Numărul #44, 2013
Scenă

tranzit.ro/Cluj – preistoria unui proiect curatorial.
Alexandru Polgár în dialog cu Attila Tordai-S.

Attila Tordai-S.(n.1970) trăiește și lucrează la Cluj. A studiat artele vizuale la Academia de Artă „Ioan Andreescu“ din Cluj. În perioada 1999–2007 a fost coordonatorul proiectului Studio Protokoll. Între 2001 și 2003 a fost redactor al revistei de artă contemporană Balkon (Cluj), iar între 2003 și 2007 al revistei IDEA artă + societate. În 2010, a inițiat Proiect Protokoll/șPAC (școala Populară de Artă Contemporană). Este cofondator și codirector al Asociației tranzit.ro, fiind responsabil de programul din spațiul tranzit.ro/Cluj.

 

Alexandru PolgárπAș dori să începem prin a discuta despre diversele tale proiecte curatoriale, dar înainte de toate m-ar interesa cum de ai devenit curator.

Attila Tordai-S.∫Totul a început cînd m-am lăsat de artă. Eram la Nürnberg cu o bursă Erasmus și lucram la o piesă conceptuală, care timp de cîteva săptămîni atîrnase neatinsă pe perete. Nu știam cum s-o duc mai departe, dar nici să mă desprind de ea n-am putut. Dintr-odată însă lucrurile au devenit clare și mi-am dat seama că nu e absolut necesar pentru mine să fac artă. De aici și pînă la curatoriat a fost doar un singur pas. Trebuia doar să cad de acord că arta e importantă, dar trebuia s-o facă altcineva, iar eu voi ajuta pe cît pot. Sigur, lucrurile sînt un pic mai complicate. A mai fost nevoie și de crearea spațiului expozițional Protokoll,dar, după mine, această primă atitudine a fost extrem de importantă.

πCînd te-ai apucat de Protokoll, care a fost direcția pe care ai încercat s-o păstrezi, ce te interesa?

∫Există cel puțin trei perioade în istoria Protokollului. În cadrul primeia am prezentat mai ales lucrări de artiști maghiari, iar asta din două motive. La vremea aceea s-au născut multe lucrări bune în Ungaria; asta s-a datorat încă elanului anilor 1990. Erau lucrări pe care nu le puteai vedea la Cluj. Pe de altă parte, era ușor să le aducem aici, aveam legăturile necesare și Ungaria e totuși o țară vecină. În a doua perioadă, am expus mai ales artiști locali, grupînd expozițiile în jurul unor probleme locale, cum ar fi capitalismul tot mai răspîndit în societatea românească, naționalismul galopant sau raportul dintre religie (și, în cadrul ei, dintre ortodoxism) și statul laic. În cea de a treia perioadă, în spațiul de pe strada Dorobanților, nr. 12*, prezentasem lucrările unor artiști români sau străini care aveau o însemnătate nu doar locală, ci și una globală. Trebuie adăugat însă că Protokolln-a funcționat, cred, niciodată mai mult de un an și jumătate. Au existat mereu întreruperi, cauzate cel mai adesea de lipsuri materiale.

πfiin minte că îți puneai la bătaie și propriile resurse financiare.

∫În mare parte, da, dar au fost cîțiva care m-au ajutat. Péter Szabó la început, dar, de pildă, și Chase Johnson și Ailisha O’Sullivan au fost de partea Protokollului încă de la bun început. Dar i-aș putea aminti aici și pe cei care ne-au pus la dispoziție televizoare, mașini, locuințe și alte bunuri.

πAi fost și redactor la IDEA. Ce fel de raport a existat între proiectul curatorial Protokollși acela al rubricii galeriedin revistaIDEA artă + societate?

