Numărul #45, 2014
Scenă

„Întotdeauna la un pas de artă“
Diana Marincu

Nita Mocanu, Jurnalul unei discuții despre educație și altele,12–14 septembrie 2014, Conset, Cluj

 

Formatul expozițiilor de artă contemporană se schimbă constant și se distanțează de ideea „marilor“ întîlniri cu arta, pentru a produce nu o ratare a acestei promisiuni, ci o lucidă detașare de acest tip de așteptări. Sub influența nevoii de a introduce noi instrumente pentru crearea unui discurs mai relaxat și mai deschis spre public, expozițiile se transformă adesea în spații de reflecție, unde perspectivele unice și conceptele tari sînt înlocuite de incertitudini, demonstrații parțiale și puncte de vedere multiple. „Întotdeauna la un pas de artă“, sintagmă extrasă din lucrarea Jurnal evaziv a Nitei Mocanu, reprezintă cel mai bine esența ultimei sale prezentări în cadrul Atelierelor Conset din Cluj și, mai mult decît atît, își poate extinde „diagnosticul“ și spre starea generală a scenei artistice românești. Într-o încercare de a renunța la un format static de prezentare, atelierul Nitei Mocanu a început cu o expunere a lucrărilor personale legate de situația educației în România – pe care o cunoaște bine, fiind profesoară la Liceul de Arte din Arad – pentru a se transforma ulterior într-un laborator de gîndire și producție de idei despre învățămînt, modelate în funcție de participanți pe parcursul a trei săptămîni. Ultima parte a prezentării (12–14 septembrie) a integrat tot acest material acumulat, decupîndu-l apoi în forma unor poeme vizuale de tip jurnal care reprezintă „vocile“ interlocutorilor sau citate ale clișeelor atît de răspîndite în domeniu: „Unde ai văzut tu fetiță cu păr verde?“, „baletul în jurul naturii moarte“, „linia care definește forma“, „educația artistică e o taină“, „arta contemporană e de nișă“, „și acum, drapaje din alt secol“, „veselia ritmului vizual“ etc.

Atelierele Conset, desfășurate la Casa Tranzit din Cluj, au pornit de la ideea confruntării dintre domeniul artelor vizuale și alte sfere ale cunoașterii, prin care contextualizarea mai extinsă a artei ar putea determina noi abordări teoretice. Situîndu-se pe o poziție contrară rigidității specifice instituțiilor dedicate artelor, Conset se definește ca o instituție temporară, experimentală, menită „să lărgească orizontul de așteptare și de încorporare a posibilelor producții de sens“. Artiștii invitați de Szilárd Miklós, inițiatorul atelierului, își construiesc proiectele în funcție de dialogul cu cîțiva parteneri și cu publicul interesat să își aducă o contribuție, iar finalitatea nu include cu necesitate o expoziție ca rezultat al cercetării. Structura Conset pare mai degrabă o formulă de „mediere“ intensă între cadrul producerii lucrărilor și cel al receptării, printre jaloane precum biblioteca, întîlnirile cu artiștii, proiecțiile video și publicațiile.

Nita Mocanu, prima artistă în rezidență la Conset, recurge la expoziție ca la un instrument flexibil pentru a face public un proiect de analiză critică despre stadiul actual al sistemului educației vizuale din România, aducînd accente diferite subiectului – de la o voce singulară, subiectivă, în prima zi, la mai multe voci, mai coagulate, în ultima zi. Această schimbare și solidarizare între participanți înseamnă mai mult decît întărirea poziției artistei în cadrul demersului său critic, fiind de asemenea o „probă“ din punct de vedere metodologic pentru un viitor atelier de lucru ce-și propune schimbarea la nivel național a programei școlare în domeniile artistice.

De la o expoziție de autor la una de tip laborator și în final la una poetico-documentară, parcursul Jurnalului unei discuții despre educație și altele a urmărit două ipostaze ale partenerilor de discuții – cea de artist și cea de profesor –, văzute ca două identități distincte. Cum gîndești și cum acționezi în cele două registre? Care sînt urgențele fiecăreia dintre ele și cum comunică acestea? Cum ar trebui acționat pentru a schimba programa inadecvată, bazată strict pe formalismul limbajului vizual? Ce fel de susținere are, de fapt, arta ca obiect de studiu în școală? Cum se pot reeavalua cerințele educației vizuale din România pentru a găsi punctul de intersecție între „viață“ și școală? În ce fel s-ar putea dezvolta o gîndire critică într-un cadru normativ precum cel al învățămîntului public? Acestea sînt cîteva dintre întrebările care traversează documentarea începută deja de Nita Mocanu la Arad în 2010 sub forma unui chestionar video și continuată aici în urma discuțiilor cu Szilárd Miklós și Dénes Miklósi, un alt inițiator al proiectului Conset și participant la atelierele acestuia. Fiecare dintre artiștii sau curatorii invitați de Nita și-a povestit propria experiență de la școală, iar Nita a transformat ideile și informațiile într-un fel de mind map din texte și fotografii. Identificînd cele mai sensibile puncte ale traseului educație – cultură – politică, majoritatea profesorilor au fost de acord că cerințele manualului și programa, așa cum arată ele în acest moment, nu sînt altceva decît sisteme de a configura o realitate paralelă despre artă, izolată de orice responsabilitate socială și imună la schimbările instrumentelor specifice sau ale definițiilor artei cu care operăm. „Obiectivele“ relevante astăzi nu sînt contrastul cald-rece, nici tratarea picturală a unei suprafețe. Ele pot constitui, așa cum propune Nita Mocanu, un ghid practic de materiale și tehnici de lucru, dar nu pot înlocui rolul formativ pe care această disciplină îl are în ceea ce privește motivația și scopul exprimării prin artă. Videoul Nitei Mocanu, Dezvoltarea sensibilității, din 2012, înfățișează o elevă de clasa a VIII-a citind un text desprins parcă din Eugen Ionescu – competențele de referință pentru „Dezvoltarea sensibilității, creativității și imaginației artistice“ din programa școlară. Treptat, emfaza retorică a fetei scade și apar erorile și emoțiile. Pare că semnificația textului depășește referentul semantic și că o verigă de legătură lipsește complet în înlănțuirea logică a activităților și obiectivelor. Din aceeași serie, Dezvoltarea creativității redă un colaj al unor sintagme extrase din programa școlară conform principiilor de folosire a elementelor limbajului plastic, fără a ține cont de sensul cuvintelor, ci doar de dexteritatea de a decupa.

