Numărul #45, 2014
Scenă

Arta în epoca redundanței informaționale
Alexandru Polgár în dialog cu George Crîngașu

George Crîngașu e un artist care încearcă bazinul genetic digital cu degetul, în timp ce suferă de afecțiuni legate de realitate. Născut în 1988, la Focșani, trăiește și lucrează la Cluj, unde e reprezentat de Galeria Sabot.

Alexandru Polgár π Trăim într-o epocă a nihilismului care se autoîmplinește. Sensul vieții e acela că nu are niciunul. Cel puțin nu dincolo de sensurile noastre omenești cotidiene (înțeleg că cerul e albastru, dar nu există de ce pentru existența cerului). Nu există niciun proiect cuprinzător al omenescului din noi, decît acela de a împlini sarcina și lumea Capitalului: „futilitate măsurată în miliarde de dolari și yeni, în cantități enorme de energie etc.“ (Jean-Luc Nancy, de pildă). Arta nu face excepție. Piața stabilește prețul. Acesta e nivelul obiectiv. Tot restul e o poveste pe care oamenii o spun despre ei înșiși și viețile lor. „Lumea adevărată a devenit o poveste“, propoziția lui Nietzsche sună mai tăios ca oricînd. „Dar există oare un nivel obiectiv?“, această suspiciune e prin ea însăși dovada că totul are o tendință radicală de a deveni o poveste. E arta o poveste? E oare, cum mulți cred, un limbaj pentru a spune o anecdotă (adesea personală)? Chestiile personale se vînd uneori bine, dar mai e arta și altceva? Este ea un simplu mijloc de comunicare pentru diversele găselnițe blocate în obsesia cuiva? Sau există oare și o altă parte a ei? Una de care, în practica însăși a artei, altceva se lasă prins, ceva care n-are de-a face cu poveștile și e dificil de sondat, ceva mai suveran decît Politica și statele ei, ceva ce ar trebui numit Destinul sau Programul în dezvoltarea sa reală actuală ca lume a noastră? Există o cale de ieșire din pragmatica programată a trăirii în această lume particulară, cu instituțiile ei (sau lipsa lor), cu posibilitățile sale de a face (cărora a face artă li se subordonează)? Ar trebui oare să încercăm să scăpăm? Către ce?

