Numărul #44, 2013
Scenă

Dreptul la opacitate
Diana Marincu

Alex Mirutziu, Each Thought’s an Instant Ruin with a New Disease
Galeria Sabot, Cluj, 15 noiembrie 2013 – 24 ianuarie 2014

 

Unul dintre cele mai răspîndite și mai vehiculate principii ale lumii contemporane, marcate de fenomenul globalizării și de supralicitarea comunicării bazate pe diversitatea și pluralitatea perspectivelor, este transparența – aceea a relațiilor dintre oameni, transparența țuxului de informație, transparența procesului mondializării, toate ațate sub semnul unei terminologii deja mult prea uzate. Édouard Glissant, cunoscutul scriitor de origine caraibiană și teoretician al postcolonialismului, completează acest cîmp semantic al utopiei globalizării cu o noțiune opusă, esențială pentru etica relațiilor dintre oameni: dreptul la opacitate. Acesta nu este sinonim cu dreptul de a fi diferit, ci înseamnă mai degrabă limita pînă la care Celălalt poate fi cunoscut și acceptarea lui în pofida unor particularități codificate, inaccesibile.

Alex Mirutziu nu explică, nu reprezintă și nu demonstrează prin lucrările lui ceva ce odată pus la dispoziția publicului s-ar „închide“ într-o interpretare oarecare. Întrebarea de la care pleacă artistul întotdeauna este „ce se întîmplă atunci cînd obiectele, corpurile, toate lucrurile din jurul nostru tac?“ Limbajul lor este intraductibil, fundalul vid și cîmpul de reacție fragmentat într-o multitudine de temporalități diferite, decalate. Alex Mirutziu continuă, prin expoziția Each Thought’s an Instant Ruin with a New Disease, a doua expoziție personală de la Galeria Sabot din Cluj, să se opună unui regim vizual bazat pe transparență și unor certitudini despre realitate deghizate în opere de artă. El revendică dreptul obiectelor de a se sustrage privirii invazive a vizitatorilor, cu alte cuvinte, dreptul lor la opacitate. Conceptele pe care se sprijină expoziția aceasta sunt „pending works“ [lucrări în așteptare] și „bureaucratic objects“ [obiecte birocratice]. Primul a fost deja testat în mai multe formule pînă acum, cea mai „extremă“ formă pe care a luat-o fiind lucrarea PW#4, pe care artistul a ascuns-o în Alpii elvețieni, oferind, printr-un contract cu Galeria Barbara Seiler, o recompensă de 10.000 €celui care o găsește și o aduce la galerie. O altă lucrare „amînată“, Five Moments of Silence for Pending Work #7, din expoziția What Is the Reality of Never? (2012, la IASPIS), a fost un performance realizat de șase persoane „dirijate“ de artist să păstreze cîteva momente de tăcere dedicate acestei lucrări inițial formulate sub forma unui contract cu Galeria Rüdiger Schöttle din München. Ideea lucrărilor suspendate într-un timp nedefinit sau niciodată concretizate nu este nouă și marchează, fără îndoială, creația oricărui artist. Dar Mirutziu vede în această amînare a transpunerii ideii în obiect o limită a percepției umane de a cuprinde teritoriul conceptual al lucrării și durata procesului. Întotdeauna o lucrare „în așteptare“ e prea mare pentru spațiul geografic în care se ață artistul și pentru momentul prezent. Aceste „lucrări în așteptare“ nu pun la încercare doar percepția publicului asupra unui lucru absent, ci și modul de funcționare a relației lucrare-piață de artă și artist-galerist. Mecanismul de validare a unei opere de artă este scurtcircuitat aici și înlocuit de complicitatea dintre public și artist pentru formarea unei fisuri pe rădăcina însăși a artei. Preocuparea pentru realizarea estetică este substituită de o rețea de idei care nu epuizează realitatea, ci îi acceptă miezul ireductibil și adesea confuz, conform teoriilor filosofiei centrate pe obiect, ai cărei reprezentanți (cum ar fi Bruno Latour sau Graham Harman) constituie una dintre sursele de documentare ale artistului.