Proiecte care au încercat de-a lungul timpului să destabilizeze clișeele educației se regăsesc și în munca grupului h.arta, pentru care emanciparea, decanonizarea culturii și „utilitatea“ artei sînt cîteva preocupări constante. Despre artă și felurile în care privim lumea, un proiect inclus în Bienala Internațională de Artă Contemporană – Periferic 7, de la Iași, în 2006, este la fel de relevant și astăzi, la distanță de opt ani de la redactarea unor principii, aproape manifest, pentru o redefinire a raportului cu arta contemporană în context public instituțional, precum: „Putem crede că artistul e întotdeauna un geniu, neînțeles de epoca sa, cineva complet diferit de noi, «oamenii obișnuiți». Depinde de noi toți dacă vrem să perpetuăm aceste idei despre artă, dacă vrem ca atitudinea noastră în fața artei (și a culturii, în general) să fie una reverențioasă și umilă sau dacă vrem, dimpotrivă, să socotim că arta poate fi ceva apropiat, normal, firesc și folositor, ceva ce vorbește despre viețile noastre, ceva ce nu doar reflectă pasiv realitatea, ci care poate schimba în mod real lucrurile“.

Dacă se ignoră mereu potențialul de a produce idei și de a contura noi identități, educația vizuală sfîrșește prin a fi cea mai umilă materie predată în școli și cu cel mai mic potențial de a fi integrată ca instrument al cunoașterii în viața elevilor. Henry Giroux, un exponent cunoscut al pedagogiei critice multiculturale din Statele Unite, susține în studiul Pedagogy and the Politics of Hope că una dintre cauzele crizei actuale a pedagogiei o constituie insensibilitatea sistemului față de felul în care elevii percep și asimilează informațiile prezentate și față de relația construită între profesor și elev la nivelul structurilor de putere care legitimează și perpetuează o cultură dominantă, în măsură să nu provoace prea mult organizarea socială și instituțională în care are loc transmiterea cunoașterii. Obiectivitatea, eficiența și tehnica, văzute ca prioritare, separă, în loc să aducă împreună, istoria și prezentul, idealismul învățămîntului public și spațiul în care trăim, armonia și lupta pentru o societate mai bună. Ceea ce se predă în școli nu este sinonim cu ceea ce se întîmplă în afara sălii de clasă și această tensiune manipulează viziunea asupra raportului informație-putere. Inhibînd orice tentativă de chestionare morală a relațiilor dintre privilegiați și subordonați, sistemul educațional actual depolitizează și exclude programatic orice inițiativă critică îndreptată spre asimetria relațiilor de putere. Henry Giroux pledează pentru o „pedagogie radicală“, care să țină cont de trei direcții importante: politica statului care influențează identitatea școlii, textul ca instrument ideologic și cadrul vieții tuturor entităților participante, cu moștenirile culturale, experiențele și limbajele specifice. ținînd cont de acestea, se deschide o „pedagogie a posibilității“, incluzînd vocea școlii, vocea elevului și vocea profesorului.

Astfel, una dintre prioritățile învățămîntului artistic ar trebui să se concentreze pe refacerea legăturilor dintre spațiul închis al sălii de clasă și societatea în care trăiesc elevii și „urgențele“ lor. Nita Mocanu a oferit ocazia profesorilor de a-și face auzită vocea, un prim pas al unui dialog esențial pentru recunoașterea unor probleme ignorate prea mult timp. Plasînd citate extrase din discursul profesorilor în diferite locuri din oraș pentru a le fotografia în context, Nita Mocanu oscilează între două manifestări ale mesajului, din estetic înspre etic și invers. Cea mai poetică lucrare a expoziției, videoul Martie, este o metaforă despre legături indestructibile, maternitate și obligații. Două mîneci, a mamei și a copilului, sînt cusute una de alta, într-o apropiere forțată, dar necesară. Faptul că la un moment dat firele sînt tăiate determină detașarea și eliberarea de sub protecția adultului și începutul unei noi relații, de egalitate de data aceasta. Gestul acesta firesc, transpus în zona teoretică a problemei ridicate de Nita Mocanu, se poate traduce în asumarea totală a unui echilibru între cele două instanțe, profesor și elev, privite cu empatie și responsabilitate. Odată definit teritoriul de întîlnire, polifonia vocilor și multiplele straturi istorice ale acestei relații, am încredere că școala ar putea integra în timp și „fetița cu păr verde“.