Numărul #45, 2014
Scenă

Cum să lupți pentru lucruri care nu există
Tobi Maier

Cea de-a 31-a ediție a Bienalei de la São Paulo, 6 septembrie – 7 decembrie 2014

 

In 1967, artistul brazilian Hélio Oiticica și-a publicat textul General Scheme of the New Brazilian Objectivity deodată cu inaugurarea unei expoziții la Muzeul de Artă Modernă din Rio de Janeiro. La vremea respectivă, el pleda pentru luări de poziție din partea artiștilor în problemele politice, sociale și etice, făcînd semn, în același timp, spre o tendință a practicii artistice colective. Citîndu-l pe criticul și scriitorul brazilian Ferreira Gullar, Oiticica era în favoarea tezelor potrivit cărora artiștii trebuie să fie ființe sociale, a căror operă nu trebuie doar să fie creată, ci și să încerce să schimbe conștiința celor din jur.1 Deși Oiticica nu e prezentat în expoziție ca atare, majoritatea lucrărilor care se pot vedea la cea de-a 31-a ediție a Bienalei de la São Paulo sînt pătrunse de acest spirit.

 

Titlul sus-menționat al expoziției este doar una dintre mai multele denumiri pe care echipa curatorială le-a ales pentru expoziție. Printr-o mișcare inteligentă de eludare a pretenției instituționale de a avea o identitate clară și ca semnificant al multitudinii de aspecte puse în joc, unii ar citi titlul și drept Cum să... „cauți“, să „recunoști“, să „citești despre“, să „îți închipui“... lucruri care nu există. Cu mult înainte de deschiderea expoziției în parcul Ibirapuera, echipa din jurul lui Charles Esche, Galit Eilat, Nuria Enguita Mayo, Oren Sagiv și Pablo Lafuente a organizat întîlniri deschise în toată țara, întîlniri care se prelungesc prin prelegeri și performance-uri în pavilionul Bienalei de la São Paulo. Acest accent pus pe temporalitatea discursivă în arta contemporană se manifestă și în arhitectura expoziției. Vizitatorul e întîmpinat de o mare Agora, o structură ce permite văzului accesul nemijlocit la aspectele discursive și performative subliniate de curatori. Parterul pavilionului e deschis liberei circulații, fiind transformat într-un spațiu „public“, iar număratul vizitatorilor la turnichete începe doar cînd dăm să urcăm la primul etaj.

Dintr-o dorință de a genera conflict, de a gîndi și acționa în mod colectiv, expoziția propune o discuție despre politică, religie, gen, structuri economice sau sociale din viața contemporană, deschizînd calea pentru alte abordări care transformă hegemonia reprezentării imaginilor și a vocilor ce ne înconjoară. Deși, în general, în țară a existat un nivel ridicat de dezamăgire în ceea ce privește promisiunile politice, iar din 2013 la São Paulo se organizează întruna proteste de stradă care pledează pentru justiție socială, dar și pentru educație și servicii medicale mai bune, aceste teme mai explicite sînt puțin vizibile în producția artistică contemporană din Brazilia, dar ele capătă o amploare esențială prin intermediul acestei bienale. Dacă aici arta joacă un rol în remodelarea posibilităților de viitor, o mare parte dintre artiști sînt reprezentați prin proiecte ce presupun colaborarea. Existînd totuși puține activități artistice care să fie integrate în țesutul social al orașului, pavilionul bienalei a devenit un colector de asemenea inițiative, care uneori par a fi doar rezultatul vizual al performance-urilor activiștilor.

Accentul dialectic pus pe conflictele din Orientul Mijlociu în mai multe dintre lucrările expuse s-a întors împotriva curatorilor și a instituției cu o săptămînă înainte de vernisaj, cînd mai mulți artiști din bienală au semnat o scrisoare deschisă împotriva participării Israelului la finanțarea expoziției, în perioada imediat următoare bombardării masive din această vară a Fîșiei Gaza de către armata israeliană. După lungi întîlniri, problema a fost rezolvată printr-o schimbare survenită în linia de credit, cu menționarea faptului că artiștii sînt susținuți financiar de propriile țări. Nu s-a prea omorît nimeni cu discutarea punctelor de vedere etice ale altor companii comerciale care contribuie la bienală, vitrina culturală a Braziliei, pentru a-și scădea din impozit. În schimb, așezați în Agora de la intrare, vizitatorii au posibilitatea de a reflecta asupra statu-quoului politic, economic și artistic, meditînd la desenele satirice ale lui Dan Perjovschi, făcute de data asta cu cerneală neagră și albă direct pe fațada de sticlă a clădirii.

