Numărul #44, 2013
Scenă

Povestiri exemplare
Xandra Popescu & Larisa Crunțeanu

Atelier 35 este un concept apărut în 1966, dedicat experimentului și artiștilor ațați la început de carieră, numărul 35 sugerînd limita convențională a tinereții. Spațiul din Centrul Vechi al Bucureștiului, de pe strada șelari, la numărul 13, este probabil singurul care se mai situează în continuarea acelui concept. În vara lui 2012, Xandra Popescu, Alice Gancevici și cu mine am început să activăm în acest spațiu. În spiritul „caselor de ajutor reciproc“, ne doream să creăm un mediu de solidaritate, care să estompeze granițele auctorialității în arta contemporană. Așa că am încercat să-i convingem pe primii artiști cu care am colaborat să intre într-un acord temporar de cooperare cu artiștii care ar fi urmat în programare. Aceasta ar fi dus la crearea unui microsistem de susținere reciprocă. Dar nu a mers. Așa că ne-am asumat noi acest rol de parteneri constanți.

Între timp, Xandra s-a mutat la Berlin, Alice la Amsterdam – iar la București am rămas doar eu.

Pe fondul unei practici artistice comune, Xandra și cu mine am continuat să concepem conținutul Atelier 35 via Skype. Ne-am întîlnit din nou în această primăvară în cadrul unei rezidențe la MuseumsQuartier, de la Viena, și am încercat ca, prin cîteva povestiri exemplare, să descifrăm experiența ultimilor doi ani împreună la Atelier 35.Nu am evitat prozaicul, autocritica și condițiile de producție care ne determină practica.

 

Larisa (L): Spune tu cum a început.

Xandra (X): A fost un concurs de împrejurări. Urma să expunem Looking for a Perfect Gentleman în spațiul despre care vorbim, iar în timp ce instalam ni s-a spus că acesta avea să fie ultimul proiect Atelier 35. Echipa de-atunci urma să se retragă și se zvonea că Uniunea Artiștilor Plastici (UAP) ar intenționa să transforme spațiul într-un magazin de artă ceramică. Unul dintre membrii echipei de atunci ne-a întrebat dacă ne interesează să preluăm spațiul.

L: I-au întrebat și pe alții, nu doar pe noi.

X: Da. Doar că numai noi am fost interesate. și asta ar fi trebuit să ne dea de gîndit.

L: Ne doream oricum un teritoriu. Părea o continuare firească a colaborării noastre.

X: Bine, în acel context, am perceput-o și ca pe o datorie de a apăra acel spațiu; să îl păstrăm disponibil pentru genul de proiecte care ne interesau pe noi.

L: și-apoi, dintr-odată, a început să se pună problema legitimității. Atelier 35 era un spațiu învestit cu o anumită încărcătură simbolică și culturală...

X: Noi aveam oricum un interes pentru ideea de impostură, așa că ne-am bucurat să ne confruntăm cu tema legitimității. „Filmul“ nostru era să creăm un spațiu pentru practică, și nu pentru producția artistică. Un climat de siguranță în care oamenii să își poată testa anumite idei.

L: Bine, întîmplător, asta venea chiar pe linia tradiției Atelier 35.

X: Da, eram conștiente de asta. Dar pentru că eram outsideri, nu ne-am revendicat de la această tradiție. Odată cu cheile spațiului însă, am moștenit de la echipa precedentă și o arhivă – un hard-drive care conținea o cercetare despre istoria Atelier 35 și artiștii reprezentativi pentru acest fenomen. Echipa începuse cercetarea cu mult entuziasm, însă această temă a rămas mai degrabă „sedusă și abandonată“. Datorită volumului enorm de muncă și în absența unei metodologii de cercetare, demersul lor a rămas într-un stadiu incert. Am încercat să descifrăm materialul de pe hard-drive,însă erau doar elemente disparate – nimic nu părea să se lege. Cei din echipa precedentă încercau să își încheie conturile cu Atelier 35; așa că, în pofida amabilității și solicitudinii lor,simțeam că nu există disponibilitate pentru nedumeririle nostre. Am resimțit-o ca pe o moștenire solemnă și apăsătoare. Ar fi fost o chestiune de onoare să lucrăm cu această arhivă, dar intențiile și energiile noastre nu aveau vocație arheologică.Așa că am hotărît să punem întreaga informație la dispoziția publicului. În cadrul proiectului Mai mult ca perfectul de la Spațiul Platforma din București, am creat Laboratorul de Cercetare Atelier 35. Cei interesați puteau să consulte sau să copieze informații de pe acel drive multiplicat pe mai multe computere.

Pornind de la situația asta, tu împreună cu Alice ați făcut performance-ul 100 de franzele. Spune-mi tu...

