus (fără să știe că eram curatorul expoziției Places with the Past): „Am avut o expoziție în 1991. Stai să-ți povestesc“. Fiecare curator ar avea nevoie de asemenea daruri. Locuitorii din Charleston îmi descriseseră cu detalii infinitezimale configurația unei instalații și experiența lor, senzațiile lor somatice, trecerea lor corporală absolută prin lucrare.

Asta mi-a furnizat o altă lecție adîncă: o lucrare care e temporară poate dura mai mult decît una care e permanentă. Totul depinde de experiența oamenilor. N-am auzit niciodată pe nimeni să descrie în felul acesta o pictură pe care a văzut-o într-un muzeu zece ani mai devreme. Totuși, aceste instalații care nu mai existau puteau fi descrise complet. Asta e puterea pe care o are arta asupra timpului. Locuitorii din Charleston pe care am avut ocazia să-i întîlnesc mai tîrziu nu-mi explicau doar poziția lor estetică față de lucrare; ei făceau iar estetică în repovestire, căci pentru ei lucrarea avea sens. Arta era cu ei chiar după trecerea unui deceniu. Asta mi se pare extraordinar.

Traducere de Nostradamus Kerepesi