Unele prezentări, cum ar fi valoroasele filme pe 35 mm Aguaspejo Grenadino (1953– 1955) și Fuego en Castilla (1958–1960) ale regizorului spaniol José Val de Omar sau sculpturile delicate ale lui Edward Krasin´ski (Spear and Other Works, 1963–1965), ies în evidență printr-o expografie sublimă, încercînd, în plus, să stabilească contextul istoric atît de necesar pentru această expoziție. În timp ce Val de Omar a criticat în mod deschis influența clerului și legăturile Bisericii Catolice cu dictatura luiFranco, Krasin´ski și-a realizat sculpturile în sfera publică în mod obișnuit controlată din Polonia socialistă a anilor 1960. Aceste instalații ies bine în evidență, spre deosebire de lucrările mai degrabă liniștite ale lui Jo Baer, ​​care, într-o serie nouă de lucrări, zugrăvește simboluri păgîne și sculpturi neolitice pictate din memorie după perioada pe care a petrecut-o în Irlanda în timpul anilor 1970, sau de pînzele de mari dimensiuni ale lui Vivian Suter, care cu îndrăzneală asumă să înfățișeze urmele și accidentele cauzate de natură și de climatul tropical al patriei ei de adopție, Guatemala.

Aducînd strada în instituție, filmul Wonderland al lui Halil Altındere (2013) reprezintă o viguroasă documentare a furiei, rezistenței și speranței urbane. Trupa de hip-hop Tahribad-ı Isyan din Istanbul a devenit celebră pentru videoclipurile postate pe internet și e protagonista acestei producții incisive care este un protest împotriva îmburghezirii ostentative într-un cartier ocupat în mod tradițional de populația romă. Pe aceeași linie și cu un ton explicit politic, proiecte precum filmul Apelo (2014) al Clarei Ianni și al lui Débora Maria da Silva sau Espacio para Abortar (2014), o instalație a grupului bolivian Mujeres Creando, abordează violența folosită de stat în Brazilia sau represiunea patriarhală a femeilor din țări din America de Sud unde avortul este ilegal.

AfroUFO(2014) al lui Tiago Borges și Yonamine, la care a contribuit muzical Cibelle Cavalli Bastos, reprezintă posibilitatea zborului sau călătoria spre o altă realitate în viitor. Metaforic vorbind, lucrarea se leagă de utopia ce poate fi eventual găsită pe continentul african vecin, care altminteri este puțin reprezentat în expoziție. Cu un sound electronic, graffitiuri fluorescente, animații HD alb-negru, care amintesc de spiritul neoconcretismului brazilian, AfroUFO este, în același timp, una dintre puținele lucrări din expoziție care exprimă estetica și neliniștile universului post-internet, în care trăiesc mulți dintre noi. 

Dacă unul dintre motivele pentru crearea arhitecturii deschise a dispunerii expoziționale a fost intenția de a aduce un omagiu manierei moderne de a construi a lui Oscar Niemeyer (cea de-a 31-a ediție a bienalei este prima de după moartea arhitectului, în decembrie 2012), aceasta culminează într-un spectacol postmodern la etajul al treilea, cu o instalație de filme creată de Mark Lewis (Invention, 2014). Între pereți de sticlă fumurie și reflectorizantă sînt proiectate cadre lungi cu locuri enigmatice din São Paulo, printre ele regăsindu-se și panorame din clădirea de locuințe Copan a lui Niemeyer, de 38 de etaje, și navetiști care folosesc grăbiți scările rulante din stația de metrou Pinheiros, care, din punct de vedere spațial, se află în dialog cu scara spațiului expozițional în sine. Aceste imagini sînt afișate în analogie cu imagini ale unui cuplu care discută pe terasa mallului Galeria do Rock și cu localnici deambulînd de-a lungul cunoscutei autostrăzi urbane Minhocão, care se închide în fiecare duminică.