L: Da, am simțit nevoia să clasez cumva acest sentiment – imposibilitatea de a recupera istoria. Cu o zi înainte, am cumpărat la subpreț o sută de franzele uscate, pe care le-am mărunțit împreună. În ziua deschiderii am unit cu o dîră de firimituri de pîine cele două locuri: Spațiul Platforma, unde era prezentată arhiva, și spațiul Atelier 35, care generase acel conținut. Acțiunea noastră a stîrnit însă controversă. O doamnă care susținea că lucrează la primărie ne-a reproșat că facem mizerie. În fața unui restaurant, un chelner ne-a bruscat, pe motiv că lumea ar putea crede că el e cel care aruncă firimiturile pe jos. La zece metri de Atelier 35 am fost oprite de un grup de ofițeri de poliție care ne-au identificat și ne-au dus la secție. Acolo, am dezbătut intens și sincer despre ce înseamnă arta, drepturile cetățeanului în spațiul public și gentrificarea centrului istoric al Bucureștiului. O oră mai tîrziu, în lipsa unei baze legale, am fost mutate la o altă secție. După ce mi-am asumat responsabilitatea actului, Alice a fost eliberată. S-a întors în strada Șelari și a continuat traseul cu firimituri pînă în spațiul Atelier 35.

X: Să revenim la preluarea Atelierului.

L: Prima și singura întîlnire cu conducerea UAP a fost suprarealistă. Ne-am dus acolo ca scoase din cutie și cu temele făcute: strategie artistică, repere, colaborări... După o așteptare îndelungată, ne-au primit la o masă lungă un grup de femei și bărbați care păreau să facă parte din conducere. Nu s-au prezentat. Singura întrebare pe care ne-au adresat-o a fost „Care dintre voi e cu scrisul?“. Nu păreau foarte interesați de strategia noastră. Cred că vroiau doar să ațe că sîntem „fete serioase“ și că putem să „facem treabă“.Atunci am înțeles și care erau condițiile în care urma să operăm.

X: Nu. Cred că știam dinainte. Eram conștiente că va fi un spațiu de negociere șitergiversare. Nu întrețineam iluzia independenței. Ne interesa în schimb ideea de a ne infiltra în textura istoriei recente – de a intra în borcanul învechit cu zacuscă și a inspira miresme dubioase. Așa că am luat-o cu o oarecare lejeritate.

L: Asta zicem acum, așa, retrospectiv, dar la început chiar am încercat să cîștigăm teritoriu.

X: Da! Pînă cînd ne-am dat seama că nu avem ce să cîștigăm – și că e doar o chestiune de rezistență. Mi se pare important să vorbim despre condițiile în care operăm, deoarece ele determină practica noastră.

L: Hai să începem cu spinoasa chestiune imobiliară.Uniunea dispune de clădirea în care se ață Atelier 35. Deasupra noastră se găsesc ateliere de lucru acordate, probabil pe viață, membrilor cu greutate ai UAP.Potrivit unei înțelegeri cu restaurantul vecin – Crama Domnească –, timp de șase luni pe an, aceștia din urmă își extind terasa în fața spațiului Atelier 35. Postere cu cartofi prăjiți și șnițele decorează pereții, iar copertina cu reclamă la berea Ciuc obstrucționează ferestrele spațiului. Tot întrebînd, am ațat că artiștii UAP care au ateliere în clădire nu își mai plătiseră factura la căldură de ani de zile. Clădirea are centrală comună cu restaurantul, așa că proprietarii acestuia s-au oferit să acopere ei aceste costuri, cu condiția să își poată extinde terasa și în fața Atelier 35. Desigur, înțelegerea nu are o bază legală, artiștii din clădire nefiind proprietari, astfel încît să poată închiria cuiva spațiul din față. La început am protestat vehement. Ne-am dat apoi seama că e în zadar. Oamenii găsiseră o combinație win-win. Prin comparație, interesul nostru așa-zis altruist și artistic părea cu adevărat mărunt.

X: Asta a inspirat și conceptul unuia dintre primele proiecte. știam că Daniela Pălimariu e preocupată de ideea de alimentație și de negocierea resurselor în spațiul public. Așa că ne-am gîndit s-o invităm să realizeze ceva site-specific, care să reflecteze asupra acestei situații. Alice a pus-o pe Daniela în legătură cu Atelier Brut și împreună au realizat CAFE35. Ideea era să fie oglindit ceea ce se întîmplă afară prin ceea ce se întîmplă înăuntru. Astfel, Atelier 35 se poziționa la concurență cu restaurantele și terasele din jur, concepîndu-și propriul arsenal de seducție și convivialitate. Ne-am dorit ca prin acest proiect să abordăm procesul de gentrificare cu totul aparte din Centrul Vechi al Bucureștiului.  