George Crîngașu∫Cred, într-adevăr, că lumea a devenit o poveste. O poveste care, cumva, se digeră în mod repetat pe sine și cu fiecare nouă digestie anumite lucruri se păstrează, iar altele sînt șterse. Dar asta e o formulă mai degrabă decît un simplu gînd și cred că e o formulă proiectată asupra stării actuale a umanității chiar de ce-și dorește această umanitate de la sine. Una dintre trăsăturile mai particulare pe care le-am moștenit de la secolul trecut (pe lîngă explozia a tot peste tot, cu aspectele sale bune și mai puțin bune) e o anumită nostalgie. Cînd toată lumea a plonjat în entuziasmul față de noul mileniu început în anii 2000, am ajuns la conștientizarea vidă a faptului că totul începea să aibă un ritm repetitiv. Oamenii se coc încă în poveștile optimiste ale secolului trecut, o abordare de înțeles dacă luăm în considerare faptul că, adesea, avem în jurul nostru mai multă informație despre această epocă decît despre oricare alta. E ruda noastră cea mai apropiată, ca să zic așa, și cred că oamenii merg la ea pentru a le aproba viitorul. Mai mult, cred că înaintarea noastră în calitate de civilizație ne-a adus într-un punct în care nu ne mai putem închipui o lume fără ea. Ne considerăm trecutul la fel de mult o parte a vieților noastre cotidiene ca orice altceva. Chiar dacă vedem doar documente de „arhivă“ ale sale, dacă te uiți la rata de creștere a conștiinței globale, oamenii au avut mereu aceeași preocupare pentru un tip de interacțiune bazată pe ficțiune. E baza evoluției, s-a spus. Apariția industriei filmului n-a fost de prea mare ajutor, povești înălțătoare, personaje răsfoind un scenariu pînă cînd ajung să-l împlinească. Aceasta e chestiunea, cred. Oamenii se identifică cu poveștile și se presupune că-și pot rezolva grijile zilnice prin perspectivele unor personaje fictive, „oameni reali“ transformați în ficțiune în așa-zisele reality shows, și, mai mult decît atît, agățîndu-se de ideea unor „răspunsuri în locurile în care te-ai aștepta cel mai puțin“. În ce privește arta, nu mi-o pot imagina cu adevărat ca fiind cu totul o poveste. Fusese așa ceva cînd constructele aveau, într-adevăr, un anumit sens, cînd viața însăși dicta o suită de tipare clare (tipare care de mult au devenit vetuste). Ea s-a atașat de felul în care viața era percepută și explicată, iar cînd toate astea au început treptat să treacă la o viziune mai puțin încîntătoare, oamenii s-au adunat în jurul poveștilor individuale. Ca o întoarcere la focul de tabără și la discuții despre stele, în loc să mergi la o academie în care cunoașterea sedimentată nu se putea contrazice niciodată. Revenind la secolul trecut, cred, într-adevăr, că fusese timpul potrivit pentru aspectul de „poveste personală“ să iasă la lumina rampei. Fusese un timp în care toți s-au unificat (într-o tragedie sau o împlinire și, desigur, speranță). Din păcate, fiind ruda apropiată de care vorbeam mai înainte, el a inculcat în generațiile următoare un vlăstar de valori similare. Deși, într-o situație normală, asta e firesc, generațiile următoare s-au umplut cu ele însele, ceva numit social networking s-a dezvoltat într-un fel atît de abrupt încît toți sînt toți, iar trecutul și prezentul au fuzionat. În clipa de față avem „poveștile tuturor“ la îndemînă, dar aceste povești continuă să aibă același scenariu și aceleași idealuri. Fără răspunsuri, fără enigme, există doar basmul care fusese spus timp de milenii în felul în care are el trecere astăzi. Din punctul meu de vedere, arta e plină de lucruri asemănătoare. Oamenii încearcă din răsputeri să creeze versuri noi pentru aceeași melodie și nu sînt sigur că există o modalitate de a scăpa acestui gest. Cu siguranță că se poate scăpa, dar asta se întîmplă de obicei prin forme de alienare care se dovedesc uneori futile. Cît despre „unde“ se poate scăpa, asta ar fi tot o poveste, un mic produs al imaginației lui „unde“, doar nu „aici“. Cred că scăparea vine într-o clipă de inconștiență. Îți dai seama de ea în timpul unei desfășurări.

πȚi-am înțeles expoziția din februarie 2014 (The Ocean and the Friendly Shore, Galeria Sabot, Fabrica de Pensule) ca pe o încercare de a surprinde oceanul informațional planetar în epoca lipsei de sens, o mostră care ne-ar fi putut aduce la esența istorică a întregului. În ce mă privește, nu există țărm prietenos pe care să putem acosta, chiar dacă mi se pare că încerci, printr-o signalectică specifică – un fel de tub care ne scoate din domeniul „oceanului“ și ne poartă spre „țărmul prietenos“ –, să ne ghidezi spre altceva. Despre ce-ar fi vorba? Unii chiar au remarcat că „țărmul prietenos“ e mai neprietenos decît oceanul...

