Numărul #46, 2014
Scenă

Sudul Global, rănile coloniale și vindecările decoloniale
Walter D. Mignolo în dialog cu Jeannette Ehlers

Forumul Ibraaz, Platforma de discuție 008: Cum să cartografiem productiv raporturile istorice și cele contemporane dintre Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Sudul Global?, 6 noiembrie 2014

Jeannette Ehlers(n. 1973) e stabilită în prezent la Copenhaga. Atît în contextul danez, cît și tot mai mult internațional, ea a ajuns să se impună deja ca una dintre artistele contemporane cele mai semnificative în arta video. Educată la Academia de Artă Funen și la Academia Regală Daneză de Arte, a participat în ultimii ani la un număr de expoziții și conferințe importante. Munca ei a fost expusă la C&H Art Space, Amsterdam, CBK, Zuidoost, Amsterdam, Museo Del Barrio, New York, ISCP, New York, Kianga Ellis projects, Santa Fe, Cartel Gallery London, The Total Museum of Contemporary Art, Seoul, Nikolaj Copenhagen Contemporary Art Center, BRAENNEN Gallery, Berlin, and Image 10, Vevey.

 

Walter D. MignoloπAș dori să mă concentrez pe problema generală formulată pentru Platforma 008: Cum să cartografiem productiv raporturile istorice și cele contemporane dintre Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Sudul Global? Lucrarea pe care ai expus-o recent la Nikolaj Kunsthal, Centrul de Artă Contemporană din Copenhaga, prezintă îngrijorarea ta față de Atlantic, pe care o faci explicită într-un film video al mișcărilor, culorilor și sunetelor Oceanului Atlantic, un film ce acoperă tot peretele. E important conceptul de „Sud Global“ pentru munca ta?

Jeannette Ehlers∫Termenul „Sud Global“ e destul de nou pentru mine, dar întrucît practica mea se ocupă de moștenirea pe care ne-o lasă comerțul transatlantic cu sclavi și impactul pe care îl are colonialismul asupra structurilor de putere contemporane, mi se pare evident că un asemenea concept e de mare importanță pentru munca mea. Fară îndoială. Pe de altă parte, mă simt destul de legată de Nord; de așa-zisa Lume Întîi, căci acolo trăiesc și acționez în cea mai mare parte a timpului. Nordul e ținta interogației mele artistice. Mă inspir, ca să zic așa, din ambele lumi: Nordul Global n-ar putea exista fără Sudul Global, și invers. Dar divizarea lumii în superior și nonsuperior ține de un construct colonial.

Fundalul meu e danez/trinidadian și folosesc acest aspect foarte personal ca pe un punct de plecare pentru practica mea artistică. Felul în care utilizez Oceanul Atlantic ca pe o proiecție dramatică de mari dimensiuni pe un perete e o unealtă prin care pot interacționa sensibil cu publicul, să subliniez și să pun în legătură relații și interacțiuni între continente, istorie și toate sentimentele ce țin de asta. Acest comerț triunghiular n-ar fi putut avea loc fără Oceanul Atlantic. Scopul meu e acela de a interoga istoria și prezentul și de a reflecta asupra lor, adesea dintr-un punct de vedere personal și emoțional, pentru a lumina părțile cruciale care sînt cel mai adesea omise sau reduse în mod simptomatic la tăcere. Din acest punct de vedere, aduc în dezbatere tot felul de idei, de la comerțul transatlantic cu sclavi pînă la „Primăvara Arabă“.

πÎmi place și îmi aduc aminte de povestea pe care mi-ai spus-o și de filmul video pe care mi l-ai trimis, Ghost Rider 1(2000), în care privitorul vede un meci de fotbal fără jucători, doar mingea care se mișcă încoace și încolo. Asta mi-a explicat interesul tău timpuriu pentru animație. Tehnologia e adesea mai accesibilă în Nordul Global și poate fi adoptată în orice domeniu al vieții. Așa că, atunci cînd mi-ai spus că vizita ta în Ghana te-a schimbat efectiv și că animația a devenit o unealtă de a pune în scenă o puternică „teatralizare emoțională“ a acestei experiențe, mi-am dat seama că asta arată cum ai utilizat animația pentru a te confrunta cu conștientizarea rasismului și a sclaviei atlantice – o conștientizare despre care am putea spune că a venit din Sudul Global. Ai putea să-mi spui ceva despre aceste două aspecte ale muncii tale?