Revenind însă la relația cu UAP, poate că ar trebui să găsim admirabil faptul că au ocrotit tradiția Atelier 35 și că, în cele din urmă, nu au transformat spațiul în magazin de artă ceramică.

L: Termenul „ocrotire“ e un eufemism. La început, atît noi, cît și publicul aveam acces la utilitățile din clădire. În urma tensiunilor cu artiștii UAP rezidenți, aceștia din urmă au schimbat cheile toaletelor. În prezent, figurăm într-o mică scenetă: am formulat o cerere scrisă către UAP, astfel încît participanții la Laboratorul de Performance coordonat de Ioana Păun să poată folosi toaleta între orele 10 și 19. O circulară din partea direcției Uniunii a fost lipită prin clădire, solicitînd membrilor UAP să nu schimbe din nou cheia toaletei în această perioadă. Dar altfel, la fiecare deschidere, îi invit pe cei din public să viziteze toaletele din Oktoberfest,barul vecin. și uite așa ducem cîte un război rece în fiecare săptămînă.

X: Cred că ar fi momentul să vorbim despreproiectele de la Atelier 35 șimetoda de lucru.

L: De-a lungul timpului, Atelier 35 a jucat un rol dublu: gazdă și coautor. Cît despre metodă,aceasta se fundamentează pe practica noastră artistică personală – cultivarea unei stări de transfer și rezonanță.

X: Cred că asta ne-a permis să ne asumăm anumite riscuri: ne-am investit în proiecte carespeculează confuzia, care au îndrăzneala amatorismului și curajul să forțeze nota.

L: și în proiecte de lungă durată. Proiecte cu multe straturi, care au avut nevoie de un timp îndelungat de incubare. Cred că și asta e definitoriu pentru metoda Atelier 35 – faptul că acordăm celor care lucrează cu noi acest interval. Încercăm să facem un ping-pong de idei și să rămînem împreună suspendați în starea de transfer, pînă cînd lucrurile se articulează cu adevărat. Mă refer de exemplu la 1:1, (Sep 2013) inițiat și curatoriat de Mihaela Varzari, proiect pe care noi l-am gazduit și care a avut o componentă de art writing ce încă ne mai bîntuie. Proiectul ei a pornit de la „oscilația constantă între dorință și nevoie a teritoriilor recent afiliate Uniunii Europene“.1 Expoziția a fost urmată de o publicație bilingvă care circumscrie o zonă de intersecție între speculație politică, nostalgie și pop art. Printre altele, publicația abordează în textul Mihaelei fascinația ei pentru rolurile interpretate de actorul Mickey Rourke. Ea susține că figura enigmatică a speculatorului la bursă din filmul 9 săptămîni și jumătate a captivat imaginația generației ’89 și a inspirat un nou model de masculinitate.

X: La Identități alternative,dezvoltat împreună cu Ioana Stan, lucrăm din octombrie 2013. Ideea acestui proiect a pornit de la nuvela Tristan Vox de Michel Tournier, care explorează volatilitatea relației dintre voce și identitate. Protagonistul, Felix Robinet, prezentator de radio trecut de prima tinerețe, își creează un alter ego, prezentîndu-se sub pseudonimul Tristan Vox. Sedus de ințexiunile vocii sale, publicul și-l imaginează ca pe un tînăr boem și șarmant. Acest lucru este însă în discrepanță cu firea și înfățișarea lui Felix Robinet. Într-o primă fază, am analizat felul în care ideea deheteronim traversează gîndirea critică, arta contemporană, filmul și literatura. Apoi, plecînd de la trăsături nemanifestate, am formulat identități improbabile. 

L: Apropo de investiția de timp, sîntem adesea întrebate cu privire la investiția financiară. Curiozitatea cea mai arzătoare cu privire la activitatea noastră este „cum atragem fondurile“ pentru a produce această activitate.

X: Asemenea furnicilor, Atelier 35 se reproduce în mod autonom. Fără inseminare financiară și fără susținere exterioară. Dar există multe persoane care contribuie în mod constant la susținerea activității noastre: artista Nicoleta Moise, ing. Eduard Dedu, ing. Dragoș Tătulea și artistul Remus Pușcariu.

L: Cred că indiscreția financiară se datorează și prezenței unui număr mare de artiști străini la Atelier 35. Fără să ne fi propus, sîntem unul dintre spațiile cele mai active în această zonă.