∫A spune că am vrut să surprind oceanul planetar informațional în procesul expansiunii sale e probabil un pic mult, dar, într-adevăr, am încercat să redau un anumit tip de propagare pe care am observat-o în acest sistem particular (arta). Cu toate că, în mare parte, ideea a ce face un artist se poate citi ca o formulă (te „găsești“ pe tine, faci ce faci tu, rămîi consecvent, îi pui un nume de marcă, îl cîrpești, îl lipești pe un poster și iată). Am avut sentimentul că odată ce decizi în privința acestor tipuri de „informații neverificate“ și mergi cu ele, tinzi să aluneci pe versantul abrupt al repetiției (și nu al celei care e tatăl învățării). Fiind vorba de prima mea expoziție personală într-o galerie, mi s-a părut că simt la cei din jur că acesta e momentul în care trebuie să lămuresc lumea cu „cine“-le și „ce“-ul practicii mele, ceea ce părea, ca sarcină, un pic deplasat (în mare parte pentru că fusese o sarcină). Așadar, m-am gîndit la ea mai mult ca ilustrînd un sistem pe care l-am observat în propriile mele interese, dar care se prelungea către felul în care totul se mișca în jurul nostru. țărmul prietenos nicio clipă n-a vrut să fie prietenos. Nu cred că el se află în lumea reală, ci mai curînd într-o preocupare abstractă. E o zonă în care strictețea și gîndirea aplicată primează, iar schimbările de nuanță pe țărmul prietenos s-au datorat mai degrabă unor afecțiuni venind din entropie decît unei intervenții conștiente. Precum vitrina cu porțelanuri idioate pe care oamenii o păstrează într-o anumită ordine ani de-a rîndul, pînă cînd ea pare de neschimbat, de parcă porțelanurile ar fi crescut în locul acela. De fapt, construcția expoziției a avut scopul de a arunca o lumină mai pozitivă asupra fazei inițiale a lucrurilor, în care alterările intră în joc și în care permeabilitatea gîndirii se obține mult mai ușor. În cele din urmă, poate că oamenii care invocă maturitatea în acest domeniu au dreptate și, ca ființe umane generice funcționale, ar trebui să facem frumos ordine în dezordinea noastră și să punem totul pe rafturi pentru ca alții să vadă. Dar cred că e un pic arogant să te comporți de parcă totul și-ar găsi scopul prin metodă și ordine, sau poate că lipsa mea de maturitate e cea care îmi joacă feste. Pentru a mă întoarce la începutul întrebării tale, mi se pare aproape imposibil să deosebesc între bucățile de informație pe care le primim astăzi prin orice fel de mijloc de comunicare. Foarte puține informații vin într-un lot care să pară efectiv real. Ele par toate ca povești despre telenovele, piese de teatru la televiziunea britanică. Sînt pur și simplu lipsite de credibilitate, așa că mi se pare că nu trebuie să le luăm în considerare sensul, ci mai degrabă felul în care există și reacțiile la care ne așteptăm de la ele, un fel plin de crăpături din cauza șrapnelului ce se rotește în jurul lumii fără rost.

πDestul de straniu, tubul tău de ghidare începe dintr-un punct al „oceanului“, de fapt, din „cerul“ său orizontal situat deasupra „apei“ propriu-zise, „cer“ care pare înnorat de o trilemă: pictură, fotografie, real; a opta pentru oricare dintre ele pare futil. Modifici pictura, creînd un efect straniu pe o capodoperă clasică. Fotografiezi intrarea galeriei și proiectezi clișeul obținut pe peretele opus, peste pictura modificată, totul fiind acoperit de proiecția transparentă a unei bucăți de sticlă tăiate neregulat, care atîrna aproape de mijlocul încăperii ce găzduia „oceanul“. Există atîtea filtre, atîtea limitări impuse luminii care scapă din ocean (poate de aceea avem nevoie de ghidaj). Privitorul intră prin fundul oceanului și e înconjurat de o lume stranie. Reflexiile apei de pe fundul oceanului devin jucăria lui printr-o bucată de plastic transparent ce reflectă lumina proiectorului. Pe un alt perete e un ecran ce prezintă fără-ncetare ceva gunoi informațional – informație devenită obosită, uzată în chiar materialitatea ei, un efect obținut prin recopiere succesivă. Pe peretele opus, văluri albastre, semitransparente, marchează locul a două portrete de Alex Mirutziu, prezentate în expoziția anterioară; o amintire, un semn care e lizibil doar pentru cei care au văzut-o. Această autoreferențialitate ne trimite direct la cel căruia i se adresează trilema. Desigur, privitorul generic, dar, de asemenea, și mai apropiat, cei care locuiesc acest spațiu – majoritatea pictori sau artiști lucrînd cu alte mijloace de exprimare (aproape toată Școala de la Cluj); dar recunosc că o asemenea lectură ar putea fi prea îngustă. Nu vreau să fii mai precis în legătură cu asta, dar am observat că ar putea exista aici și ceva de genul unui dialog local despre artă. Cu toate astea, în ciuda acestei speculații, e evident din ceea ce am numit o trilemă că are loc un dialog cu arta însăși și mijloacele sale multiple de exprimare sau, dacă nu asta, atunci se face măcar o afirmație, una al cărei sens complet îți mărturisesc că îmi scapă. E literal intraductibilă și poate că nu e nevoie de ceva mai avansat decît faptul că trebuie să aibă loc o dezbatere despre „ce să faci?“ în artă în oceanul/epoca redundanței informaționale. Iată deci întrebarea, și îmi face mereu plăcere să-i întreb asta pe artiști: care e sarcina artei? Care e sarcina ta? Există vreuna (pentru artă și pentru tine)?