∫ Da, e adevărat, Ghost Rider 1 fusese făcut în perioada primilor mei ani de la academia de artă din Copenhaga și e primul meu film video în care am intervenit digital. Am șters jucătorii din meciul de fotbal, lăsînd doar umbrele lor și mingea. La nivel formal, dar și la nivel perceptiv, am fost foarte interesată de ideile de absență/prezență și am petrecut mulți ani elaborînd și rafinînd cîteva tehnici și metode pe care le folosesc încă în lucrările mele de acum. În acele lucrări timpurii a fost vorba foarte mult despre a experimenta și despre a crea noi imagini, un lucru încă actual, desigur, dar pe atunci n-am avut încă un program general consistent. A fost vorba într-o măsură mult mai mare de a-mi găsi propriul limbaj artistic.

Sejurul din Ghana a fost un punct de cotitură atît în viața mea, cît și în producția mea artistică. Mai mult de 200 de ani Danemarca a fost implicată în comerțul triughiular cu sclavi. Nimeni nu m-a învățat despre trecutul colonial al Danemarcei în Africa – care e șters complet nu doar din conștiința daneză, ci și din cărțile de istorie, cel puțin din acelea pe care le-am folosit cînd mergeam la școală, și mi-e teamă că lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi. M-am născut și am crescut în Danemarca și confruntarea mea fizică efectivă cu trecutul ascuns al țării mele ca națiune implicată în comerțul cu sclavi pur și simplu m-a copleșit. Eram în stare de șoc. Am luat această experiență foarte personal și am știut din clipa aceea că trebuie să lucrez în jurul acestor chestiuni – pentru că era așa mare nevoie de asta!

Chiar dacă am o conexiune solidă cu rădăcinile mele din Caraibe, am avut doar cunoștințe vagi despre Insulele Virgine (care au aparținut cîndva Danemarcei, iar astăzi țin de Statele Unite), fără a le pune cu adevărat în contact cu toată grozăvia care a avut loc în perioada sclaviei, și niciodată nu am reflectat asupra acestui aspect în relație cu bogăția care a pus temeliile vieților noastre moderne. În general, danezii sînt complet rupți de trecutul lor colonial. E chiar trist și caracterizează mentalitatea de aici în legătură cu multe chestiuni și dezbateri cruciale care gravitează în jurul modernității și al globalizării.

πÎn așa fel încît experiența ghaneză fusese cea care ți-a dat „clicul decolonial“: știai în sufletul tău, în corpul tău și în emoțiile tale ceea ce creierul format cultural te împiedica să vezi și să înțelegi. Și ai răspuns prin artă și percepție decolonială?

∫ Experiența mea ghaneză n-a făcut decît să articuleze acest clic cu strategiile artistice la care lucram deja de multă vreme. Dintr-odată ideea de absență/prezență a căpătat noi dimensiuni. Ele au început să capete inteligibilitate la toate nivelurile! Personal, emoțional, tehnic, istoric și artistic. De cînd mă știu ca artist vizual am fost condusă de impulsul adînc de a arăta, de a discuta și de a înțelege aceste chestiuni într-un mod poetic, prin puterea imaginii. De atunci am început să sap mai adînc în istorie călătorind pe ruta Pasajului Intermediar [dintre Africa și America, al comerțului triunghiular cu sclavi], creînd lucrări ce gravitează asupra multor aspecte diferite ale acestui capitol întunecat al istoriei. Și să fac cunoștință cu teoriile decoloniale prin Alanna Lockward și prin tine, printre mulți oameni extraordinari din rețeaua noastră, a fost un periplu incredibil, care mi-a deschis ochii și mi-a alimentat atît inspirația, cît și studiile.

πCeea ce tocmai mi-ai spus despre experiența ta din Ghana îmi amintește de o altă conversație pe care am avut-o. Ai spus că ai întîlnit recent cuvintele colonialitate și decolonialitate, dar de cum ai auzit sau ai citit cuvintele știai deja înțelesurile lor și, mai mult, ai simțit aceste înțelesuri. Colonialitate și decolonialitate nu sînt concepte care să fi apărut în Nordul Global, ci în Sudul Global (inclusiv în Asia de Sud-Est) și în Nordul Sudului (Africa de Nord). Asta ne pune în legătură cu tema Platformei 008. Ne-ai putea spune mai multe despre sentimentele tale, despre comprehensiunea ta și conexiunile dintre viața ta, munca ta și colonialitate/decolonialitate?