X: Acum, ca să ne facem autocritica, ne-am pus problema că Atelier 35 ar putea deveni „vitrina de produse occidentale“ a scenei bucureștene.De aceea, ne-am dorit ca artiștii străini cu care lucrăm să intre în dialog cu scena locală într-un give and take. Nu am vrut să alimentăm zelul deferenței coloniale: „Uite domnule, cum se face artă în străinătate!“

L: Dacă tot am supralicitat anecdoticul, hai s-o ducem pînă la capăt. O altă poveste exemplară este workshopul artistului britanic Heath Bunting, unul din cei șase artiști participanți ai proiectului 1:1. El crede că civilizația umană se îndreaptă în mod vertiginos către o apocalipsă și că, în curînd, noi, oamenii, vom fi nevoiți să ne refugiem în pădure. Dar majoritatea sîntem complet nepregătiți pentru această situație. Așa că, în așteptarea apocalipsei, Heath ne-a invitat la workshop-ul lui Modalități de supraviețuire și împreună cu participanții (membri ai comunității artistice din București), am luat de dimineață autobuzul RATB spre pădurea Băneasa. Pe drum l-am cunoscut pe Alin – un domn bărbierit, cu cămașă călcată –, care a părut interesat de grupul nostru. Cînd i-am povestit despre workshop,ne-a mărturisit că dumnealui chiar locuiește în pădure. De îndată ce am coborît din autobuz, ne-a condus la cortul său. Ne-a povestit că are două joburi care, însumate, nu-i aduc cît să-și plătească chiria de-a lungul întregului an. Așa că preferă să locuiască în pădure decît să mai stea în apartamentul părinților la cei 40 de ani ai săi.  Heath i-a propus să fie ghidul nostru. Așa că domnul Alin ne-a învățat cum să ne apărăm de cîini vagabonzi și de boschetari, iar Heath Bunting ne-a vorbit despre iminenta invazie zombie și ne-a arătat cum să ne facem un arc din scoarță de alun.

X: O poveste cu tîlc. Poate că tot la capitolul „relații internaționale“, ar merita să menționăm legătura noastră cu rezidența Bucharest AiR. Pînă nu demult, Alice Gancevici și Remus Pușcariu își asumau rolul de călăuze în cadrul rezidenței: îi primeau și îi introduceau pe artiștii străini în scena locală. Prin acest concurs de împrejurări au rezultat unele dintre proiectele Atelier 35 realizate împreună cu artiști străini.

L: La final, aș vrea să vorbim despre ecuația femeie-artistă-curatoare. Într-un articol al Corinei Apostol, autoarea pornește de la întrebarea „Ce poziții pot ocupa femeile în arta și cultura contemporană din România?“2 Noțiunea de curator își găsește rădăcina în latinescul cure, care înseamnă îngrijire. În articol, Corina Apostol remarcă faptul că munca de îngrijire a fost în mod tradițional atribuită femeilor. Am putea deci infera că femeile sînt adeseori în poziția de a îngriji arta bărbaților. Iată că ne-am asumat o poziție delicată, ce ar putea da prilej unor astfel de speculații. De bunăvoie și nesilite de nimeni. De ce?

X: Pentru că ne-am visat mereu infirmierele sexy ale artei contemporane românești. Dar am ales să îngrijim cu precădere arta femeilor. Atelier 35 a fost o strategie artistică. Eram interesate să cercetăm procesul de producție, distribuție și istoricizare în arta contemporană.

L: Pare să existe un consens că femeile sînt cele care se ocupă cu scrisul – care, nu-i așa, este o îndeletnicire adiacentă – sau de „birocrație“, cum mi-a spus mie odată un tînăr artist.  

X: Așa e, însă noi am îmbrățișat scrisul fără rezerve și ne-am dorit să aducem cît mai mult textul în practica noastră. Dar revenind, țin minte că atunci cînd am început era foarte la modă antagonismul artist-curator. Nu pretindem că am fi curatoare – poziție care, atunci cînd este asumată, presupune un grad enorm de responsabilitate. Felul în care lucrăm diferă de practica de tip curatorial. Dialogul se articulează de pe poziții diferite.

L: În acest sens, e un trade-off. Plătim prețul lipsei de putere, dar cîștigăm libertatea de a lucra într-un mod foarte intim – de a determina ceea ce rezultă. Nu avem aceeași presiune a bugetelor de producție și a datelor-limită. Iar deocamdată nu răspundem în fața nimănui. Din punctul ăsta de vedere: safe to try – safe to fail.

 

Note:

1. ‑Punctul de plecare al proiectului este disertația Mihaelei Varzari „Între a vrea și a avea nevoie. Arta contemporană în Europa de Est“,realizată sub îndrumarea prof. dr. Lafranco Aceti, 2008, Birbeck College, Londra.

2. ‑Corina Apostol, „Ce poziții pot ocupa femeile în arta și cultura contemporană din România?“, articol apărut în publicația on-line CriticAtac, din 22.10.2011, cf. http://www.criticatac.ro/10903/ce-pozitii-pot-ocupa-femeile-in-arta-si-cultura-contemporana-din-romania/.