∫Expoziția de la Sabot a fost construită pe premisa că informația a început la un moment dat să obțină un statut de supraacumulare, cu o predilecție spre tipul vizual. A fost vorba în mare parte de un fel de Călătoriile unui *.jpeg, dacă am vrea să fim romantici în legătură cu asta. Multele filtre pe care le-ai observat s-au bazat pe ideea de a purta și de a deteriora, încercînd să redea ceva ce poate urmări un segment din procesul de autodigestie a informației. Desigur, fiind construit într-un loc și timp particulare, acest proces diafan a devenit „pătat“ de condițiile generate la fața locului, transformîndu-se în cele din urmă într-o trăsătură a parcursului creat. A-l numi intraductibil ar fi aproape corect, dar ai făcut deja un pas spre a-l traduce cînd l-ai suprapus cu un anumit context. Îl poți fixa în interpretări echivalente, dar niciuna dintre ele nu poate fi izolată ca singurul cadru de referință. Toate astea sînt doar sisteme, alternări ale unor ecuații deja rezolvate, care transcend în mod ocazional într-o natură oarecum profetică (dar nu mai mult decît profețiile obișnuite despre serii de coincidențe, pe care le vedem deja peste tot). În mod fundamental, am impresia că există oameni care se apucă de artă pentru a se menține cumva în echilibru, pentru a gestiona un scenariu din capul locului debilitant în feluri care permit un fel de permeabilitate a gîndirii, dar mijloacele de a obține aceste lucruri nu constituie deloc un limbaj universal. Controlul exercitat de mulțimile de utilizatori rămîne în continuare valabil.

πȘtiu că mulți artiști aflați la începutul carierei lor, cei care abia au ieșit de pe băncile școlii, de pildă, întîmpină mari dificultăți în ce privește practicarea artei, adică a lucrului pentru care au fost pregătiți ani de-a rîndul. Ei – majoritatea lor – trebuie să găsească alte slujbe pentru a continua să facă artă. Arta e un pic ca fotbalul, este profitabilă doar la vîrf, pentru cei care, într-un fel sau altul, au reușit să capitalizeze ceva faimă. E arta artiștilor obișnuiți (adesea autodesemnați) mai puțin? Știm că valoarea artistică nu e reflectată perfect de valoarea de piață. Să luăm asta ca pe un fel de nedreptate fundamentală și să lăsăm piața să fie? Sau piața e un pericol, un fel de a sufoca tot ce nu poate deveni marfă, dar e artistic bun? Știu că mulți artiști își doresc o piață mai puternică, una care poate plăti facturile, iar asta e firesc, dar arta însăși – ca practică generală – are oare de suferit din cauza acestei nevoi de a se adapta condițiilor contemporane ale pieței? Sau sînt ele cu totul neutre? Arta și piața sînt două realități separate, cu excepții rare în care arta costisitoare este și bună. Arta bună a trecutului e, de asemenea, costisitoare, de pildă, dar cum stau lucrurile cu prezentul? Adică, există oare o anumită schimbare de regim în arta contemporană, ceva ce i-ar da acesteia profilul cel mai veridic? Redundanța costisitoare și redundanța ieftină rămîn redundanțe. Arta a devenit jucăria unor microcercuri (de obicei intelectuale), ceva ce începe să semene cu un fel de subcultură izolată și foarte sectară, un fel de ghetou al celor care au mijloacele intelectuale și materiale de a o savura. Universalismul în artă pare a fi mai îndepărtat ca nicicînd. Arta în general pare să fie o practică – o meserie – care pare misterioasă sau chiar dubioasă pentru cei mulți, un simplu semn indescifrabil pe oceanul planetar informațional, dar un semn atît de enigmatic încît nici măcar nu ne mai străduim să-l descifrăm, considerîndu-l ceva ce nu merită o adevărată dezbatere socială. Arta pare mereu mai puțin importantă decît orice altceva (politică, societate, chiria de pe luna următoare etc.). Este ea mai puțin importantă? Care e poziția ta în raport cu aceste întrebări?