Unul dintre puținele proiecte organizate în afara spațiului principal al bienalei și în contextul urban al centrului orașului São Paulo este piesa Ultimul cuvînt este penultimul – 2 (2008/2014) a companiei Teatro da Vertigem. Inspirată de eseul L’Épuisé al lui Gilles Deleuze [„Cel epuizat“, postfață la Quad de Samuel Beckett, Paris, Minuit, 1992 –n. red.], acțiunea se petrece într-un pasaj subteran abandonat care leagă podul Viaduto de Cha cu piața Ramos de Azevedo. Publicul așezat în vitrinele goale din pasaj e martorul unui spectacol brechtian despre degradarea umană, anxietate, nebunia urbanizării și speculații imobiliare. Pe sunetele ocazionale ale muzicii electronice, o femeie de afaceri se fîțîie agitată în sus și-n jos, o sumedenie de agenți cară omniprezentele semne cu „de închiriat“ și „de vînzare“, un bărbat cu părul lung trage pe nas o linie imensă de cocaină folosind un con pentru trafic, altul își dă jos pantalonii, oferindu-și fesele pentru sex, o doamnă în vîrstă e abandonată goală într-un scaun cu rotile de persoana care o îngrijește. Actorii se amestecă printre trecătorii obișnuiți atunci cînd traversează pasajul, care este închis de obicei, în timp ce publicul rămîne în spatele geamului reflectorizant, urmărind îngăduitor un spectacol care evocă viața de zi cu zi și epuizarea senzorială din megalopolis. După piesa 958 metros a companiei Teatro da Vertigem, pusă în scenă la sfîrșitul anului 2012 în cartierul industrial Bom Retiro, unde se produc textile, și performance-urile deschizătoare de drum ale companiei Teatro Oficina, condusă de Zé Celso, se pare că adevărata avangardă a culturii vizuale contemporane braziliene poate fi găsită în teatru. 

Cea de-a 31-a ediție a Bienalei de la São Paulo abordează mai multe probleme socio-politice amenințătoare și le oferă vizitatorilor un spațiu amplu și timp pentru a se confrunta cu ele. Cu toate acestea, multe dintre lucrările din cadrul expoziției folosesc lingua franca a filmului și emit un ton didactic; alte instalații rămîn opace în lipsa unui ghid. Într-o epocă în care comunicarea în rețea a influențat foarte mult felul în care percepem și producem imagini, estetica unora dintre lucrările expuse pare repetitivă și, uneori, chiar și lucrările comandate par învechite. Lor li se opun proiectele în care privitorul poate juca un rol, precum discuțiile despre ecologie cu reprezentanți ai unor colectivități direct implicate în folosirea pămîntului și care participă la proiectul Landversation (2014) al lui Otobong Nkanga sau cele în care e permisă folosirea propriei voci, cum ar fi programul radio cu piese karaoke creat de grupul Ruangrupa (RURU, cu începere din2010). Astfel, această ediție a bienalei pornește de la un peisaj local și brazilian care se deschide către lume.

În vreme ce piața regională de artă în plină dezvoltare a pus accentul pe cele mai recente tendințe, această ediție a bienalei reprezintă o poziție angajată care crede în potențialul artei de a-și imagina și a sprijini schimbări în mai multe sfere ale societății. Expoziția este astfel o diagramă, evident subiectivă, în străduința de a concepe „lucruri care nu există“, însă într-o viziune braziliană asupra lumii, indexată de altfel ermetic. Rămîne în sarcina privitorilor ca participanți să transpună această forță în viața de zi cu zi și să găsească modalități de a surprinde și de-a păstra o parte din inspirația oferită de scenariul vizual și discursiv care este această expoziție.

Traducere de Alex Moldovan

 

Notă:

1. ‑Hélio Oiticica, Esquema geral da Nova Objetividade, in Glória Ferreira și Cecília Cotrim (ed.), Escritos de Artistas, Rio de Janeiro, Jorge Zahar editor, 2006, p. 164–165.