Numărul #44, 2013
Scenă

Jurnalul de bord al lui Beudean
Ciprian Mureșan

Dan Beudean, Cabina lui Magellan,Lateral ArtSpace,
Fabrica de Pensule, Cluj, 7 februarie – 7 martie 2014
 

În expoziția Cabina lui Magellan de la Lateral ArtSpace, observăm lipsa desenului, mediul cu care ne-a obișnuit Dan Beudean și care, de asemenea, l-a „consacrat“. E expus doar un singur desen, dar și acesta ca o piesă de puzzle într-o instalație complicată de obiecte. Aceasta are ceva dintr-un tablou suprarealist, ca într-un vis în care apar juxtapuneri de elemente din categorii diferite, unde trebuie să îți lași mintea să facă asociații libere și să-ți construiesti singur „povestea“.

Titlul și un mic text pe perete ce conține fragmente din jurnalul lui Magellan și al secundului său sînt singurele elemente ajutătoare în a oferi cheia spre temă; altfel nu avem niciun indiciu despre modul de citire al formelor acestei expoziții. Ca public neavizat, am putea-o citi independent de estetica lui Beuys, cu obiecte pline de simboluri, sau de estetica regăsită la un moment dat în România anilor 1990, apărută din nevoia de a combina mediile tradiționale (pictura, respectiv desenul) cu genuri noi (instalație, performance), de a scăpa de povara măiestriei artistice și de a recupera sau repara această „nesicronizare“ cu arta vestică. Dar ne ațăm într-un spațiu dedicat artei și acest lucru ne derutează, așa încît, din punct de vedere formal, nu putem începe lectura de la zero, pentru că avem, la prima vedere, două momente care, în mod normal, nu conviețuiesc: desenul, ca mediul de exprimare obișnuit al artistului, și instalația, care e folosită rar de Beudean, fiind de data aceasta foarte curățată, abstractă și ermetică (în raport cu unele expoziții anterioare, unde am întîlnit-o ca mediu ambiental și contextual pentru desene).

Nu știu cît a fost intenția artistului de a se relaționa cu aceste estetici ale instalației, dar după discuția cu el mi-a dat câteva sugestii de decodare a semnificației obiectelor. Dacă am face un repertoriu al acestor indicii, el ar arăta probabil în felul acesta:

1. Masa cu sare și haltera = oceanul;

2. ‑Desenul împreună cu acvariul cu pămînt = personajul colectiv, echipajele celor cinci nave ale lui Magellan;

3. ‑Masa cu fierăstrăul circular, paharul cu apă potabilă, gutuia, cutia cu faianță = Magellan, exploratorul.

Să le luăm pe rînd.

Oceanul, scenografia pentru desfășurarea unei competiții de haltere, e un fel de podium presărat cu sare pe care e așezată o halteră cu bara ondulată și marginile greutăților din hârtie spartă. Scena sportivă ca imagine pentru ocean este o provocare pentru explorator, un loc unde îți împingi limitele la maxim. Linia halterei e banalul desen care reprezintă apa, valurile, care realmente se „sparg“ vizual de pereții greutăților – o butaforie din hîrtie. Prin folosirea halterei se înlocuiesc unitățile de măsură. Imensitatea oceanului e reprezentată de greutate. Sarea (pentru că oceanul, cum zice Beudean, e un „deșert de sare“) capătă un scop: total nefolositoare unei mâini de oameni care rătăcesc în larg, publicul se joacă liniștit cu ea, plimbîndu-și liber degetele pe suprafața albă.

Echipajul e cuprins în desenul unui grup de oameni întorși cu spatele la privitor, purtînd măști pe creștetul capului. Tăietorii de lemne indieni folosesc aceste măști pentru a se proteja de tigri, ca și cum ar avea fețe și la spate (se zice că felinele nu ar ataca din față). Repetiția măștilor anulează individualitatea personajelor și dă un caracter anonim echipajului (tăietorii de lemne, ca și echipajele din toate marile expediții, fiind casta sau clasa de jos). Măștile se uită la noi și, totodată, la căpitan, care ține în mînă o carapace de broască-țestoasă (alt instrument pentru orientare?). O cutie toracică ce protejează organele moi ale corpului reprezintă corabia. Aici observăm un joc cu direcția – uitîndu-se înainte spre necunoscut, echipajul are tot timpul și o privire aruncată înapoi, spre ceva sigur, spre căpitan, spre casă sau spre noi, publicul.

