Numărul #46, 2014
Scenă

Salvînd lumea… de o operă de artă totală: arta de a înscena situații pentru transformări reale
Ovidiu Țichindeleanu în dialog cu Klaus Schafler

Klaus Schafler,artist stabilit la Viena care lucrează pe noțiunea de sferă publică și fenomene ale transformării în diferite cadre geopolitice, zone din periferia orașelor și peisaje disputate. Instalațiile sale, proiectele video și colaborările bazate pe cercetare elaborează ambivalențele și ficțiunile implicate de raporturile complicate dintre aspectele micro și „lume“ ca termeni relaționali.

www.schafler.net

 

Ovidiu ȚichindeleanuπRecentul film științifico-fantastic coreean Snowpiercer(2013) pornește de la ideea unui experiment care să contracareze efectele produse de încălzirea globală prin injectarea norilor cu o substanță chimică nouă. Experimentul o ia razna, iar Pămîntul e aruncat într-o eră de iarnă permanentă. Dacă ideea de a disipa norii printr-un bombardament ca să se asigure o zi însorită cu ocazia unei parade nu le este chiar atît de străină est-europenilor, faptul că există pictori ai norilor și că ideea de a injecta norii cu o chestie albă e ceva obișnuit pentru știința serioasă a climatologilor e totuși ceva surprinzător. Nu e de mirare că geoingineria a inspirat și un număr mare de teorii conspiraționiste. Una dintre acestea sună în felul următor: încălzirea globală avansează mai iute decît o simțim, iar puterile oculte care profită de distrugerea lumii ascund gravitatea situației, colorînd norii în alb prin aerosoli și manipulînd curenții de aer de mare altitudine. Mi-ai putea spune cum ai ajuns la geoinginerie și să-mi descrii pe scurt cîteva dintre megaproiectele concepute pentru a salva lumea sau pentru a manipula clima care ți-au atras atenția, împreună cu abordarea ta particulară în conectarea artei, științei și societății?

Klaus Schafler∫Ani de-a rîndul, punctele mele de interes s-au concentrat adesea pe relațiile dintre realitate, viața reală și politică, pe ficțiunile unor desfășurări sociopolitice viitoare pe glob. În 2010 am descoperit într-un articol dintr-un ziar german că existau planuri de a controla zăpada care cade asupra Moscovei, ținînd-o la distanță de capitala rusă prin explodarea norilor folosind metode elaborate de climatologi. Avioane zburau deasupra Moscovei și împrăștiau iodură de argint asupra norilor, în așa fel încît precipitațiile să cadă înainte ca norii să ajungă deasupra capitalei. Fostul primar Lujkov a vorbit despre aceste acțiuni ca despre o măsură de economisire, răspunzînd crizei financiare prin reducerea costurilor deszăpezirii. A avut loc cel puțin un asemenea experiment în lumea reală, încercîndu-se manipularea tiparelor de vreme locale și regionale, ceea ce a cauzat o grămadă de probleme legate de zăpadă în zona rurală din jurul Moscovei și o seamă de proteste, mai ales din partea unor grupuri de societate civilă internaționale. Acesta a fost, aproximativ, punctul de pornire în încercarea mea de a scruta ceva mai adînc mecanismele din spatele cazului moscovit, în context istoric, din punctul de vedere al stării actuale în care se află acest tip de abordări care încercau să manipuleze natura și vremea, precum și din punctul de vedere al viziunilor despre lume asociate cu acest tip de abordări.

În timp ce împiedicarea faptului ca zăpada să cadă asupra unui oraș e ceva destul de recent, asigurarea vremii însorite pentru manifestații politice este ceva deja obișnuit, și nu doar la Moscova. De pildă, guvernul chinez a folosit la Beijing tehnica de manipulare a vremii numită însămînțarea norilor, chiar înainte de Jocurile Olimpice din 2008, pentru a curăța aerul de efectele poluării. S-au obținut două ore de cer însorit și mai puțină poluare pe timpul deschiderii.

Aceste tehnici au făcut obiectul unor cercetări științifice intense deja în perioada Războiului Rece, desfășurate inclusiv de Statele Unite și de alte cîteva state. „Cei care controlează vremea controlează și lumea.“ De pildă, în 1967–1968, în perioada Războiului din Vietnam, ca o măsură de război meteorologic, Biroul Meteorologic al Statelor Unite a însămînțat norii deasupra circuitului Ho Și Min, pentru a intensifica precipitațiile din zonă. Războiul meteorologic a fost interzis mai tîrziu de Convenția de la Geneva din 1976.

În general, structurile de putere economice și politice impun asemenea intervenții asupra climei și vremii, chiar dacă, pe lîngă implicațiile geopolitice de așteptat, cum ar fi, de pildă, noi conflicte între Nord și Sud, există multe riscuri, efecte colaterale neintenționate și impacturi asupra naturii, oamenilor și sferei publice. În timp ce tehnologiile de manipulare a vremii încearcă să influențeze tiparele meteorologice locale sau regionale, tehnicile din geoinginerie vizează întreaga planetă, pentru a încetini sau chiar pentru a corecta impactul civilizației noastre asupra climei și mediului înconjurător. Schimbarea climei e contracarată prin răcirea planetei.

Am devenit tot mai interesat de contextul sociopolitic, de caracterul ambivalent și de pericolele acestor intervenții la scară largă în sistemul climatic global. Iată cîteva exemple ale unor asemenea tehnologii, cel mai adesea foarte avansate, aflate la limita științifico-fantasticului: răcirea planetei prin îndepărtarea dioxidului de carbon din atmosferă, introducînd fier în oceanul planetar sau folosind copaci artificiali (i.e., extragerea carbonului din aer cu ajutorul unor ramuri de rășină artificială); reducînd radiația solară asupra globului (Solar Radiation Management) prin vopsirea în alb a străzilor și a acoperișurilor sau prin însămînțarea norilor cu apă de mare vaporizată, provenită din activitatea unor nave echipate cu dispozitive de pulverizare, care ar naviga pe oceanul planetar, sau prin albirea norilor (efectul Albedo), pentru a spori gradul de reflexie, i.e., pentru ca aceștia să reflecte mai multă lumină solară înapoi în spațiu, pentru a răci astfel planeta. Același efect de răcire a planetei poate fi observat, de pildă, după erupția vulcanilor, cînd particulele de cenușă plutind în aer împiedică razele Soarelui să ajungă pe suprafața terestră.