Performance-ul desfășurat la finalul expoziției de la Sabot, Scotopolitic Objects #2 [for one performer], a declanșat exact situația amintită de Graham Harman în scrierile lui, cea în care obiectul se dovedește imun la încercările de a-l decodifica. Scenariul performance-ului a fost gîndit astfel încît să cuprindă atît spațiul vid din expoziție, cît și fiecare prezență corporală. Artistul s-a folosit de cinci vase mari de ceramică așezate unul lîngă altul, cu cîte un microfon agățat înăuntru, pentru a crea o platformă sonoră imprevizibilă, incluzînd toate sunetele din spațiul galeriei și toate mișcările corpurilor vizitatorilor. Aceste instrumente sonore improvizate reacționau și își schimbau vibrațiile sau volumul sunetului în funcție de gesturile artistului (mișcările palmelor deasupra vaselor sau chiar mutarea microfoanelor dintr-un vas în altul), pașii vizitatorilor (fiecare mișcare din galerie era captată de microfon) sau distanța dintre obiecte. Eșecul publicului de a clarifica situația sonoră și vizuală îl punea pe artist în ipostaza de a-și continua acțiunea, improvizînd și reactivînd potențialul unor obiecte altfel „calcifiate“, așa cum le numește chiar el.

Folosind toate mediile de exprimare artistică posibile, Alex Mirutziu dejoacă obișnuințele noastre perceptive și aduce expoziția Each Thought’s an Instant Ruin with a New Disease într-o zonă a tensiunii dintre calitățile senzoriale ale obiectelor și reprezentarea mentală a lor. În 2009, Mirutziu a format un colectiv artistic cu un alter ego al său – artistul la vîrsta de 29 de ani – și toate lucrările realizate astfel se axează pe corp ca instrument primordial. The Artist as Himself at 29 este un exemplu de obiect paradoxal prezent în expoziție care migrează dintr-un mediu în altul. După procesul de realizare fizică a măștii artistului, ea a devenit instrument de desen într-un performance și, în același timp, o extensie a propriului corp, una dintre condițiile realizării desenului fiind păstrarea măștii în permanent contact cu mîna și cu hîrtia. În final, masca-obiect a fost expusă împreună cu un video de documentare a performance-ului și alăturată desenului final ca radiografie a întregului proces. Urmărind aceeași legătură subtilă între sculptură și gestul performativ efemer, cărora artistul le găsește multiple afinități, chiar dacă par incompatibile la prima vedere, două fotografii – Weight of Sleep as Temporary Sculpture Present in țesh of Face – încearcă să surprindă momentul trezirii, în care corpul este materia primă pentru o sculptură efemeră. Urmele de pe fața artistului păstrează memoria formelor abstracte care s-au imprimat pe ea, sursa acestora fiind enigmatică tocmai pentru că totul s-a întîmplat în timpul somnului.

„Obiectul birocratic“, un alt concept important pentru expoziție, este un conglomerat de opoziții cărora artistul le lasă deschisă calea de a se reconcilia sau anihila reciproc. Limbajul obiectului birocratic este unul eminamente politic. Fiecare cuvînt cu ajutorul căruia ne explicăm realitatea poartă cu sine o intenționalitate și o putere de manipulare pe care poezia postlimbajului a reușit să o pună în evidență. Una dintre lucrările din expoziție este un poem „preparat“ care generează alte două lucrări – un video și o serie de obiecte-sculpturi. Alura vizuală a unui text este ceea ce îl determină pe artist să cerceteze și să renegocieze identitatea fiecărui cuvînt. Pornind de la poemul Politics al lui Graham Foust, Mirutziu decupează și inserează anumite pasaje din Our Circumlocution al lui W. H. Auden, reflectînd asupra timpului rostirii unui text, asupra pauzelor dintre versuri și a alianțelor spontane între cuvinte. Obiectele tridimensionale extrase din aceste suprapuneri, Architecture for Page Turn, coincid ca formă cu spațiile goale dintre rînduri, care determină întreaga arhitectură a unei pagini de text. Utilitatea acestor obiecte mici din plumb este de a ține pagina cărții deschisă în diferite variante, acoperind mai mult sau mai puțin cuvintele și contribuind la un anumit tip de lectură. Fiecare privire aruncată asupra unui text, chiar și incomplet, determină inevitabil selecția spontană a unui set de cuvinte, cu care după aceea mintea noastră creează noi și noi contexte semantice.