șurubul de pe placa de ghips indică Steaua Polară și o linie e desenată pe direcția nord-sud, pe care eroii noștri au navigat pentru a ocoli America de Sud și a se îndrepta iar spre nord, spre Filipine.

Nava în sine e masa pe care stau acvariul și placa de ghips, încadrată de scînduri, printre ele observîndu-se pietre care sînt menite să păstreze echilibrul corabiei. Prin acvariul cu pămînt trece un tub. Golul din acest tub e o insulă făcută din dorul de pămînt.

Pentru Dan Beudean, exploratorul, conducătorul expediției are următoarele caracteristici: curaj, responsabilitate, risc, speranță. După cum mărturisea el însuși, pînza circulară de tăiat scînduri are trimiteri la propria-i copilărie, cînd în atelierul părinților se folosea des această unealtă, iar el era permanent atenționat să nu-și pună degetele în raza de tăiere, fiind conștient tot timpul de pericolul prezent. E un fel de contradicție între siguranța pe care ar trebui să ți-o dea un asemenea loc (acasă) și pericolul constant. E obiectul care îi amintește de autoritate și de figura paternă.

Un șervețel e așezat în așa fel încît să indice direcția nord-sud.

Speranța e gutuia care a salvat echipajul de scorbut, paharul cu apă potabilă și cutia cu plăci de faianță (oscilarea culorii plăcilor însemnînd zilele senine și cele înnorate).

Bineînțeles că prin dezvăluirea acum și aici a interpretării artistului, trasăm niște limite clare pentru direcțiile în care trebuie citită lucrarea. Dar poate avem nevoie de asta, pentru că modul în care acesta își alege simbolurile e într-o codare extrem de personală și după scheme și logici diferite. De exemplu, desenul barei halterei, pentru că seamănă cu valurile, reprezintă apa. E vorba de o reprezentare. Ca în cazul desenului cu echipajul, lucrurile sînt reprezentate, nu sînt prezente în realitate. Am fi putut avea ori o variantă cu măști reale și oameni reali, ori o carapace de țestoasă, sau, dimpotrivă, desene cu gutuia sau cu paharul cu apă potabilă. Alt exemplu: cine ar interpreta, fără nicio informație prealabilă, cutia cu plăci de faianță cum o interpretează Beudean? Această ermetizare poate crea confuzie ori poate stîrni curiozitatea publicului, risc asumat de Beudean, asemenea exploratorului tematizat de el. Expoziția e un experiment în care un desen propriu e transformat într-o constelație de obiecte, un mod de a spune ceva, altfel decît e obișnuit, explorînd un mediu nou. Aceasta se adaugă celorlalte două fațete ale explorării conținute de acest proiect: ca subiect și ca proces la care este invitat publicul ațat în fața lucrării.

Unul dintre meritele acestei expoziții este de a te face să reevaluezi desenele artistului de pînă acum, cele care lipsesc, tocmai prin distanțarea față de ele. Beudean admite: „Cînd mă gîndesc post-expoziție, poate am aplicat prea mult lucruri pe care le folosesc în desen, e, de fapt, un desen transformat în ceea ce vedem aici, ca o cutie cu obiecte în care te poți desfășura în voie, cu multe picanterii și o atmosferă barocă...“

Ilustrînd parcă fotografii de epocă, cu maximă atenție la detalii, excelînd în stilul consacrat local al școlii de grafică de la UAD Cluj, desenele lui nu se opresc doar la nivelul școlii, ci au ceva în plus. Prin această cale nouă pentru el, ne dezvăluie acel ceva pe care eu nu l-am descoperit ușor în aceste desene. Poate pentru că în fața lor ești excedat de măiestrie; paradoxal, măiestria devine un obstacol. Te oprești și nu cauți mai departe, crezi că nu există ceva mai adînc, ceva dincolo de hașura foarte personală, iar asta poate din această prejudecată, din posibila obișnuire a publicului local cu simplificarea conform căreia desenul realist, figurativ, ar fi un mediu tradițional epuizat, deci ceva negativ. (Lucru care a ajutat avangarda în timpul ei, și pe bună dreptate.) Cu toate astea, eu îmi păstrez curiozitatea cum ar fi arătat acel desen dacă artistul nu l-ar fi transformat aici.