Un alt exemplu, tehnologic mai simplu, referitor la efectul Albedo, fusese experimentul în mediu real al sociologului Eduardo Gold, în cadrul căruia s-au vopsit în alb vîrfurile Anzilor cu o vopsea ecologică făcută din var și albuș de ou. Munca a fost făcută de băștinași angajați pentru această sarcină, cu scopul de a proteja ghețarii și, astfel, de a îmbunătăți oferta de apă pe tot anul în satele de munte dimprejur. La rîndul lor, anumite specii de plante pot fi folosite pentru a obține efecte de răcire locală. De pildă, Aloe vera, ale cărei frunze și structuri sînt în mod particular reflectorizante. Unii oameni de știință susțin că diverse culturi de plante ori plante și culturi modificate genetic, proiectate prin metodele bioingineriei, ar putea genera o reducere de 1% a temperaturii globale.

Platforme precum IPCC (Intergovernmental Panel for Climate Change – Comisia Interguvernamentală pentru Schimbări Climatice) încearcă să ofere lumii o viziune științifică la zi despre starea actuală a cunoașterii privind încălzirea globală și potențialele sale impacturi ecologice și socioeconomice. Pe baza acestor date științifice, guvernelor li se cere să pună în aplicare obiective, strategii și reglementări specifice. Dacă atenția acordată acestei teme în planificarea politică internațională crește, acest lucru poate fi văzut ca un semn al unei urgențe datorate efectelor și îngrijorărilor locale (inclusiv celor legate de refugiații climatici) sau ca o decizie strategică și economică pentru o economie „verde“, care să nu polueze. Ambiția politică poate amplifica și sprijini eforturile numeroaselor grupuri civice și ale mișcărilor sociale locale și globale, de la diverse proiecte de cîștigare a luptei pentru energii regenerabile și economie ecologică la alte chestiuni legate de dreptate climatică pe glob. În cel mai recent Raport de evaluare a schimbării climatice al IPCC, din 2013, paragraful final al Rezumatului pentru factorii de decizie conține un punct referitor la propuneri pentru alterarea deliberată a sistemelor climatice. În opinia multor critici ai geoingineriei, cum ar fi grupul ETC, acesta ar putea fi un semnal de alarmă în privința aplicațiilor viitoare ale tehnicilor de geoinginerie.

Cred că e important să abordăm aceste chestiuni nu doar prin tehnologie și știință, ci și prin practici transdisciplinare, printr-o reflecție asupra cadrelor și contextelor sociopolitice și geopolitice. Abordarea mea presupune cercetare, interviuri cu oameni de știință și diverse părți interesate din acest context, pentru a elabora intervenții și instalații, care se bazează adesea pe participarea directă a factorilor interesați și pe colaborarea dintre ei, construind o arhivă critică și vie, un laborator deschis capabil să pună în discurs date și ficțiuni în cadrul a ceva ce s-ar putea numi o pseudo-„situație de laborator“. Desenarea unor viziuni și speculații despre o realitate imaginată și un viitor care se conturează deja subliniază nevoia de regenerare a mediului și de dreptate climatică pe glob.

πRecent, Bill Gates părea să-și fi mutat interesele filantropice noncapitaliste de pe chestiuni legate de SIDA la unele legate de geoinginerie. Unul dintre administratorii Google a vorbit, de asemenea, despre construirea unei flote de megavapoare ecologice prin care s-ar putea ridica la un nou nivel prezența globală a Google. The Guardiana găzduit, și el, o dezbatere publică despre geoinginerie. Simt nevoia de a micșora distanța dintre înălțimile unor asemenea proiecte fanteziste ale marilor capitaliști și ceva mai concret. Întrucît colaborezi strîns cu oameni de știință, ai putea să ne spui mai multe despre felul în care îi abordezi? Poate dacă ne-ai da cîteva exemple de interacțiune cu oameni de știință și mediul în care lucrează ei, de pildă referitor la proiectul copacilor sintetici?

∫ În 2010 am aflat că Societatea Regală din Londra a organizat un colocviu științific cu ocazia aniversării a 300 de ani de existență. Colocviul a avut ca temă „Geoingineria – preluarea controlului asupra climei pe planetă“. Am participat la acest colocviu pentru a obține în mod nemijlocit informația cea mai avansată despre această temă și pentru a întîlni oamenii de știință care lucrează în acest domeniu. Am verificat dinainte lista vorbitorilor și i-am contactat pe unii dintre ei, cerîndu-le un interviu. Cinci dintre ei mi-au răspuns că i-ar interesa să mă întîlnească pentru un interviu și pentru a participa la proiectul meu de cercetare bazat pe artă.

Am vrut să aflu mai multe despre ce îi motivează pe acești oameni, care sînt viziunile lor despre lume, ce concepte și idei urmează ei, pe ce concepte (istorice sau filosofice) se bazează, în ce contexte sociopolitice își desfășoară cercetările și își elaborează proiectele și intervențiile, care e poziția lor față de caracterul subiectiv al muncii lor științifice, mai ales cînd vine vorba de termeni precum adevăr științific.

Ca o parte esențială a proiectului meu, am desfășurat interviuri video cu acești experți în legătură cu chestiunile de mai sus, în mediul concret de muncă al interlocutorului. Am fost foarte surprins că oamenii de știință și-au făcut timp să vorbească despre viziunea lor cu privire la relația dintre artă și știință, relația dintre date științifice și ficțiune în munca lor, problemele economice legate de cercetări care adesea nu duc la niciun rezultat, competiția pentru – să zicem – „cea mai bună idee“ de a combate încălzirea globală între oamenii de știință ce lucrează în același domeniu, presiunile ce apar atunci cînd cauți parteneri financiari printre corporațiile publice, oameni înstăriți, e.g., afaceriști precum Bill Gates, care încearcă să facă lobby pentru proiectele lor, să adune bani pentru construirea de prototipuri etc.

Ceea ce m-a interesat a fost nu atît o discuție despre tehnologiile utilizate de oamenii de știință, ci mai degrabă o familiarizare a mea cu noile domenii, o înțelegere a abordărilor și ideilor lor, o discuție despre dorința lor de a testa în lumea reală un prototip, ceea ce îi face asemănători oarecum cu proiectele de artă publică...

