Numărul #46, 2014
Arhivă

În căutarea unei identități comune. Festivalul Zona – Europa de Est
Ileana Pintilie

Festivalul de performance Zona1 s-a născut după 1990, generat, în bună măsură, de contextul social și politic din România acelui moment și alimentat de ideea existenței unei regiuni întregi – Europa de Est sau Europa „necunoscută“, de dincolo de Cortina de Fier – care se confrunta cu probleme similare cu ale noastre. Am descoperit și mi s-a părut evident că acest spațiu, această „zonă“, care îndurase vicisitudinile comunismului și suferise izolarea impusă de regimuri dirijate de la Moscova, avea o identitate comună, neglijată decenii de-a rîndul din lipsa contactelor interregionale. Această identitate părea una marginală în raport cu Occidentul, iar arta acestei regiuni, marginală și ea în raport cu mainstream-ul scenei artistice internaționale, păstra o amprentă puternică a particularităților istoriei. Tocmai originalitatea artistică a acestei zone, insuficient cunoscută pe plan internațional, a devenit un stimul pentru un curator care pornea la drum odată cu libertatea recîștigată a acestui spațiu.

O întrebare legitimă ar fi de ce am ales, ca modalitate de expresie, tocmai performance-arta, de ce acțiunile în spațiul public? Răspunsul mi se pare simplu: exista o urgență în recuperarea artei performative în spațiul public, iar în contextul intens, frenetic al primilor ani de democrație, corpul artistului devenise cel mai convingător material, aflat cel mai aproape de întrebările și frămîntările noastre referitoare la societate, la situația politică. Corpul condensa și rezuma, prin expresivitatea lui specifică, stările de angoasă și dilemele publicului, absurdul ce îl înconjura la tot pasul și oferea o eliberare imediată de aceste tensiuni. Iar aceasta pentru că, înainte de un interes intelectual sau artistic, publicul căuta răspunsuri la întrebările presante din jurul său. Artiștii așteptau și ei posibilitatea de a se exprima necenzurați în spațiul public, de a interfera cu privitorii, de a-și testa limitele sau de a explora nuditatea, recuperată dintre atîtea tabuuri și interdicții. Ceea ce ani de-a rîndul s-a desfășurat în secret, doar în izolarea atelierului sau a unor spații cvasiprivate, se putea experimenta acum direct în fața privitorilor, se putea extinde și amplifica prin noi cercetări, îndreptate spre clarificarea aspectelor de limbaj vizual sau în relație cu tehnologia.

Căutarea unei identități comune pentru spațiul ex-comunist și interogarea acestei identități au devenit un motiv de cercetare pentru mine, în calitate de curator al festivalului, iar rezultatele obținute au confirmat supozițiile mele inițiale referitoare la similitudinile dintre diversele țări din Est. Fie că era vorba de Polonia, un punct vestic al acestei „zone de Est“, fie de spațiul ex-iugoslav, fie de România sau chiar de Rusia, artiștii exprimau aceleași traume, același tip de interes pentru limbajul corpului și pentru relația cu publicul, se exprimau, mai intens sau mai disimulat, pe aceleași teme.

Festivalul Zona a debutat în 1993 la Timișoara și s-a desfășurat pînă în 2002, cu o periodicitate de trei ani, timp în care catalogul și documentația ediției precedente puteau fi produse, iar pregătirile pentru noua ediție sau obținerea finanțării se desfășurau pe îndelete. Cele patru ediții ale festivalului au avut un preambul – evenimentul mixed-media intitulat Pămîntul, în care artiștii au fost invitați pentru trei zile în clădirea Muzeului de Artă, aflată în șantier de peste zece ani. Proiectele artistice site-specific s-au încheiat cu un eveniment complex, alcătuit din acțiuni și instalații, prezentate în aceeași zi publicului participant.

Experimentul curatorial Pămîntul a deschis calea cercetărilor libere asupra unui material, dar în același timp a pus în lumină relația dintre instituția muzeală și proiectele de artă actuală. Absența unui muzeu de artă contemporană, acut resimțită pretutindeni în România, s-a transformat într-o provocare: cum ar arăta un astfel de eveniment complex în spațiul unui muzeu, dar neînzestrat cu vreo structură organizatorică și neavînd nicio colecție instalată? Posibilitatea de a-l reinventa mi s-a părut atrăgătoare, plină de neașteptate soluții. Poate de aceea am ales și pentru Zona 1 spațiul Muzeului de Artă din Timișoara, decizie total dezaprobată de conducerea instituției, care s-a delimitat de acest proiect. Prin numărul participanților și prin complexitatea proiectelor aprobate, Festivalul Zona a devenit în scurt timp recunoscut regional, depășind cadrul destul de îngust al contextului artistic românesc. Necesitatea susținerii logistice în vederea realizării proiectelor artistice a condus la apariția unei echipe de voluntari (din păcate de fiecare dată alții). Impactul în spațiul public – local, dar și național – a fost în continuă creștere, festivalul bucurîndu-se de interesul general încă de la început. Ceea ce m-a încurajat în demersul meu curatorial a fost mai ales acest public minunat și de înaltă calitate, receptiv, dornic de formare, absorbind tot ce se întîmpla în timpul festivalului. Cu timpul, Zona a devenit ea însăși un fel de instituție – o posibilitate efectivă în raport cu cele absente, într-un moment cînd instituțiile consacrate erau inconsistente, fără niciun program artistic bine definit și fără un impact public semnificativ.