Each Thought’s an Instant Ruin with a New Diseasetrece cu finețe deasupra membranei vizibile care îmbracă ideea, obiectul și procesul artistic, pentru a crea o nouă relație conceptuală a perechii uman/nonuman, precum și a tandemului solitudine și relație sau artist și spectatori, marcate de opacitate și de lipsa unui limbaj comun. Teoriile despre rețelele de obiecte de tip postmodern (pe care Latour le numește „plasmă“) ignoră întotdeauna proprietățile ireductibile ale fiecărui element, privilegiind relația dintre ele. Alex Mirutziu, în schimb, întrerupe circuitul și așteaptă să vadă ce se naște de aici încolo din noțiuni ca opacitate, eșec, imposibilitate, închidere și amînare.

„Retorica tăcerii“, așa cum numește Susan Sontag, în eseul „The Aesthetics of Silence“1, strategia de rezistență a artei în fața imposturii sau a interpretării eronate, poate fi privită ca un „grad zero“ la care intenționalitatea artistului și carcasa estetică dispar, lăsînd un gol exact în mijlocul scenei și provocînd spectatorii să-și regîndească propria poziție în raport cu arta; tăcerea nu e altceva în această „estetică“ decît o încercare de eliberare față de spectator, client, arbitru sau orice alt tip de constrîngeri, o decizie care aduce cu sine și reversul – dialectica unui schimb simetric, în care vidului i se răspunde cu substanța ideilor, tăcerii cu elocvența demonstrației etc. Sontag apelează la noțiunea lui André Breton de „pleine marge“ pentru a explica tendința artei de a se izola într-o zonă periferică (spațială sau mentală), vidul central împingînd spre margine experiența adevărată, autentică. Iar rezultatul, noi variante de a asculta, privi și înțelege arta, este un exercițiu conceptual și senzorial de transgresare a eternei sarcini de mediere a artei și de denunțare a „birocrației“ semnalate de Alex Mirutziu. De aceea, termeni dominanți în discursul despre artă, precum „a expune“, „a ilustra“, „a descoperi“, „a împărtăși“, „a traduce“, „a demonstra“2, ar trebui măcar pentru o clipă îndepărtați din vocabularul artistic, precum într-un atelier de „literatură potențială“ (pornind de la experimentele OULIPO3), pentru a crea noi „constrîngeri“ și „libertăți“.

 

Note:

1. Susan Sontag, „The Aesthetics of Silence“, in Styles of Radical Will, Picador, 2002.

2. ‑Observație preluată din eseul „Opacity“, de Ulrich Loock, publicat în revista Frieze d/e, nr. 7, iarna 2012, Berlin și consultat la http://frieze-magazin.de/archiv/features/opazitaet/                
„Imagining the world in terms of opacity as a chaotically resonating whole appears as an unparalleled challenge to current notions of the global. In this light, it was striking to see the terms used in the exhibition catalogue for The Global Contemporary (2011) at the ZKM in Karlsruhe to describe the artistic aims of individual works in the show: examine, uncover, unmask, expose, reveal, reflect, illustrate, comment – a language of transparency that translated the works themselves, whichever part of the world they came from, into a dominant aesthetic of allegory.“

3. ‑Ouvroir de littérature potentielle, un grup de creație literară experimentală format în anii 1960 de scriitorul Raymond Queneau și de matematicianul François Le Lionnais, care consideră constrîngerile formale voluntare ca fiind eficace în stimularea creativității și a imaginației. Acest grup funcționează și astăzi și periodic sînt propuse noi „constrîngeri“ pentru o practică „antihazard“.