Cu omul de știință Klaus Lackner, profesor și director al Centrului Lenfest pentru Energie Regenerabilă din cadrul Institutului Pămîntului de la Universitatea Columbia din New York, am avut o colaborare mai lungă. Klaus Lackner lucrează la inventarea unui copac sintetic, mai precis a unei tehnologii care să capteze emisiile de carbon. El a fost unul dintre oamenii de știință implicați în proiectul Biosphere 2 din Arizona și, mai tîrziu, s-a mutat la Columbia. Nu demult s-a întors în Arizona pentru a conduce un nou institut dedicat emisiilor negative de carbon.

L-am vizitat pe Klaus Lackner de cîteva ori în laboratorul său. I-am urmărit procesul de muncă pentru a prinde atmosfera acestuia, încercînd să-i înțeleg vocabularul și felul de a gîndi. Mai tîrziu, în 2011, l-am invitat să colaborăm cu ocazia cîtorva manifestații publice. Am avut o prezentare în doi și o discuție publică la Johnson Design Center, Parsons, The New School, NY. Apoi a fost implicat în expoziția mea de la Spațiul pentru Artă și Industrie din Brooklyn, unde am prezentat o lucrare video despre unul dintre experimentele sale cu copacii sintetici și am expus o ramură originală din rășină sintetică a unuia dintre acești copaci. În cadrul expoziției, copacul sintetic a funcționat ca un simbol care poate concentra imaginația oamenilor pe posibila întîlnire dintre natură și tehnologie. Cu ocazia expoziției, fostul primar al New Yorkului, Michael Bloomberg, și-a anunțat interesul față de tehnologia copacului sintetic. Ca și Bloomberg, politicieni din întreaga lume încearcă să introducă aceste tehnologii în ideile și planurile lor despre „orașe regenerabile și inteligente“, dar există totuși puține discuții despre caracterul ambivalent al acestor tehnologii și despre efectele lor secundare, adesea periculoase. Klaus Lackner a participat, de asemenea, la un simpozion despre artă și știință pe care l-am organizat într-un sat austriac în 2012. Cu timpul, s-a creat un raport bun între noi și a devenit mai ușor să vorbim despre critica tehnologiilor, efectele lor secundare negative, chestiuni legate de guvernare, probleme etice în manipularea naturii și implicații geopolitice.

Interesul meu aici a fost acela de a înscena o situație, de a arăta elementele, recuzita și documentele diverselor proiecte și intervenții realizate în acel context, de a crea un laborator artistic în care diverși oameni (în cazul de mai sus, un politician, un om de știință și un artist) puteau găsi un mediu în care să se întîlnească într-un fel organizat sau chiar întîmplător. Cere efort să ajungi la acel mediu proiectat anume pentru întîlniri întîmplătoare sau discuții coregrafiate, sindrofii informale și schimburi de idei din lumea imaginară și cea reală, pentru a discuta, a interacționa, a vedea într-o situație neobișnuită... Nu e nevoie de niciun rezultat, doar de clipele petrecute acolo... Prin toate lucrările mele vreau să înscenez o situație specifică, să vizualizez un discurs care se dezvoltă în jurul acestor tehnologii oarecum ciudate și reprezentarea lor în cultura vizuală.

πCu cît aflu mai multe, uimit, despre unele dintre aceste megaproiecte menite să salveze lumea, cu amestecul lor straniu de științifico-fantastic, cu reuniunile dintre politicieni și oameni de știință, cu atît mai mult mi se pare că ele au devenit cel mai recent (ultimul?) domeniu în care se visează la o Gesamtkunstwerk.Și prin ea, se pare, e pe cale să aibă loc o tranziție reală a visurilor în realități, de la asigurarea unei zile însorite pînă la devierea precipitațiilor. Cum vezi geoingineria drept ceva ce pune în legătură, în zilele noastre, știința, arta și societatea? Și cum ți se pare că a influențat sau a schimbat ea abordarea ta a practicii artistice?

∫ Ca într-o Gesamtkunstwerk, oamenii de știință cu putere de politicieni sînt aparent responsabili de și le revine supravegherea și proiectarea globului la scară largă, faptul de a se juca cu starea materiei acestuia și cu metabolismul său. Fantasme de omnipotență... La începutul cercetării mele, m-a interesat să înțeleg ideile și diversele abordări ale geoingineriei, dar cu cît am înțeles mai multe, cu atît mai temător m-am simțit în raport cu diversele aplicații și violări pe care le aduc aceste tehnologii. Mai ales cînd citim recentul raport IPCC, care afirmă și că ar trebui să optăm pentru planul B (implicînd geoingineria), dacă nu putem opri încălzirea globală. Asta favorizează politica puterii, folosind argumente elaborate de oamenii de știință, și anume aceea de a opta pentru soluția tehnologică, în loc să încercăm calea mai dificilă, mai puțin populară poate, constînd în sprijinirea și comunicarea schimbărilor comportamentale de care ar fi nevoie din partea oamenilor și a industriilor.

Ceea ce am aflat din cercetarea unei asemenea teme globale și transdisciplinare precum geoingineria este că e tot mai important să aduc în cercetarea mea toată gama diverselor abordări culturale și geopolitice despre relația dintre natură, societate și politică. La începutul cercetării mele, intenția mea fusese și aceea de a furniza informații despre geoinginerie, ca parte a practicii mele, întrucît mi s-a părut că publicul nu era suficient de informat în legătură cu acest subiect. M-a interesat și să observ procesul: cine sînt primii care ocupă spațiul unui discurs pe cale să apară despre o nouă temă, înainte ca el să fie transmis unui grup mai mare de părți interesate, și cum ajunge un asemenea discurs, în cele din urmă, la publicul larg? Cine vor fi primii care să producă și să colecteze informații, să formuleze întrebări și să dirijeze discursul? Vor veni acești oameni din științele umane, din cele economice sau de altundeva? Ce se va întîmpla după aceea, de vreme ce totul depinde de abordările lor, de viziunile lor despre lume, de analizele și vocabularele lor?

De-a lungul timpului, practica mea artistică și metodele ei au îmbrățișat o diversitate tot mai mare de formate, cum ar fi prelegerile-acțiuni, colectarea cunoașterii și construirea unei arhive despre anumite aspecte ale temei, dar și recitirea anumitor texte și documente (cum ar fi cele din contextul land art), stabilirea unor colaborări între artă și știință, crearea unor pseudosituații de laborator, implicarea în proiectarea unor acțiuni publice încercînd să îmbunătățească activitățile locale și rezistența locală.

Încercînd să elaborez ficțiuni productive...