∫Spațiul era diferit, așa că din capul locului le-am cerut artiștilor alte tipuri de lucrări. Dar tematica n-a fost neapărat una diferită. IDEA era un spațiu dedicat, bidimensional. Le propuneam artiștilor douăzeci de pagini de revistă în rubrica galerie. Se știa că nu existau destule galerii în România și în acea perioadă nici Protokollnu funcționa. IDEA a trebuit deci să-și asume că nu doar oglindește ce se întîmplă pe scena artistică, ci participă activ la producția de lucrări. Dintr-o revistă de „re-prezentare“, dintr-un spațiu neutru, s-a tranformat într-un atelier de producție, dar putea face acest lucru în măsura în care se angaja de partea unei cauze. Putea să renunțe la poziția neutră în interesul unei poziții afirmative. Din acest motiv, redacția era una angajată.

πDespre asta era vorba și în cazul textelor. De obicei publicam ceea ce ne-ar fi plăcut să citim.

∫Revistele artistice obișnuite formează discursul prin recenzii și cronici. Dar, în capul meu, proiectul IDEA își dorea să fie o formațiune care cuprindea în sine diversele forme ale producției artistice, dimpreună cu sarcini teoretice, reflexive. Într-o vreme visam cu Tim Nădășan despre un centru, care a avut deja și un plan arhitectural. Acest centru urma să găzduiască un program de rezidențe, dar a apărut și gîndul unei școli postuniversitare. Angajarea noastră de partea artei locale s-a arătat și în faptul că pe copertă puneam mereu o lucrare din rubrica galerie, în care prezentam mereu un artist din România. A existat ceva risc în asta, dar ni l-am asumat. De la această regulă ne-am îndepărtat abia în 2006, cînd am ajuns să fiu unul dintre curatorii Bienalei Internaționale Periferic 7 de la Iași. Atunci l-am invitat pe Nedko Solakov (participant și el la bienală) să ne facă o lucrare pentru rubrica galerie;așa am ajuns de la specificul local la cel regional, est-european... Într-un anume sens, asta se suprapune cu cea de a treia perioadă a Protokollului.

πAi început tranzit.ro/Cluj cu Miklós Erhardt, un artist pe care l-ai testat deja...

∫Nu tocmai. Cu el am început Studioul Protokoll...și, într-un sens, cu el l-am și încheiat, dar acordul final a fost marcat de Dan Perjovschi, care e unul dintre personajele importante pentru proiectul Protokoll.

πBine că ne-am întors nițel la sfîrșitul Protokollului, pentru că ar trebui spus cîte ceva despre o perioadă a ta pe care eu o cunosc mai puțin, aceea dintre Protokoll și tranzit.ro.

∫Între cele două a fost școala Populară de Artă Contemporană (șPAC), care e oarecum tot Protokoll. Sau, mai precis, în fundalul ei se ață, evident, atît Protokoll, cît și IDEA,chiar dacă în ce mă privește eu le-am încheiat pe amîndouă. Dar nu puteam face exact opusul lucrurilor în care crezusem pînă atunci. În raport cu cele două proiecte amintite mai sus, noutatea cea mai evidentă a școlii de desen e caracterul ei participativ. Pentru mine, la vremea aceea, școala purta în sine un caracter politic autentic sau măcar posibilitatea lui. 

πMi-a plăcut foarte tare mottoul vostru: Nu contează cum desenezi, contează ce desenezi!

∫El prindea totul laolaltă. Asta permitea ca discursul și conținutul să fie unele orientate. În plus, făcea posibil și efectiv realizabil caracterul multidisciplinar. Arta nu se interpreta ca scop sau ca formă, ci ca un fel de limbă prin care se poate vorbi. șPAC era una dintre activitățile Proiectului Protokoll, pe care-l întrețineam cu Dénes Miklósi și Szilárd Miklós. Pe baza unor puncte de vedere diferite, Proiectul Protokoll a fost construit și de colegii noștri teoreticieni, cum ar fi Alex Cistelecan, Lorin Ghiman, Veronica Lazăr, Andrei State.

πÎn ce legătură se ața proiectul vostru cu școala populară de artă deja existentă la Cluj?

∫Am considerat că acest nume poate fi apropriat de oricine. De aceea, expresia „școală populară“ e prezentă și în numele proiectului. Dar am pus lîngă ea și „arta contemporană“, care trimite deja la o cultură de nișă. Oricum, am vrut să valorificăm cunoașterea care s-a adunat de-a lungul anilor. Dacă te uiți la cele două manuale pe care le-am publicat înainte de pornirea școlii, poți vedea că sînt prezenți acolo mai ales artiști și autori cu care am avut de-a face și înainte de constituirea acestui proiect.

