Numărul #45, 2014
Verso

După Dussel: începutul critic al modernității filosofice între Las Casas și Guamán Poma
Ovidiu Țichindeleanu

„Meditațiile anticarteziene“ ale lui Enrique Dussel sînt o contribuție filosofică la revoluția epistemică revendicată de gîndirea decolonială. Mai precis, deși se articulează în întregime din interiorul disciplinei filosofice, ceea ce revendică gestul filosofic al lui Dussel nu e nimic mai puțin decît o dimensiune epistemică generală în cîmpul cunoașterii, cu consecințe etice și politice fundamentale.

Analiza filosofică a lui Dussel e completată sau chiar înlocuită în text de un discurs istoric revizionist, în maniera specifică gîndirii decoloniale, fie că ea se desfășoară într-un spațiu epistemic deschis, ca la Walter Mignolo, de pildă, fie că realizează munca de răsturnare a raporturilor de putere și de deschidere a orizonturilor din interiorul unei discipline a cunoașterii.

Enrique Dussel e un filosof argentinian născut în La Paz, Argentina, în 1934; după ce și-a susținut doctoratul în filosofie în Spania, a trăit o perioadă într-un kibbutz din Israel, pentru a „învăța ebraica și a explora dimensiunile spirituale ale sărăciei“, după care a mai susținut un doctorat în istorie la Sorbona, întorcîndu-se după zece ani de emigrare în Argentina în 1967; aici, în contextul agitației politice de dreapta, la capătul unei prezențe intelectuale tot mai intense pe plan local și regional, a primit numeroase amenințări cu moartea, casa sa a fost aruncată în aer de extremiști de dreapta și a fost expulzat din Universitatea Cuyo. Dussel a plecat în exil în Mexic, unde lucrează din 1975, elaborînd un corp de gîndire ce urmărește sistematic interpelările oprimaților care „apar la orizontul totalității hegemonice“ și potențialul lor de liberare.

Scrierile sale filosofice au realizat alianțe și deschideri ale filosofiei cu mai multe paradigme epistemice ale teoriei sociale critice din a doua jumătate a secolului XX (catolicismul social, teoria critică a dependenței, teologia liberării, teoria sistemelor-lume și marxismul deschis). În prezent, mulțumită contactului cu gîndirea decolonială și filosofia politică indigenă, Dussel explorează pentru prima oară ceea ce el însuși numește un „grad maxim“ al conștiinței la nivel internațional, o condiție esențială pentru o filosofie a liberării. Printre altele, acest contact îi dă posibilitatea de a repoziționa însăși „istoria filosofiei“ și reperele sale fundamentale în materialul de față, de dimensiunea unui articol. Puterea din spatele acestui gest epistemic e dată de contextul istoric al mișcărilor indigene din America Latină, de la revoluția zapatistă și chavism la victoriile lui Evo Morales, care au articulat nu doar unul, ci mai multe moduri de desprindere de neoliberalismul occidental, dar și de tradiția intelectuală recentă a gîndirii decoloniale. Atunci cînd Dussel folosește conceptul de „colonialitate“, chiar dacă nu mai citează explicit, referința originară rămîne munca de pionierat epistemic a lui Aníbal Quijano și Walter Mignolo. Articolul lui Aníbal Quijano, „Colonialitatea puterii, eurocentrism și America Latină“, publicat în premieră în limba română înIDEA artă + societate #33–34/2009, a constituit de altfel un astfel de material de dimensiuni relativ mici, însă cu un impact structural mai puternic decît serii întregi de cărți academice.

Dussel propune reînțelegerea istoriei filosofiei moderne pornind de la ceea ce s-a ocultat în narațiunile eurocentrice ce au pus în lumină doar teleologia rațiunii, seria Renaștere – epoca rațiunii – secolul Luminilor etc., și anume colonialitatea modernității: Dussel evidențiază rolul jucat de prima modernitate timpurie, cea din secolul XVI, în care filosofia a suferit o revoluție epistemică, în urma efortului intelectual depus în context colonial de învățații noului ordin iezuit, care au făcut posibilă, printre altele, apariția lui Descartes. Prima modernitate timpurie a fost însă ocultată și redusă la invizibilitate de metanarațiunea hegemonică a istoriei filosofiei, care a situat începutul modernității în secolul XVII, trecînd tocmai peste momentul cuceririi coloniale a Americilor și mai ales peste stabilirea noului sistem-lume, cel în care ne aflăm încă în prezent, indiferent dacă ne-am născut în România sau în Argentina. În gîndirea decolonială, investigarea în termeni proprii a „părții întunecate a modernității“ (Mignolo), a mecanismelor și efectelor de lungă durată ale „colonialității puterii“ (Quijano) se opune acestei reduceri la invizibilitate și acestei erijări în universalism a provinciei europene, evidențiind, printre altele, faptul că marii filosofi occidentali au elaborat teoriile juridice, politice și filosofice ale emancipării, egalității, democrației și dreptului liberal în context și în complicitate cu traficul global de sclavi care a fondat și a stabilizat vreme de mai bine de trei secole capitalismul noului sistem-lume.