πÎnlocuiesc oare visurile despre tehnocultura geoingineriei cele despre era spațială?

∫ Din punctul meu de vedere, ideile și visurile legate de geoinginerie nu le vor înlocui pe cele despre spațiu și tehnologia spațială. Geoingineria sună încă precum o povestire științifico-fantastică deschizînd domenii ale noului, ale magicului și ale neașteptatului. Cu toate astea, în zilele noastre geoingineria devine tot mai integrată în cunoașterea normală și, astfel, pare să devină realistă. E în mod evident fascinant ca niște oameni să fie în stare să proiecteze vremea, climatul și peisajul de pe planeta Pămînt – fie pentru a conserva sau a îmbunătăți condițiile de viață ale oamenilor de pe planetă, fie pentru alte scopuri, cum ar fi extracția continuă de resurse sau pentru a exercita o politică a puterii, militaristă, la nivel global. Am ajuns în antropocen...

Tehnologiile spațiale au cunoscut o dezvoltare explozivă mai ales în perioada Războiului Rece. De pildă, în Statele Unite, administrația Reagan a sprijinit și a lansat în 1983 SDI (Strategic Defense Initiative – Inițiativa de Apărare Strategică), numită și programul Războiul Stelelor, programul de apărare națională împotriva unui potențial atac nuclear din partea Uniunii Sovietice, care fusese combinat cu visuri de cucerire a spațiului și de a face alte planete locuibile (terraforming).

Unele tehnologii și viziuni despre lume provenind din această perioadă sînt încă actuale și au reprezentat puncte de plecare pentru cercetări și experimente în cadrul geoingineriei: de pildă, Edward Teller („părintele bombei cu hidrogen“) a propus transformarea unui sat din Alaska într-un port fără gheață prin detonarea unei bombe nucleare (Proiectul Chariot, 1962). Împreună cu Lowell Wood, el a prezentat un plan de a trimite în atmosferă nori de microparticule pentru a reflecta razele solare înapoi în spațiu. O altă idee propusă la acea vreme a fost lansarea unor oglinzi spațiale în cer ca o măsură împotriva încălzirii globale, dezvoltînd astfel o altă idee, care avea ca scop răcirea climei pe planeta Venus. Geoingineria și măsurile care proiectează și reproiectează peisajul lumii prin acțiunea umană și tehnologia aplicată datează, ambele, din anii 1960. Dar abia în anul 2000 discuția despre o nouă epocă geologică, antropocenul, a venit cu întrebări fundamentale privitoare la raportul dintre natură și omenire, care sînt și zone centrale de interes în lucrările mele actuale.

πAi adus geoingineria în atenția publică printr-o instalație ce constă într-o piesă video, cîteva panouri asamblate, un obiect și două publicații, cu ocazia contribuției tale la pavilionul Maldivelor la cea de a 55-a ediție a Bienalei de la Veneția. Ne-ai putea explica un pic contextul intervenției tale? Ne-ai putea spune cîte ceva despre felul în care a apărut proiectul din pavilionul Maldivelor, despre cum a fost el organizat?

∫ În 2013, colectivul internațional de curatori și artiști Chamber of Public Secrets fusese invitat să conceapă primul pavilion al Maldivelor pentru cea de a 55-a ediție a Bienalei de la Veneția. Ei au decis să lucreze pe conceptul tematic al „Națiunii portabile – dispariția ca work in progress“, mai degrabă decît să urmeze o reprezentare clasică a națiunii. Printre alte lucruri, ei au reacționat la premiera istorică a primului consiliu de miniștri subacvatic, organizat de guvernul Maldivelor. Președintele de atunci al Maldivelor, Mohammed Nasheed, a dorit să transmită acest mesaj de impact comunității mondiale pentru a informa despre pericolele pe care le prezintă creșterea nivelului mării pentru insulele Maldive: prognozele actuale vorbesc despre dispariția completă a Maldivelor sub apele oceanului, cu populația lor devenind probabil primul lot de refugiați climatici, în caz că nu se stopează creșterea nivelului mării prin acțiuni care să reducă la timp emisiile de carbon.

Expoziția a fost găzduită de Fundația Gervasuti, situată între două scene principale ale bienalei, Giardini și Arsenale. Curatorii principali și cei asociați invitaseră în jur de cincisprezece artiști, producători de film, activiști etc. de formații și naționalități diverse. Încă de la început, pavilionul a fost conceput ca un proiect de sus în jos, implicînd elemente de autoorganizare a artiștilor și a curatorilor participanți. Proiectul putea fi văzut și ca o platformă pentru cercetare și comunicare pe tema particulară „a unei probleme și urgențe locale pentru insulele Maldive, care poate fi rezolvată doar la nivel global“, dar pavilionul putea fi descris și ca un dispozitiv estetic pentru o discuție politică serioasă și complexă.

În contribuția mea am pornit tot de la problema reprezentată de creșterea nivelului mării, în legătură cu care majoritatea cercetătorilor cad de acord. Dar ce înseamnă asta pentru numeroasele insule și regiuni de coastă vulnerabile din întreaga lume, dispariția Maldivelor, a New Yorkului sau a Veneției sub apele mării? În această lucrare am combinat arta și știința, faptele și ficțiunile pentru a analiza interacțiunea dintre microclimatul local, clima regională și creșterea nivelului mării din cauza schimbărilor climatice, prin instalarea unui birou cu un echipament specific, incluzînd reviste științifice și politice, precum și macheta copacului sintetic, împreună cu un film video despre acesta, pentru a simboliza viziunea unui geoinginer prins în dilema ideilor de omnipotență și intenția de a salva lumea.

Ca parte a instalației, panourile asamblate discută despre perspectiva globală cu intervențiile sale la scară largă, cu un aer de științifico-fantastic, împreună cu tehnologiile care acționează la nivel local, cum ar fi infrastructura planificată ori construită recent, care să reziste sau să se adapteze la condițiile climatice și să poată preveni astfel destinul oarecum asemănător al Maldivelor, al Veneției sau al New Yorkului. Abordările, efectele secundare și pericolele posibile reprezentate de utilizarea acestor tehnologii sînt încorporate în contextele culturale specifice ale acestor locuri, construind astfel un sistem de referință critic al îngrijorărilor și al implicațiilor.