Pentru mine, relația cu spațiul a fost importantă, iar după eșecul colaborării cu Muzeul de Artă din Timișoara am optat, pentru următoarele două ediții, din 1996 și 1999, pentru o sală experimentală a Teatrului Maghiar din oraș. Dacă la muzeu spațiul palatului baroc în reconstrucție impresiona prin generozitate, la teatru în schimb am beneficiat de funcționalitatea unui spațiu polifuncțional și de toate dotările tehnice necesare, care au facilitat realizarea proiectelor artistice. Ultima ediție a festivalului, în 2002, a avut loc în spațiul Arhivei-Muzeu a Revoluției din 1989, ea însăși o instituție „mai altfel“, plasată într-un vechi imobil din Cetate. Spațiile au generat o atmosferă specifică fiecărui festival, pe care au îmbogățit-o astfel cu nuanțe subtile.

De-a lungul celor patru ediții, o bună parte dintre acțiuni au indus o intensitate specială, uneori cu un caracter personal, mai ales acelea care făceau vizibil angajamentul artiștilor în societate sau în geopolitic și care, în felul acesta, interacționau din plin cu privitorii. Mai mulți artiști, mai ales la primele ediții, s-au concentrat asupra relației cu trecutul, devoalînd, prin analize subtile, relația dintre individ și putere. Astfel, acțiunea România a lui Dan Perjovschi, în care artistul s-a lăsat tatuat cu numele țării, a marcat revolta lui față de un regim și un sistem politic dictatorial, iar acțiunea lui Teodor Graur (Speaking to Europe from Europe)a prezentat, cu ironie și umor, izolarea Europei de Est față de restul continentului. Alte acțiuni, cum au fost cea a lui Alexandru Antik (Lepădarea pielii),a Liei Perjovschi (Dreptul meu de a fi diferită)sau a lui Gusztáv Ütô (care a propus un fel de „zonă gri“ sau tehnici de „supraviețuire“), au pus în lumină efortul individual de eliberare de sub apăsarea duplicității și de recompunere a propriei identități, traumatizată în timpul comunismului. Trecutul apropiat, bîntuit de spectre, l-a interesat și pe Ion Grigorescu, un artist care și-a desfășurat, în anii tranziției, propriile cercetări (Țara nu e doar a milițienilor, securiștilor și comuniștilor sau Basarabia).Ieșirea de sub regimurile comuniste, izolarea, războiul interetnic sînt doar cîteva dintre temele des întîlnite la artiștii din Serbia, Croația (Nenad Dancˇuo), Ungaria, Polonia, Rusia (Avdei Ter-Oganian). Pentru alții, reprezentarea vizuală și minimalismul exprimării plastice au alcătuit puncte de maxim interes în structurarea compozițională a acțiunilor în fața publicului (Artur Tajber, Oskar Dawicki, Imre Bukta).

Începînd cu 1999, cu ediția a treia a festivalului, am considerat că situația tranzitorie se apropia de final, ca atare am deschis aria de cercetare către scena artistică internațională. Am invitat mai mulți artiști din diverse locuri din Europa, dintre care i-aș aminti pe Karen Kipphoff, Horst Haack, Laurent Moriceau, André Stitt, Roddy Hunter, artiști care s-au adaptat la spațiul estic și la publicul dornic să vadă, să asculte, să înțeleagă. Acțiunea ultimilor doi, de lungă durată, s-a desfășurat într-o piață publică, implicînd privitorii întîmplători să interfereze cu ei și creînd un schimb emoțional intens și surprinzător. Au existat și intervenții improvizate, în afara programului inițial, dar care au adus și mai mult sens edițiilor a treia și a patra, cînd Ștefan Bertalan a reluat în cheie parodică o acțiune cunoscută a sa ori cînd a făcut o intervenție neașteptată în mijlocul unei alte acțiuni, prezentîndu-și un desen inspirat din festival.

Deoarece publicul care frecventa Festivalul Zona era unul tînăr, insuficient format din punct de vedere teoretic, am inițiat, începînd tot cu ediția din 1999, o serie de conferințe susținute de specialiști în domeniu. Prima s-a desfășurat sub genericul Mitologii terestre: corpul și urmele sale, la care au fost invitați Anne Tronche, Biljana Tomic´ și Robert Fleck. Prezentările, însoțite de proiecții sau de filme documentare, s-au referit la teme istorice (Gina Panne, acționiștii vienezi sau artiști internaționali la Centrul Cultural Studențesc din Belgrad, în anii 1970). În 2002, conferințele au fost susținute de Kristine Stiles, de Berislav Valušek și de Vladimir Bulat, completînd în felul acesta prezentările pe tema acționismului. Lia Perjovschi a provocat atît participanții, cît și publicul la o discuție pe tema ediției din anul respectiv, încercînd să afle motivațiile artiștilor-performeri. Cu ocazia ediției din 1999 am prezentat, în premieră pentru noi, o expoziție documentară, o schiță a istoriei acționismului din România, realizată cu sprijinul generos al artiștilor Paul Neagu, Ion Grigorescu, Alexandru Antik, dar și al altora.