∫ Da, ai dreptate, nu știam termenul de decolonialitate cînd ne-am întîlnit pentru prima oară – chiar dacă m-am ocupat instinctiv de probleme și chestiuni decoloniale.

Cum spusesem deja, am fost foarte șocată să aflu despre trecutul danez și asta mi-a creat tot felul de sentimente amestecate, dar, cel mai important, mi-a și deschis ochii către noi modalități de a percepe lumea. În plus, ceea ce mai tîrziu mi-a schimbat cu adevărat gîndirea în cadrul acestui proces a fost invitația de a participa la BE.BOP12 (BLACK EUROPE BODY POLITICS) din Berlin. Fusese un eveniment crucial pentru mine; am avut impresia de a fi plasată în mijlocul unui adevărat moment istoric în care se crea o nouă ordine mondială. A fost puternic, adînc și emoționant; pentru prima dată în cariera mea am simțit că munca mea a rezonat complet cu discursul. Fără îndoială, această întîlnire a deschis noi proporții ale vieții și muncii mele. Mi-a dat puterea interioară de a mă poziționa și mai decis. Dintr-odată m-am regăsit descîlcind chestiuni legate de identitate din noi perspective, reamintindu-mi de experiențele mele personale și de amintirile mele din copilărie legate de faptul că am pielea neagră într-o comunitate care e exclusiv albă ș.a.m.d. Era vorba de chestiuni și experiențe pe care le-am reprimat tot timpul pentru că ele nu făceau parte din discursurile din jurul meu. A fost un semnal de deșteptare absolut.

πȘi care e profilul public (mass-media) și instituțional (muzee, universități, centre de cercetare) în Danemarca? E abordată „chestiunea colonială“, e dezbătută gîndirea decolonială?

∫ Cînd vine vorba de gîndirea decolonială, Danemarca e foarte rămasă în urmă. Iată de ce sînt atît de bucuroasă că am avut ocazia să prezentăm BE.BOP 2014 la Copenhaga, în luna mai. Lipsa de cunoaștere impregnează mentalitatea daneză. Asta e ce mă preocupă în prezent. Discuțiile din mass-media sînt foarte provinciale. Universitarul sud-african Simmi Dullay spune că, de fiecare dată cînd minoritățile cer să se pună capăt imaginilor și reprezentărilor umilitoare despre ele, aceleași minorități sînt defăimate de așa-numiții apărători ai „libertății de exprimare“. În acest context, aceste argumente despre libertatea de exprimare sînt pure semne de ignoranță și de aroganță – un amestec foarte nefericit. Nu există voința de a progresa sau de a lua discuțiile mai în serios. Fiecare inițiativă se termină în acest colț steril. Sînt cu totul de partea libertății de exprimare, care în opinia mea cere o doză mare de respect și de responsabilitate. De ce există oare o dorință profundă de a-i dezumaniza în mod constant pe cei care sînt lipsiți de putere și de a revendica dreptul de a o face doar pentru că poți? Ce sens are?

πNe-ai putea da un exemplu?

∫ Un exemplu clasic a ce se petrece în această regiune în clipa de față e o situație în care lucrările superrasiste ale unui „artist stradal“ suedez, ale cărui opere au fost confiscate recent de autoritățile suedeze cînd au fost expuse în Suedia, vor fi expuse în Danemarca în numele libertății de exprimare și vor beneficia de o largă prezență în mass-media. Tipul suedez a fost, de fapt, condamnat la închisoare din cauza conținutului rasist al lucrărilor sale. Nu sînt eu cea care să judece dacă asta e modalitatea cea bună de a gestiona situația, dar ce încerc să spun este că suedezii nu aprobă rasismul, în timp ce majoritatea danezilor o fac (și asta în timp ce continuă să nege că sînt rasiști!). Aceasta e diferența simptomatică dintre Danemarca și Suedia.