În cadrul expoziției, simpozionul intitulat Contingent Movements Archive [Arhiva Mișcărilor Întîmplătoare] fusese organizat de cîțiva dintre artiștii participanți. Împreună cu curatorul asociat Maren Richter, am contribuit la simpozion concepînd și organizînd o croazieră la laguna venețiană, invitînd specialiști internaționali din domeniul artistic, oameni de știință venețieni, pescari locali și vizitatori ai colocviilor și discuțiilor, în timp ce atingeam punctele de interes remarcabile din Veneția și din lagună, unde efectele istorice și cele actuale produse de creșterea nivelului mării și de eroziune sînt vizibile. Am atins și șantierul proiectului MOSE (Modulo Sperimentale Elettromeccanico), un imens sistem de apărare împotriva inundațiilor și de ecluze, foarte dezbătut și criticat, care ar trebui să protejeze orașul de o posibilă inundație.

Mai tîrziu, curatorii de la Kunstverein rotor din Graz m-au invitat să-mi prezint contribuția Hacking the Future and Planet din cadrul pavilionului Maldivelor la Veneția în cadrul galeriei lor, cu ocazia unei expoziții intitulate Massnahmen zur Rettung der Welt. Instalarea lucrării la Graz a fost ușor diferită de ceea ce s-a putut vedea la Veneția.

πÎn 2011 ai implicat voluntari din îndepărtatul oraș austriac Pischelsdorf, mai ales oameni din cartierul în care a avut loc acțiunea, pentru a vopsi în alb piața centrală a orașului, bazîndu-te pe efectul Albedo. Mai e albă această piață? Să-și fi greșit Malevici culoarea? De asemenea, în Maribor, ai pictat cu spray un pătrat alb într-unul dintre locurile cele mai încărcate simbolic ale orașului, Glavni Trg. În continuare, în Cooling Station,acoperișurile cîtorva ferme familiale din Krakauebenefuseseră împachetate temporar în folie albă pe perioada verii. Poți să ne spui mai multe despre efectul Albedo și experimentele tale legate de el, precum și despre rezultatele pe care le-ai obținut în lumea reală și în cea simbolică?

∫ Efectul Albedo e capacitatea unor suprafețe de a reflecta radiația (solară) înapoi în atmosferă, producînd efecte de răcire asupra microclimatului local. Deja de cîțiva ani, efectul Albedo fusese folosit ca fundal științific pentru proiectarea, reproiectarea și coproiectarea arhitecturii și a situațiilor spațiale din zone urbane, deoarece creșterea temperaturilor din cauza încălzirii globale afectează mai ales zone urbane construite dens. Există discuții despre cele mai bune culori și materiale de utilizat pe diversele suprafețe (acoperișuri, ziduri de beton, piețe și chiar mașini parcate...) cînd se construiesc clădiri noi, reconsiderînd principalele direcții ale vîntului pentru efectele de răcire, precum și alte efecte de răcire pasive obținute prin intermediul unor elemente arhitecturale specifice.

Pe de altă parte, există studii care spun că dacă am vopsi în alb toate acoperișurile, piețele și alte suprafețe întinse de pe glob, n-am putea fi siguri că asta n-ar atrage după sine, în cel mai rău caz, chiar o nouă eră glaciară. Fără „decizii corecte și perfecte“, efectul Albedo reprezintă ambivalența pe care o abordez în practica mea artistică.

Am făcut experimente cu efectul Albedo în multe proiecte și intervenții în spațiul public. Am implicat publicul în procesul vopsirii și am colaborat cu climatologi și meteorologi pentru a măsura schimbările locale de temperatură în piețele vopsite recent în alb. Împreună am creat ceea ce se poate numi o situație pseudoștiințifică pentru public. Oamenii de știință mi-au spus că a fost nemaipomenit să colaboreze cu un artist și că le-a permis să facă experimente la scară relativ mare în „lumea reală“, pe lîngă practica lor obișnuită din cadrul laboratoarelor.

Pentru a vopsi piața centrală din Pischelsdorf, am conceput o coregrafie pentru acțiunea vopsirii și am coordonat veșmintele, vopseaua și instrumentele de vopsit. Pe de o parte, oamenii au avut ocazia de a-și coproiecta cartierul, de a transforma temporar piața dominată de mașini într-o zonă pedestră, interzisă traficului, pe care au ocupat-o astfel. Au discutat despre efectele locale ale schimbării climatice, ajungînd să fie implicați în a transforma estetica unei piețe „muribunde“ (cîndva un loc istoric și viu, astăzi abandonat și prost adaptat pentru automobile) și retrezind amintiri ale unei piețe vii din vremuri apuse. După acțiunea vopsirii, piața arăta ca o imensă pînză albă și, într-adevăr, o oarecare referință la Malevici plutea în aer. Un alt aspect al acestei acțiuni a fost pregătirea ei: a vorbi cu primarul și membrii consiliului local, convingîndu-i pe ei și pe liderii locali de opinie să sprijine această „idee artistică inutilă“. Într-o oarecare măsură a funcționat.

Planul meu inițial fusese acela că vopseaua tempera albă ecologic inofensivă va dispărea sub impactul ploii și al razelor solare, dar la o săptămînă după vopsire primarul a trimis brigăzi de pompieri să curețe piața cu apă, deoarece îi era teamă de publicitatea politică negativă ce ar rezulta dintr-o asemenea acțiune „nebunească“. Îi era frică să nu piardă următoarele alegeri din cauză că a sprijinit acțiunea vopsirii...

Am făcut încă o intervenție bazată pe efectul Albedo la Krakauebene. Am împachetat temporar acoperișurile a două case de fermieri din zona rurală muntoasă într-o folie albă. Astfel, am vrut să discut de la nivelul cel mai proxim cu fermierii despre opțiunea de a interveni cu un proiect artistic pe acoperișurile caselor lor private. Acțiunea ne-a dus la discuții ulterioare interesante în contextul schimbării climatice, despre efectele locale ale creșterii temperaturilor, ceea ce înseamnă și mai puțină zăpadă, afectînd turismul din perioada iernii, despre noi forme de vegetație, noi habitate pentru animalele din zonă, ceea ce afectează calitatea produselor agricole, și despre pericolul ca regiunea să fie treptat abandonată din cauza lipsei de locuri de muncă, de venit și de perspective de supraviețuire care ar urma. A fost, de asemenea, extraordinar să am ocazia de a pune în practică această intervenție temporară în peisaj, bazată pe efectul Albedo, care e vizibilă de la distanță, dar este realizată totuși într-o versiune absurdă, fără a avea, practic, niciun efect de răcire local, întrucît aceste ferme sînt situate la mai mult de 1.500 m deasupra nivelului mării, într-o regiune alpină destul de friguroasă.