πși cum s-a terminat toată povestea? Sau nu s-a terminat încă?

∫Probabil că fiecare are o versiune a sa. S-a instalat o perioadă moartă din care n-am reușit să ieșim la timp... Ceva s-a terminat pe moment, dar știi că despre Protokollse zice că nu se știe niciodată cînd va porni iar.

πPe moment ești curatorul tranzit.ro. Ce-ați reușit să faceți pînă acum?

∫Am reușit să creăm un spațiu unde vin oameni, sînt făcute să se ciocnească principii și sînt expuse obiecte. În cei doi ani de cînd am luat ființă, am organizat cîteva expoziții, colocvii, seminarii, proiecte organizate în colaborare cu alții sau unele pe care doar le-am găzduit. Acestea din urmă sînt toate proiecte care se leagă, sub o formă sau alta, de eforturile tranzit.ro din Cluj. Spațiul a fost deschis cu prelegerea Culture States, ținută de grupul Société Réaliste la Catedra de sociologie a Universității „Babeș-Bolyai“. Ea a fost urmată de colocviul Cultura și politica crizei (organizat deja la sediul de pe str. Sámuel Brassai, nr. 5), început cu o discuție la care au participat Boris Buden și G. M. Tamás, iar apoi au venit cîteva expoziții, în ordine cronologică: Pata-Rât: romi marginalizați, un proiect colectiv în care am prezentat lucrările elevilor șPAC; expoziția Instrumental a lui Miklós Erhardt; Forumul Social, pe care l-am organizat împreună cu activiști și intelectuali de stînga locali, la care se adaugă organizația European Alternatives; apoi, la începutul verii trecute, expoziția Instant Community de Daniel Knorr, urmată de un performance îmbinat cu un workshop, ambele de Elske Rosenfeld – A Vocabulary of Revolutionary Gestures, iar sfîrșitul anului și al primului ciclu de un an și jumătate a fost marcat de expoziția Universal Anthem a deja amintitei Société Réaliste.

În prima jumătate a acestui an s-au putut vedea proiectele unor artiști din România, elevul șPAC Vlad Iepure, cu expoziția Copiii trebuie supravegheați cînd consumă acest produs, poetul Zsolt Visky (Gilles the Postman), cu proiectul interactiv Lost and Lost. A mai fost o dezbatere publică îmbinată cu două lansări de carte, moderate de grupul bucureștean CriticAtac, sub titlul: Which Side Are You On? Primăvara asta am organizat o expoziție a grupului H.arta, sub titlul Cînd e fericirea posibilă?, urmată de o dezbatere dintre Anselm Jappe și Aakash Singh Rathore despre marxism și postcolonialism ca posibile posturi contrahegemonice, o discuție care a fost al doilea volet al programului Cultura și politica crizei. A urmat apoi un proiect organizat de Krisztina Sipos, intitulat Opera de 10 000 de parale, care adună muzicanți stradali.

πCe legătură există între aceste proiecte?

∫tranzit.ro, care e o rețea românească în interiorul unei rețele internaționale, are un concept-cadru intitulat Ficțiune – retorică – fapte. Cînd, la invitația Fundației ERSTE, am conceput (împreună cu Livia Pancu și Raluca Voinea) propunerea noastră instituțională, s-a ivit titlul Facts and Fiction, pe care l-am inversat și i-am intercalat „retorica“ drept vehicul. Astfel, accentul cade nu pe distorsiunea realității, ci pe constructele de realitate, pe cum iau naștere ele și pe mecanismele lor. Proiectele, respectiv expozițiile se leagă unele de altele de-a lungul acestor idei de bază; ele luminează acele conținuturi pe care le acceptăm ca realități naturale și de neschimbat, de la formula ubicuă a capitalismului la geneza comunităților și la autodeterminarea statelor-națiune.

πÎn ce raport se ață acest proiect cu șPAC-ul, de pildă?