Acesta e un exemplu extrem de straniu, în care Danemarca se vede limpede ca o națiune rasistă. În plus, există și rasismul structural pe care îl trăim zi de zi în mass-media, dar și în viețile noastre private. Nu demult, Mette Moestrup, o scriitoare daneză, a fost concediată de la cel mai la stînga ziar din Danemarca pentru că insistase să dezbată chestiuni legate de culoarea albă a pielii și de rasism. I s-a spus că această discuție e demodată. E scandalos! La nivel personal, am avut recent o experiență cu unul dintre colegii mei; un așa-numit vechi prieten de-al meu, pe care nu l-am văzut de foarte multă vreme. Discutam într-un grup de prieteni și, la un moment dat, conversația a ajuns la expoziția mea Say It Loud!, care era deschisă la acea vreme și fusese surprinzător de bine primită de presă și de public. Dintr-odată, „amicul“ meu a început să mă critice, punînd sub semnul întrebării motivele artistice pe care le folosesc. Spusese ceva de genul: „Deci dintr-odată ai început să te consideri o c*****?“ Am rămas paralizată de această declarație rasistă și n-am fost în stare să reacționez în situația aceea. Tipul ăsta e cineva care mă cunoștea de mai bine de 15 ani, care a fost de multe ori la mine acasă și care știa totul despre puternicele mele rădăcini din Caraibe.

πCum i-ai răspuns?

∫ Cu un zîmbet nerușinat, mă dezumaniza chiar de față cu mine și în prezența celorlalți din grup! Cînd am încercat să mă apăr în felul cel mai potrivit, tremurînd încă din cauza gestului său, el și-a repetat cu pasiune agresiunile afrofobice la adresa mea, iar și iar. Cînd i-am semnalat că n-am cuvinte pentru comportamentul său, a avut impertinența de a mă întreba dacă mă simțeam ofensată pentru că nu mi-a lăudat expoziția!

După ce am trecut peste acest incident degradant, tocmai el, incidentul, mi-a confirmat că munca mea (și activismul decolonial) e (sînt) mai necesare ca niciodată. Așadar, de fapt, incidentul m-a făcut mai puternică și mai decisă. Învăț tot timpul!

πPoți să-mi vorbești despre The Invisible Empire(2010), filmul video pe care l-ai prezentat aici ca răspuns al tău la întrebarea Platformei 008?

The Invisible Empire lucrează în jurul ideii de sclavie modernă, cunoscută și sub numele de trafic de persoane. După ce, timp de mai mulți ani înainte de a face The Invisible Empire, m-am ocupat de moștenirea pe care o lasă comerțul transatlantic cu sclavi, am vrut să explorez și să pun în lumină sclavia din zilele noastre. Cînd am început, n-am știut multe despre ea și am fost îngrozită să aflu ce proporții are. E o megaindustrie globală care implică atît de multe elemente diferite, de jos pînă sus – de la prostituție la muncă forțată în construcții, cum se întîmplă în cazul Dubaiului –, și este cumva un secret încă păstrat și, totodată, vizibil. E destul de greu de înțeles.

Ca în multe alte lucrări, am pornit cu o abordare personală, așa că am decis să-mi întreb tatăl din Trinidad, un descendent al sclavilor africani, dacă ar dori să participe la acest film video. Din fericire, tema i s-a părut foarte importantă și a acceptat să facă parte din proiectul meu. Într-un fel foarte simplu, dar totuși complex, faptul că l-am inclus în lucrare cuplează trecutul și prezentul, comerțul transatlantic cu sclavi și sclavia contemporană, precum și întrețeserea dintre personal și universal. E un fost cîntăreț de estradă, așa că e destul de obișnuit să dea spectacole. L-am rugat să-și cînte unul dintre cîntecele sale preferate în fața camerei de luat vederi. A ales Smile (1954) de Charlie Chaplin. În filmul video, îl putem vedea cîntînd această piesă cu încetinitorul, în timp ce coloana sonoră vorbea, tot prin vocea lui, despre traficul de persoane. Vizual, am lucrat iarăși cu raportul invizibil/vizibil, dar cu o metodă diferită de cea pe care am folosit-o în multe alte piese. Scopul meu a fost să spun această poveste contemporană într-un mod simplu, și totuși puternic, dar și să atrag atenția și să reflectez asupra legăturilor istorice care țin laolaltă societatea globalizată.

Traducere de Alexandru Polgár

 

Mulțumim http://www.ibraaz.org pentru permisiunea de a republica acest interviu. Ibraaz e cel mai important forum critic pentru cultură vizuală în Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Inițiat de Fundația Kamel Lazaar in 2011, Ibraaz publică o platformă online bianuală, împreună cu un conținut lunar, atît în format scris, cît și video.