A treia intervenție legată de efectul Albedo fusese făcută în fața vechii primării din Maribor, în piața Glavni Trg: această acțiune reflecta asupra efectelor de răcire abstracte rezultate din culoarea albă, dar interpretate într-un fel simbolic asociat cu inocența și cu zonele „oarbe“ din istoria orașului, arătînd spre istoria disputatei piețe din Maribor, unde mușamalizarea faptelor și a evenimentelor istorice, a definițiilor ambigue, a sensurilor schimbate și a conflictelor transpuse etc. e la ordinea zilei de mulți ani, înscrisă în istoria și viitorul Sloveniei. Această piață albă a dispărut treptat sub efectele soarelui, ploii și uzurii...

Unul dintre punctele de concentrare principale ale tuturor acestor proiecte legate de efectul Albedo este, pentru mine, chestiunea rolului pe care îl poate juca munca artistică în urzeala complexă a politicii, a științei și a societății. Cum am putea elabora modele ecologice de viață și de viziune despre lume într-un context artistic, prin influențe reciproce, schimburi și colaborări? Visul străvechi al omenirii de a influența natura e explorat și criticat în zonele de graniță dintre fapte și ficțiune, dintre experimente și concepte proiectate pentru lumea reală.

Iarăși, un alt aspect care mă interesează în timp ce reflectez asupra abordărilor științifice și colaborez cu oamenii de știință este să implic specialiști locali pentru a elabora un vocabular comun, un limbaj comun în care să vorbim despre diversele versiuni ale așa-numitului adevăr, despre subiectivitate și abordări ambivalente în a vedea și, în potență, în a schimba lumea...

πÎn 2009, ai creat o instalație,Perfection Monster, concentrîndu-te pe experiența unui „nonloc“ standardizat cum este Maria-Restituta-Platz: o periferie a Vienei care urmărește totuși perfecțiunea și unde internalizarea locală a normelor globale poate fi observată în detaliile sale cele mai intime. Se pare că faci aici munca de a educa sensibilitatea pentru a vedea felurile în care lumea noastră e, pe nesimțite, colonizată. Ce răspuns poate fi găsit în „improvizațiile din viața cotidiană“?

∫ Din punctul meu de vedere, „improvizațiile din viața cotidiană“ au de-a face cu intenția omenească fundamentală, cu necesitatea și dorința de a supraviețui sau de a construi o „viață mai bună“, bazîndu-te în primul rînd pe opțiuni și resurse locale, iar apoi, foarte des, pe nevoia de a improviza, de a reutiliza, de a reconstrui, de a recicla materiale și bunuri care îți stau la dispoziție.

Nonlocuri precum nucleele rețelelor de transport, locuri din fața bancomatelor etc. utilizează în mod optim fiecare metru pătrat, cu trăsăturile sale standardizate. Diversitatea e redusă cît mai mult posibil, trăsături și detalii spațiale similare colonizează în mod subtil diverse locuri din întreaga lume cu același stil, aceleași trăsături arhitecturale, aceleași idei capitaliste, aceeași politică și estetică. Drept răspuns, identitățile locale specifice ale acestor locuri pot deriva doar din utilizarea lor temporară de diferitele comunități, adesea cu un fundal de imigranți, care utilizează procese de coproiectare prin participarea factorilor implicați pentru a adapta locurile diverselor scopuri cum ar fi piețele și evenimentele, afacerile sau muncile private, adesea informale.

πÎn ce privește, acum, lucrarea ta 2050 Prishtina,cum arată viitorul Priștinei din perspectiva benzinăriilor utopice?

∫ În zilele noastre, dar și în viitor, benzinăriile sînt și vor fi peste tot în lume importante ca puncte de cristalizare ale unei culturi de petrecere a timpului și de tranzit în zonele suburbane și în spațiile intermediare. Ele sînt spații semipublice deschise pentru aproape toată lumea. În cadrul benzinăriilor, informalul întîlnește procesele formale și planificarea spațială, aducînd împreună oameni cu fundaluri sociale, culturi și naționalități diferite, care își trăiesc viața cotidiană în cadrul unor structuri paralele – care există în Priștina mai mult decît în alte locuri. Iar problema despre sursa viitoare a combustibilului rămîne una actuală...

πVorbește-mi despre abordarea ta din Self Produced City,Roma, 2013.

∫ În cadrul proiectului S.M.U.R. (Self Made Urbanism), artiști, arhitecți și teoreticieni au fost invitați să facă cercetări la periferia Romei, explorînd Via Casilina, o arteră principală ce merge spre sud-est dinspre gara centrală Roma Termini, adică spre periferia orașului și dincolo de ea. Prin călătorii de documentare și schimburi cu urbaniști, sociologi și oameni ai locului, am investigat rețeaua urbană informală, orașul autoconstruit și autoorganizat care s-a dezvoltat aici, rearticulînd orașul și creșterea sa neplanificată pe mulți ani.

Terenul istoric al orașelor e transformat permanent de asemenea urbanități autoproduse în cartierele metropolitane. Fundalul transformărilor are de-a face adesea cu lupte sociale legate de migrarea internă și internațională. Dinamica și urgențele aproprierii și reaproprierii, precum și lupta pentru un spațiu social independent, care să reziste dezvoltărilor neoliberale, se bazează pe necesitățile, practicile, abordările politice și structurile paralele formate din oameni și comunități ce trăiesc și rezistă în zonă, care încearcă să-și facă posibilă viața și supraviețuirea cotidiană.