∫Ei bine, acesta e tipul de statu-quo care a fost în atenția tîrgului încă de cînd am început să mă familiarizez cu sistemul educațional. Lumea se întreba despre educație/pregătire/posibilități ce vin cînd te apuci de un ciclu de studii care se extinde pe tot parcursul anilor tăi de formare. Deși realitatea este că, în mare parte, școlile și carierele se amestecă rar în această măruntă parte a globului pe care am moștenit-o. Există, de asemenea, problema a cîți oameni ajung să fie în stare să-și înțeleagă intențiile pe care le nutresc față de ei înșiși. Cum spuneam, în marea parte a anilor de început, rutina începe să apară și structurile încep să se coaguleze într-un loc, abia atingînd materialele aflate la dispoziție. Am întîlnit oameni care au ales să studieze arta în diverse stadii ale vieții lor și ei se confruntă cu aceleași probleme ca în orice altă carieră pe care și-ar fi ales-o. Depinde, de fapt, foarte mult de indivizii înșiși. Nu sînt un microbist. În realitate, nu mă interesează foarte tare lucrurile astea, ele au de-a face mai mult cu congregații, cu o cunoaștere sedimentară pe care s-a construit arta. Cu toate că valoarea artistică poate că nu e reflectată în valoarea de piață, vorbim despre un orizont mult mai larg decît cel pe care îl putem percepe. Recoltele producției artistice inundă societatea mai mult ca nicicînd și nu e de mirare că există un anumit dispreț față de întregul angrenaj al lucrurilor. E, de fapt, covîrșitor. Adaptări și schimbări ce vor să îmblînzească piața sînt factori în plus ce mi se par că se află într-un fel de torsiune. Oamenii cred despre practica unui artist că se bazează pe o teză exprimabilă într-un singur rînd, o serie care poate trece la zone de interes doar dacă sincronizarea e cea bună. Sincer, asta-i o perspectivă proastă. Dacă poți avea acces la această zonă după bunul-plac, de ce să nu integrezi valorile de piață în cercetarea ta artistică? Spun că se poate dansa pe mai multe ritmuri și cred că e inutil să încerci să stai într-o singură parte a terenului de joc mai mult decît în alta. E o chestiune de sincronizare și circumstanțe. În esență, e vorba de luarea unei decizii. În ce privește fluxul de practici artistice pe care l-am subliniat mai înainte, e pur și simplu firesc ca perspectiva generală să se schimbe înspre o activitatea orientată de practică. Oamenii înțeleg că există această piață, că pot urma anumite tipare și îmbrățișa ideologii de dragul unei confirmări.

Nu prea cred că piața e acest tip de entitate sordidă care se ghiftuiește cu redundanță și artă prost înțeleasă. E o parte care a fost mereu prezentă și a avut mereu acest aspect tenebros. Cred doar că fusese mai dificil să vezi direct dinamica pe care o implica. A fi suprasaturat nu e ceva nou. Cred că asta face parte într-un fel din definiția pieței. Produsele circulă în toate direcțiile; imperii se construiesc și se dărîmă. E o dinamică recognoscibilă în orice fel de piață. Provocarea principală, cred, nu e să deosebești între ceea ce s-ar numi artă bună sau artă proastă, pe acestea le ai și fără piața ca atare (piețele se pot construi și ca niște golemi din noroi și pot primi suflul vieții de la oamenii care au puterea să le-o dea). Pentru mine, ca artist care mai are încă de ajuns în cîmpul pieței, piața reprezintă o provocare secundară intrigantă și o consider necesară dincolo de exigența subzistenței. Pe de altă parte, în ce-i privește pe artiștii care fac compromisuri pentru „a alimenta mașinăria“, cred că unora dintre ei poate că le lipsește o anumită perspectivă despre lumea în care au ales să se căpătuiască și despre propria lor preocupare cu arta. Cum spuneam, mi se pare util să integrezi cercetarea pieței chiar la nivelul unei conștientizări elementare pentru a găsi partea mobilă a lucrurilor. Nu există garanție că vom găsi răspunsuri acolo, dar, în același timp, asta e adevărat pentru orice fel de apă tulbure pe care ne-am decide s-o explorăm. Cu toată echitatea, arta e, ca atare, o jucărie. Microcercuri sau nu, începînd cu artiștii și terminînd cu instituțiile și colecționarii, fiecare parte implicată ajunge să se joace cu un fel de idee care împuternicește sau discreditează mecanisme fictive. Sfîrșitul va fi cînd ne vom găsi soluții printre toate părțile care se rotesc.

Traducere de Alexandru Polgár