∫În primul rînd, mijloacele sînt diferite. E vorba de un alt potențial. El nu funcționează precum șPAC-ul și ar minți dacă ar vrea să semene cu el. Prima expoziție a tranzit.ro/Cluj, Pata-Rât – romi marginalizați – Nu există spațiu pentru romi?, a indicat destul de clar diferența strategică dintre cele două proiecte. În mare, am prezentat același material ca al șPAC-ului, care a organizat cu un an și jumătate în urmă un colocviu la Pata-Rât, într-o casă ce găzduia o biserică evanghelică. Deși acolo sala a fost plină ochi, munca studenților a rămas neobservată. Iar asta în pofida faptului că filmul video al lui Katinka Bajusz și al colegilor ei fusese proiectat pe un perete, iar pe amvonul la care urcau cei care luau cuvîntul am arborat ursulețul făcut din gunoaie, menit să evoce condițiile de la Pata-Rât, al lui Zsófi Gábor. De asemenea, politicienii primiseră, împreună cu celelalte materiale de presă, lucrările lui Jutka Józsa, Emese Apai, Paula Boartă, dar activismul artiștilor care au participat la acest proiect a trecut totuși neobservat. A trebuit să ies eu la microfon pentru a explica publicului lucrarea realizată de Teodora Dănilă și Vlad Iepure, iar apoi să rog un membru al Parlamentului European să înmîneze personal primarului această lucrare, ceea ce ea a și făcut. Abia după aceea le-a devenit evident și colegilor care au organizat colocviul că există o contribuție considerabilă din partea artiștilor. A fost, fără îndoială, un moment reușit. Opera critică a ajuns la persoana-țintă, iar cel responsabil pentru fenomenul Pata-Rât s-a putut confrunta cu caracterul ipocrit al condițiilor de la fața locului, chiar dacă asta a avut loc sub forma unui simulacru. Practic, așa cum a reieșit mai tîrziu, primarul a preluat lucrarea, dar nu i-a acordat vreo atenție specială.

πCe-a fost această lucrare de fapt?

∫Un model miniatural al unui apartament social pus la dispoziția familiilor de romi, făcut la scară, împreună cu piese de mobilier tot miniaturale, care trebuiau potrivite în încăperea minusculă. Casa măruntă, plină de mobilă și în care nu mai încăpeau și oamenii, cei de la primărie au interpretat-o ca pe o cutie plină cu pietricele. Ne-au transmis că dacă le trimitem lucruri din astea nu se vor așeza cu noi la masa tratativelor. Dar mesajul acesta a ajuns doar la o mînă de oameni. Independent de asta, a existat foarte mult potențial în șPAC, am învățat în permanență și îi învățam și pe alții că pot exista dezbateri deschise cu funcționarii publici, interesele noastre și opinia noastră trebuie exprimată nu doar în cercul închis al culturii, ci merită luptat pentru drepturile noastre și ale altora. A fost un experiment pedagogic din care am realizat doar o parte.

πși tranzit.ro?

∫tranzit.ro nu e la fel de poetic, dar rămîne politic. El și-a propus obținerea unei poziții instituționale în care activismul, proiectele politice, dezbaterile publice, forumurile sociale sau chiar și încercările pedagogice nu doar că pot primi un loc, dar se și pot „legitima“ în fața sferei publice politice. Bineînțeles, nu eu sînt cel care legitimează, ci formatul, oamenii, consecvența. Chestiunea romilor de la Pata-Rât a ajuns într-o instituție din centrul orașului, unde nu cu mult înainte au avut loc un colocviu internațional și o lansare de carte. Am construit și am expus macheta unu la unu a caselor de la Pata-Rât. Înghesuiala casei de 16 m2 sărea în ochi. Acestea au fost „apartamentele“ primite de familiile evacuate formate în medie din 6–8 persoane (cele mai mari aveau 18 m2 ). Primite de la primărie, să ne înțelegem. și niște construcții noi, planificate la aceste dimensiuni, și nu unele care să fi existat deja. Dar situația e chiar mai gravă decît atît. Cum poate învăța un copil în asemenea condiții? Am fi putut construi chiar cinci asemenea „apartamente“ în spațiul expozițional al tranzit.ro, dar în cele din urmă am decis că în restul spațiului vom pune picturile-protest ale copiilor din Pata-Rât, împreună cu lucrări ale foștilor studenți șPAC. Un text pe care Veronica Lazăr l-a scris cu această ocazie a fost lipit pe perete, iar textul lui Andrei State, care putea trece drept un manifest, putea fi citit în imediata vecinătate a machetei sau chiar și din stradă. Documentarele propuse de Enikô Vincze și de Tibor Schneider, respectiv fotografii proiectate au ajutat publicul să înțeleagă cît mai bine ce s-a întîmplat, de fapt, cu ocazia evacuării de pe strada Coastei. De data asta publicul-țintă n-a fost neapărat primarul, deși i-am trimis și lui o invitație, ci chiar cetățenii din clasa de mijloc, consumatori de cultură, care nu știu nimic despre soarta celor cu care locuiesc în același oraș sau, dacă știu, atunci nu-i acordă vreo atenție. Sau dacă o fac, nu mai merg și la o demonstrație de exprimare a solidarității.