Domeniul meu de cercetare în contextul acestui proiect s-a concentrat pe comunitatea bengaleză care trăiește în și transformă zona cartierului Torpignattara din Roma, situat la extremitatea periferică a Via Casilina. În mai 2013, Parco di Centocelle, un parc public imens pe Via Casilina, situat la periferia Romei, a găzduit Festa Interculturale Roma, un mare festival transnațional autoorganizat de o asociație culturală bengaleză locală în colaborare cu inițiative ale unor imigranți din 14 țări ale Sudului Global. Pe cînd traiul și rezidența bengalezilor la Roma sînt adesea destul de „informale“, nivelul de organizare al asociațiilor lor e foarte ridicat și ele sînt, de asemenea, bine conectate la nivel internațional între ele, precum și cu Bangladesh-ul. Lucrarea mea Breezy Park a constat într-o instalație video pe două canale și materiale tipărite, concentrîndu-se pe originea acestei sărbători din parc, prin participarea mea la viața comunității care a pregătit, a modelat și a repetat acest eveniment. Pe de o parte, proiectul articulează povești despre acești oameni și aceste comunități. Cine sînt ei? Cum înțeleg ei informalitatea și sfera publică? Care sînt relațiile lor cu sociopoliticul? Cum suportă ei luptele extreme din Bangladesh? Pe de altă parte, proiectul urmărește schimbările spațiale derivînd din arhitecturile temporare ale sărbătorii „un oraș (cort) în fața orașului“, materializînd aproprierea parcului public cu o adiere de improvizare, informalitate și formalizare. Pentru cercetarea legată de acest proiect, am colaborat cu Andrea Priori, un antropolog social de la Universitatea Roma III, și cu Mukul și Munna din cadrul Pathsala, o asociație bengaleză din Roma. Proiectul S.M.U.R. fusese expus la NGBK Berlin în 2013, iar la Roma în 2014, în colaborare cu Metropoliz și Teatro Valle Occupato.

πCare e abordarea ta a caracterului local? Pari să ai un fel foarte pătrunzător de a citi și de a respecta locul, în timp ce îl pui în legătură cu unele dintre cele mai cuprinzătoare teorii și practici.

∫ Încerc mereu să-mi încep lucrările cu o cercetare amănunțită la fața locului, incluzînd investigații despre istoria zonei – de la distanță, dar și de pe teren, prin călătorii de documentare, încercînd să utilizez infrastructurile de care dispun și populațiile locale din diversele medii urbane și, înainte de toate, respectînd locul și locuitorii său, apreciind eforturile și rezultatele lor locale. După ce am trecut de un anumit nivel de înțelegere a mediului și a conflictelor sale, după ce am identificat ambivalențele locale, mă îndrept spre aspectele și potențialitățile nevăzute ce-ar putea deveni importante pe viitor, încercînd mereu să combin și să gîndesc transversal micul și marele, ceea ce apare și ceea ce dispare, faptul și ficțiunea, localul și globalul, includerea și excluderea. S-ar putea descrie acest lucru ca o versiune personală a unei „geografii critice“, combinată adesea cu o reflecție critică a teoriilor despre antropocen.

πUnde duce asta în viitorul apropiat?

∫ Termenul „supraîncărcat“ – folosit în raporturi variabile și în diverse sisteme de referință – e un punct important de reflecție și contextualizare a muncii mele recente și actuale, referindu-se la teme ale cercetării mele și ale proiectelor viitoare, cum ar fi peisajele supraîncărcate ori rețelele supraîncărcate, care sînt chestiuni actuale și disputate. Pe de o parte, răspund necesității de a reflecta conceptele, imaginarul și critica noii cotituri geologice, era antropocenului. Pe de altă parte, totul e despre abordări și practici a cum să despovărezi rețelele supraîncărcate prin confruntarea și repunerea în discurs a urgențelor privitoare la ce ar trebui făcut pentru a transforma diversele straturi ale crizei și inegalitățile cu ajutorul unor ficțiuni productive, proiectate pe o realitate imaginată și un viitor care are deja loc.

Alte straturi ale muncii mele curente sînt relațiile, interferențele și ambivalențele dintre a apărea și a dispărea. Un exemplu al muncii mele în acest context se referă la peisaje, cum ar fi zonele de coastă sau insulele care devin tot mai vulnerabile. Ele tind să dispară din cauza impactului pe care îl au încălzirea globală și efectele sale neintenționate, din cauza extremelor climatice sau din cauza efectelor colaterale rezultate din munca speculativă de construcție ce vizează reproiectarea peisajelor sau din extragerea ilegală a resurselor la scară mică și/sau mare, schimbările în utilizarea pămîntului sau în exproprierile de teritorii ș.a.m.d. Unul dintre proiectele mele actuale meditează asupra acestei chestiuni în contextul nisipului ca materie primă, care devine o resursă tot mai valoroasă extrasă în mari cantități, ceea ce duce la violări ale drepturilor omului, crize ecologice și geografii pustiite. Astfel, de pildă, nisipul de pe fundul mării e un material important pentru industria de construcții deoarece e esențial pentru producția de beton, de care e nevoie pentru construcția unor noi clădiri, proiectate speculativ, de pildă, în Dubai sau în Spania. Relațiile geopolitice devin vizibile atunci cînd ne uităm la țări cu zone de coastă bogate în nisip sau la insule care exportă această resursă care se diminuează către țările/orașele unde construcțiile înfloresc. Mineritul exagerat de nisip pune în pericol viața locuitorilor locali în aceste zone de coastă sau insule bogate în nisip. Din cauza acestei extracții, adesea ilegale, ele încep să dispară.

Totodată, există o criză politică privitoare la insulele Spratly din Marea Chinei de Sud, din cauza unei nou-apărute insule artificiale făcute din nisip cu ajutorul unor drage, de care a fost nevoie pentru a construi pe ea clădiri și infrastructură, făcînd astfel posibilă revendicarea unor ape teritoriale, precum și o demonstrație de putere și posesiune din partea guvernului chinez împotriva unor țări precum Filipine sau Vietnam. Chinezii au pus mîna astfel și pe valoroase resurse potențiale și țiței neexploatat din regiunea submarină, pe care plănuiesc să le extragă pe viitor. Acest proiect va fi instalat sub forma unei expoziții la Kunsthaus Graz în primăvara lui 2015.

Alte cercetări și lucrări pe care le fac au de-a face cu ficțiuni legate de construirea unei versiuni contemporane a turnului eolian, care e un dispozitiv arhitectural tradițional persan pentru ventilația naturală, fără vreo sursă de energie externă. Reflectînd asupra dezvoltărilor globale urbane, această cercetare construiește o abordare critică a falselor soluții ecologice ale diverselor concepții ale Orașului Inteligent, care răsar în multe orașe din întreaga lume. Aceste concepții (e.g., cele elaborate actualmente la Viena sau la Masdar City, orașul utopic înconjurat de ziduri care se construiește la Abu Dhabi și a cărui deschidere se plănuiește în cîțiva ani) prezintă în mod sugestiv un fenomen mondial tot mai răspîndit: polarizarea și diviziunea treptată a lumii între tradiția locală și modernizare, între a trăi într-o comunitate izolată cu totul controlată și planificată și a trăi în așezări deschise, asemănătoare cu niște ghetouri, „orașe informale“ expuse transformărilor neașteptate ale vieții cotidiene.