Apărut la începutul anilor 1990, Zona nu a fost totuși primul festival de performance din țară, AnnArt2 avînd întîietate în acest sens. Cu toate acestea, între cele două evenimente, deosebirile au fost majore, dictate probabil de condițiile de desfășurare: în timp ce AnnArt specula farmecul sălbatic al împrejurimilor lacului vulcanic Sfînta Ana, acest fapt dictînd și structura acțiunilor desfășurate acolo, Zona a fost mereu un festival citadin, legat destul de strîns de muzeu, de alte instituții culturale cu tradiție sau de clădiri istorice din Timișoara. Din acest punct de vedere a avut mai multe în comun cu Festivalul Periferic3, apărut ulterior, în 1997, la Iași și dezvoltat pe tema centru-periferie, dar și pe punerea în valoare a unei tradiții culturale și arhitecturale neglijate (Baia Turcească a fost monumentul cel mai mediatizat cu ocazia acestui eveniment). În fond, ambele festivaluri au avut ca punct de plecare o criză a marginalității, resimțită acut ca o traumă, și ambele au reușit să repoziționeze Timișoara și Iașiul pe o hartă culturală actualizată a țării, dar și a Europei.

La ultima ediție, din 2002, situația artistică, atît în țară, cît și pe plan internațional, se schimbase semnificativ: în primul rînd, datorită înlesnirii călătoriilor și schimburilor culturale, artiștii români au început să fie tot mai mult implicați în proiecte internaționale. În al doilea rînd, revenirea la pictură și gustul pentru comercial au făcut ca mulți dintre participanții din țară să renunțe definitiv la exprimarea directă, corporală. Din acest motiv mi s-a părut evident că devenea dificil de lucrat fără susținerea mediului artistic local. Zona părea pe cale de disoluție, granițele începeau să se estompeze, contextul părea relaxat și dădea semne de normalitate. În ciuda succesului de care s-a bucurat festivalul, fără evaluări corecte de impact, finanțările au devenit tot mai slabe, aproape inexistente.

Festivalul Zonaa funcționat ca o veritabilă instituție, cu un program critic și curatorial coerent, care a suplinit lipsa de program a instituțiilor artistice acreditate, prăfuite și provinciale. Mai bine zis a fost un fel de instituție „atipică“, încercînd să acopere vidul instalat în spațiul artistic local, după căderea comunismului. Chiar dacă a încetat în 2002, spiritul acestui eveniment atipic s-a păstrat și a fost continuat de altele, care au apărut ulterior, cum ar fi Festivalul de artă video Simultan sau, mai recent, un proiect interesant, care repune în discuție un anume topos (Locuri în așteptare). În ambele cazuri, proiectele sînt duse mai departe de foști colaboratori sau voluntari implicați la început în Festivalul Zona.

Interesul meu pentru performance m-a făcut să descopăr, pe alte meleaguri decît cele autohtone, artiști dedicați acestui gen, galerii și evenimente ce se petrec regulat sau arhive cu documentații. Continuînd să mă ocup de acest subiect, prea ușor ignorat la noi, am avut ocazia să întîlnesc mulți artiști interesanți, unii dintre ei predînd în academii de artă acest gen. Pe de altă parte, odată cu integrarea României în spațiul Uniunii Europene, lipsa frontierelor a pus în lumină mai acut problema identității, o identitate locală, nealiniată, distinctă față de aerul de globalizare din ce în ce mai prezent pretutindeni și în Europa.

Astfel, în 2009 am conceput un proiect intitulat Borderline, care s-a desfășurat mai întîi în spațiul unui volum, dezvoltat ulterior ca o întîlnire a unor artiști cu publicul. Invitații au venit din zone marginale – Irlanda de Nord, „Border Land“ (fosta graniță dintre Scoția și Anglia), Odessa, Transilvania, spațiul ex-iugoslav – și care păstrau amintirea acestei marginalități în raport cu majoritatea. Într-un fel, acest proiect-epilog ar putea fi socotit ca Zona 5.

 

Note:
1. ‑Documentația Festivalului Zona poate fi vizionată pe site-ul www.zonafestival.ro
2. ‑Inițiat de regretatul artist Imre Baász, AnnArt a fost continuat timp de zece ediții de Gusztáv Ütô, alături de colaboratorii lui din Fundația Etna.
3. ‑Periferic a început în 1997 ca un festival de performance inițiat de artistul Matei Bejenaru, dar s-a transformat ulterior într-un eveniment complex, mai aproape de o bienală de artă, susținut pînă în 2008, la a opta ediție.