πCare a fost raportul celorlalte proiecte cu cel tocmai descris?

∫Ele sînt proiecte cu o sensibilitate asemănătoare, chiar dacă nu atît de dramatice. Expoziția Instrumental a lui Miklós Erhardt e o declarație destul de directă. El a propus niște steaguri naționale imense, mizînd pe faptul că suma drapelului românesc și a celui unguresc e steagul Seychelles-ului. tranzit.ro a găzduit de mai multe ori Piața Autonomă din Cluj, dar și alte evenimente, cum ar fi cele organizate de Joia Mînioasă, de care ne simțim puternic legați (așa a fost, de pildă, filmul Blokada,ce prezenta mișcările croate de ocupare a universităților și care ar fi trebuit să fie proiectat la Universitatea „Babeș-Bolyai“, dar de acolo studenții au fost dați afară). Ocazional, spațiul a fost scena discuțiilor publice legate de organizarea protestelor de la Roșia Montană și ar mai trebui să menționez lansările de carte ale Editurii Tact ori seminariile Marx organizate de tranzit.ro și ținute o dată pe lună de Alex Cistelecan (Seminars on Modernity – Revisiting Modern Legacy), respectiv evenimentele grupului activist Creiereală, care nu sînt organizate de noi, dar pe care le găzduim. Acesta nu mai e șPAC-ul, dar multe lucruri din el au fost păstrate, la fel ca din Studioul Protokoll. Ar fi fost frumos ca toate astea să fie făcute în cadrul șPAC sau al Studioului Protokoll, dar asta n-a fost posibil. La sfîrșitul lui mai s-a terminat al doilea moment dinCultura și politica crizei, Marxism și postcolonialism: ce narațiune contrahegemonică pentru Estul postcomunist? Ambii vorbitori au îmbogățit cu elemente importante discursul pe care îl poartă la Cluj grupurile locale teoretice, artistice și activiste. În 2011, cînd a apărut posibilitatea de a crea tranzit.ro, scrisesem candidatura în numele Protokoll și șPAC. La fel, la Iași, scopul ar fi fost sprijinirea Pasociației Vector [care a organizat, printre altele, și Bienala Periferic], iar la București a E-cartului. Asta nu s-a putut obține și ne ațam în fața unei decizii. Atunci mi s-a părut că activismul de la Cluj se dezvoltă, din fericire, în direcția cea bună și cu energia cu care trebuie, deci poate că ar fi nevoie de un loc în care aceste grupări, munci și dezbateri să se poată stabili. Mi s-a părut cu sens și să semnalăm orașului că gîndirea critică și activismul nu sînt cauza unei mîini de oameni. Ele au dreptul de a exista. Arta sensibilă social, angajată de partea valorilor progresiste poate fi o opțiune concurentă reală în raport cu practicile culturale conservatoare – chiar dacă în zilele noastre acestea încep să îmbrace moduri de expresie caracteristice artei contemporane.

πAsta sună ca o concluzie bună. Îți mulțumesc frumos pentru această convorbire.