E important să subliniem că nu doar discursul hegemonic a fost afectat de „amnezia colonială“, ci și formele de articulare ale rezistenței. Dussel arată că primul discurs critic al modernității, împotriva unei modernități surprinse în proces de cristalizare (dar din interiorul ei), cel al lui Bartolomé de Las Casas, articulează deja cu claritate în secolul XVI poziții „radicale“ care vor fi „redescoperite“ abia după revoluțiile burgheze, în secolul XIX. Mulțumită redeschiderii contactului cu Las Casas, anumite poziții radicale ale teoriei critice sociale și ale stîngii contemporane se dovedesc a fi lipsite de conștiința colonialității; în particular, în ciuda unor turnuri autocontradictorii ale lui Marx însuși (în mod semnificativ, referitor la colonialismul britanic în India și la experiența modernă a Europei de Est), aceasta rămîne o limită istorică a marxismului și a ideologiei și politicilor partidelor comuniste din secolul XX, care în cele mai bune cazuri s-au situat în spațiul dintre amnezia colonială a ideologiei dezvoltării, proiecția rasistă a experienței coloniale asupra Celuilalt și reducerea colonialității la imperialism. Mai sînt multe de învățat din faptul că Las Casas articula deja în secolul XVI o poziție antiautoritară și antimonarhică bazată pe dreptul colectiv al popoarelor, pe deschiderea radicală și reciprocitatea față de „celălalt“ cultural, pe necesitatea dreptului și a istoriei scrise din perspectiva popoarelor oprimate și exploatate, propunînd o formă de democrație populară bazată pe consens.

Iar aceasta nu atinge decît posibilitățile criticii interne, din interiorul modernității, căci, în fond, Las Casas rămîne un ideolog al creștinismului. Pentru a explora „gradul maxim al conștiinței critice la nivel universal“, Dussel începe practic o nouă cercetare cu Guamán Poma, intelectualul indigen de limbă quechua din secolele XVI–XVII, pe care Mignolo și alți gînditori latino-americani îl propuseseră ca opus al lui Descartes, al fondării modernității din „cealaltă“ perspectivă filosofică, indigenă. În primul rînd, Guamán Poma propune un sistem hermeneutic radical diferit, care funcționează în mod simultan în registrul scrierii alfabetice și în cel al scrierii ideografice, și care nu doar că a fost ignorat complet de mari filosofi europeni, precum Gadamer sau Ricoeur, dar chiar și privirile mai deschise ale lui Aby Warburg și Walter Benjamin au fost private de simpla intrare în contact cu această diferență redutabilă. Guamán Poma articulează o critică a fetișismului banului, văzut în procesul de instituire a sistemului-lume, și analizează în detaliu partea întunecată a modernității, distrugerile pe ale căror ruine se ridică. Guamán Poma dezvăluie modernitatea ca sursă a corupției și distrugerii printr-un discurs intelectual confrontațional, care nu îi spune doar puterii adevărul, ci și apropiaților săi, colaboraționiștii indigeni și chiar săracii, pe care nu îi idealizează, observînd modul în care puterea însăși acționează prin banalitatea anumitor practici de zi cu zi, din viața cotidiană și din cea intimă. Din punct de vedere filosofic, opera lui Guamán Poma dezvăluie genealogia de la ego conquiro la ego cogito, pe ultimul ca o culme a primului și deschiderea alternativă a unei conștiințe critice radicale ce își articulează judecățile generale printr-o sinteză socială a istoriei colective și a experienței personale. Din punct de vedere politic, Guamán Poma articulează o conștiință politică din perspectiva oprimaților, a „săracilor lui Iisus Hristos“, a cărei rezistență e fondată pe revendicarea propriei istorii locale, păstrată în viață într-un context opresiv prin metodologia creativă a sincretismului, și al cărei „localism“ e calificat de fapt dintr-o perspectivă globală, am putea spune protointernaționalistă. Deși critica sa e devastatoare în sine însăși, Guamán Poma se situează deja epistemic în zona alternativelor la modernitate, prezentînd de pildă instituții politico-sociale bazate pe necesitățile reproducerii vieții (adică ceea ce feminismul și ecologismul occidental consideră a fi revoluționar abia în secolele XIX–XX) și instituții ale proprietății colective.

Mulțumită muncii filosofice a lui Dussel, care se raportează la istoria globală a filosofiei, cititorul est-european e situat astfel, în mod direct, în istoria colonială a modernității. Prin Dussel și eroii săi putem resimți modul în care colonialitatea a avut efecte în Europa, și nu doar asupra colonizaților. Nouă ne rămîne să facem munca de familiarizare și dezvoltare a alfabetizării cu specificul propriei situări coloniale, împotriva prejudecății eurocentrice, exprimată atît dinspre dreapta, cît și dinspre stînga politică, prejudecată ce proiectează tot ceea ce ține de „colonialism“ asupra unui celălalt, rasializat și separat de propria subiectivitate, implicit „europeană“. Pînă în prezent, proiecțiile eurocentrice continuă să nege îndeosebi diferența esențială dintre colonizare și colonialitate, închizînd, ca urmare, percepția modalităților prin care s-a articulat în această parte a lumii ceea ce am numit „colonizarea postcomunistă“ a minților, corpurilor și instituțiilor după 1989. După cum am subliniat în numeroase rînduri, aceasta nu e o colonizare metaforică, ci materială, și nu doar culturală, ci și în sensul global, colonial, al transferului „valorii-muncă“ în modernitate, de care sînt conștienți, de altfel, toți imigranții est-europeni în Occident, chiar dacă nu întotdeauna și pe plan politic.

Între Las Casas și Guamán Poma nu se conturează doar un alt fundament al modernității filosofice, ci și al dialecticii înseși, ca sarcină contemporană a filosofiei critice, care rămîne încă a fi situată pe deplin în cîmpul epistemico-politic dintre critica internă a modernității și critica exteriorității sale radicale. Aceasta e adevărata sarcină a gîndirii radicale, fiindcă, după cum spune vorba înțeleaptă a lui Audre Lorde, „instrumentele stăpînului nu vor demonta niciodată propria sa casă“.