πTrecînd la mediul de lucru al artiștilor austrieci, un mediu pe care tu îl cunoști foarte bine: cum trăiesc artiștii critici și cum se autoorganizează ei? Mă gîndesc, de pildă, la rețeaua VorOrt din Graz.

∫ Platformele, proiectele și procesele autoorganizate care oferă posibilități pentru informare, rețele, schimburi și colaborări între artiști contemporani sînt pe cale să apară și în Austria. Ele sînt tot mai importante, de vreme ce structurile marilor instituții artistice interesate sau ale galeriilor de renume devin tot mai puțin accesibile pentru majoritatea artiștilor. Mai mult, există o lipsă și în privința dezbaterilor publice serioase despre strategiile culturale și condițiile de muncă ale artiștilor, precum și despre producția lor culturală. În cazul concret al Graz-ului, inițiative precum VorOrt sînt foarte necesare în cadrul orașului, întrucît există o lipsă în ce privește o structură de punere în legătură a artiștilor contemporani (e.g., o academie de artă – chiar dacă s-a discutat ani de-a rîndul despre înființarea uneia). Această inițiativă reflectă și situația artiștilor ce părăsesc Graz-ul pentru a se muta la Viena, care este mai mare, din cauză că lipsesc posibilitățile efective pentru cercetare, producție și prezentare.

Așadar, cum să dezvolți practici și priceperi specifice? Cum să supraviețuiești și să muncești în domeniul artei? Prin autoorganizare, relații și comunități informale, inițiative și spații gestionate de artiștii înșiși, cu un concept clar, solidaritate, discursuri specifice legate de artă, open source, documentare și arhivare a muncii artistice, creînd astfel structuri paralele în raport cu cele existente...

πCe schimbări vezi în viața artiștilor contemporani din sectorul independent vienez de cînd orașul a adoptat artele contemporane ca un element central al identității sale?

∫ O dezbatere cultural-politică efectiv critică, vizînd condițiile de producție și de prezentare în domeniul artei contemporane și în sectorul cultural în general, lipsește oarecum în Austria. Precum în multe țări europene și nu numai, tendințele neoliberale, cum ar fi așa-numitele industrii creative, accelerează transformările și disponibilitatea de spații pe care să ți le poți permite, precum și contextele de muncă ale artiștilor, mai ales în zonele urbane. Ele orientează atenția publică spre produse și evenimente ce cad în sfera stilizării vieții.

Definindu-se ca o națiune iubitoare de cultură, Austria depune eforturi serioase pentru a păstra finanțările și bugetele publice ale marilor instituții culturale și ale marilor actori culturali din țară datorită importanței lor ca producători de imagine și evenimente pentru turism și derivatele sale.

Condițiile pentru o muncă independentă în domeniul artei devin tot mai dificile și mai informale; există tot mai multe structuri de activitate și proiecte bazate pe colaborare. În clipa de față există o explozie a diverselor concepte de spații gestionate de artiști și de alte soluții, adesea din cauza condițiilor de viață și de muncă precare. Proiectele independente sînt forțate să găsească zone noi care să furnizeze mijloacele pentru cercetare, producție și prezentare: pe de o parte, unele spații și inițiative autoorganizate mai mici sînt alimentate de dorința de a se instituționaliza cumva pentru a putea candida la finanțări sau pentru a putea deveni un posibil partener dacă vine vorba de fonduri și sponsori din sectorul privat. Asta a dus la niște proiecte destul de stranii... Pe de altă parte, strategia de finanțare publică a proiectelor mai mici, orientate spre cercetare și colaborări, s-a schimbat și ea. Instituțiile de finanțare publică ale orașului Viena și din cadrul ministerului austriac au observat și ele schimbările din cadrul practicilor artistice, cum ar fi proiectele inter- și transdisciplinare bazate pe artă, colaborări cu oamenii de știință etc. și, prin urmare, au deschis posibilitatea de a obține fonduri de la departamentul vienez pentru știință și cercetare.

Relativ recent, în 2013–2014, fundațiile Generali și Bawag, două instituții de mărime medie cu o reputație destul de bună și cu un program pe măsură, au dispărut din peisajul vienez. Fundația Generali s-a mutat la Salzburg, iar Bawag și-a închis porțile. Asta a redus diversitatea discursurilor despre artă, contextele și posibilitățile de expunere pentru artiștii locali, adăugînd un efect internațional negativ în profilul Vienei ca destinație artistică în general. Un efect pozitiv pe scena artistică vieneză vine din partea artiștilor și cercetătorilor străini care se mută fie și temporar în acest oraș, fie pentru a studia, fie pentru a participa la un program de rezidențe pentru artiști. Acest lucru întărește discursul și posibilitățile de colaborare internațională.

S-ar putea spune, pe scurt, că Austria, în comparație cu alte țări, are un sistem de finanțare publică funcțional pentru artiști și proiecte independente care prezintă o muncă sau o instituție progresistă. Cu toate astea, direcția actuală e oarecum problematică și neclară, nu în ultimul rînd pentru că aceste relații și structuri sînt adesea transferate către noi forme de sponsorizare public-privat și noi servituți. În fine, lucrări ale artiștilor contemporani, incluzînd evenimente publice, proiecte autoorganizate și/sau spații artistice independente de dimensiuni reduse cu toatele, sînt adesea folosite și înrolate pentru a transmite imaginea de artă-și-cultură, încercînd să facă o marcă din identitatea unei Viene „deștepte și creative“.

πDacă ai fi coordonatorul Centrului Mondial de Manipulare Climatică de la Chișinău, care ar fi primul tău proiect?

∫ Mai întîi, sînt de partea transformării hotelului Național în sediul central al acestui centru. Jumătate din spațiul său ar trebui să fie rezervat artiștilor din diversele discipline și filosofilor, în timp ce cealaltă jumătate ar fi dedicată oamenilor de știință, tot din diverse discipline. Întreg spațiul ar fi deschis publicului pentru a invita pe toată lumea să-și împărtășească ideile și să experimenteze într-un spațiu de lucru deschis. Rezultatele n-ar fi cerute în mod direct, totul ar fi neintenționat supraîncărcat.

Traducere de Alexandru Polgár