Numărul #46, 2014
Scenă

Spre viitor, dinspre trecut
Vlad Basalici

Potential Monuments of Unrealised Futures,
AA Gallery Londra, 17 ianuarie – 12 martie 2015
Artiști: Adrian Paci, Edi Hila
Curatori: Beyond Entropy Balkans (Jonida Turani & Stefano Rabolli Pansera)

 

Într-un video postat pe site-ul ziarului The Guardianpe 1 septembrie 2011, atunci cînd descrie viitorul Zygmunt Bauman imaginează o situație în care sîntem pasagerii unui avion care a decolat deja, ghidat doar de un pilot automat, și care se îndreaptă spre un aeroport care nici măcar nu a primit aprobarea de a fi construit sau al cărui plan architectural n-a fost schițat încă. Aceasta e imaginea care mi-a venit în minte cînd am văzut The Column, videoul lui Adrian Paci prezentat la galeria AA la începutul acestui an. Și în acest caz avem o acțiune declanșată în fluxul timpului, pornind dinspre trecut și vizînd, implacabil, un anume viitor ale cărui condiții de posibilitate sînt vagi.

Un bloc de marmură e decupat dintr-un munte de un grup de muncitori chinezi. E încărcat apoi pe un cargobot. Vedem blocul de piatră pe prora deschisă a vaporului, care se mișcă în peisajul indistinct al oceanului spre o destinație despre care nu știm nimic. Un alt grup de muncitori chinezi încep să traseze linii pe blocul de piatră și să îndepărteze o parte din material. Procesul continuă în fiecare zi pînă cînd suprafața de marmură devine o coloană corintică.

Paci își construiește filmul video în jurul unei metafore despre timp. Trecutul se îndreaptă spre viitor pentru a deveni el însuși un viitor. Dar acest viitor e doar o copie lipsită de substanță, o imagine a trecutului care e plasată într-un nou context, străin de conotațiile anterioare, devenind astfel altceva. E ca și cum ai realiza o copie a unei coji de ou, dar fără să reproduci și conținutul.

În termenii lui Alois Riegl, cel care a creat la începutul secolului trecut cadrul teoretic modern pentru studierea monumentelor2, monumentul este un obiect artificial care păstrează, intenționat sau neintenționat, un element al trecutului. Columna lui Paci e simultan un monument intențional și unul neintențional. Originalul după care s-a realizat această lucrare este o coloană care avea o funcție practică precisă, dincolo de decorațiuni, aceea de a susține de obicei un templu. Avea sens împreună cu toată structura arhitecturală, dar acum a devenit un monument fără intenția originală a celor care l-au creat, un fragment care s-a transformat, prin dezmembrare, într-un obiect oarecare. În contextul creat de Paci, copia coloanei izolate devine o columnă și, astfel, un monument intențional care nu mai poate comemora nimic în afară de ideea de trecut, intrînd în registrul nostalgiei.

Filmul lui Adrian Paci funcționează stilistic și simbolic în parametri apropiați de cei dintr-un alt film al său, Permanenza Temporanea (Center for Temporary Permanence), realizat în 2007. Aici vedem un grup oameni care ar putea fi cetățeni ai Lumii a Treia, emigranți sau ambele în același timp, aflați în așteptare pe o scară de avion mobilă de pe o pistă pustie. Cele două videouri nu sînt la fel de localizate ca primele proiecte video ale lui Paci, unde memoria personală se plia pe memoria Albaniei, atît artistul, cît și țara lui aflîndu-se în tranziție în acei ani. Paci trecea de la pictură la film cu mijloace foarte rudimentare, o cameră video împrumutată (în The Column și Permanenza Temporanea găsim o atenție acordată elementelor formale: unghiurile camerei și construcția cadrului), iar Albania trecea de la sistemul controlat al comunismului la o perioadă haotică specifică societăților postcomuniste. Cu toate acestea, lipsa unei localizări face ca geografia să fie mai pregnantă în aceste două videouri mai noi prin subiecte atopice ca emigrația și migrația muncii, care ajung să nu mai aparțină unui loc anume și să fie peste tot, neținînd seamă de nicio graniță.

Videoul The Column poate fi prezentat în două forme diferite. În festivalurile de film el apare doar ca video, iar în expoziții e însoțit de columnă. Niciodată obiectul nu e expus independent. Rezultatul poate funcționa ca un document al performance-ului realizat de sculptorii chinezi, dar și ca obiect în așteptare (așezat orizontal), urmă concretă a imaginilor filmate.

Expoziția de la Londra e a doua ocazie cînd conceptul curatorial propus de Beyond Entropy Balkans3
 combină The Column cu picturile lui Edi Hila. Expoziția a mai fost prezentată anul trecut și la Bienala de Arhitectură de la Veneția, în cadrul pavilionului Albaniei din Arsenale.

Asocierea nu e deloc întîmplătoare. Edi Hila a fost profesorul lui Paci la Universitatea de Artă din Tirana chiar înainte de 1991, anul căderii comunismului în Albania. Hila, după o relativă recunoaștere în anii 1970, a intrat în dizgrația regimului. A fost închis trei ani sub acuzația că stilul său trădează tendințe vestice. A pictat departe de ochiul publicului aproape 20 de ani. Lucrările lui ai fost expuse doar după 1991. A reușit să influențeze scena artistică albaneză din poziția sa de profesor. Anri Sala este, de altfel, un alt student de-al său.

Picturile lui par impersonale și sînt compuse de cele mai multe ori din peisaje urbane dezolante sau clădiri austere. Intenția personală poate fi citită doar prin cîteva elemente, printre care pregnantă e culoarea care funcționează ca patină a timpului. Hila e martorul acestui statu-quo apăsător construit pe ruinele unui trecut care tinde să se permanentizeze.

În expoziția Potential Monuments of Unrealised Futures, Edi Hila expune ciclul Penthouse, compus din șapte tablouri. În fiecare pictură apare o variantă a aceleiași clădiri compuse dintr-un bloc compact la bază, care are plasat deasupra lui un penthouse ce ia forme diferite, de la balconul comunist acoperit cu ferestre de sticlă la fortăreața medievală. Aceste construcții din timpuri diferite nu se exclud reciproc și sînt valide în peisajul urban al țărilor postcomuniste. Fiecare construcție e plasată într-un decor monocrom, care în cele mai multe cazuri împrumută culoarea clădirii. Aceste clădiri sînt imagini ale expresiei de putere, funcționînd ca niște mausolee domestice. Funcția lor utilitară pălește, lăsînd loc caracterului utopic al arhitecturii. Monoblocurile apar ca piedestaluri pe care sînt așezate simulacre ale trecutului. Penthouse-urile lui Edi Hila devin monumente în care trecutul este încastrat și adaptat la prezent. E interesant în acest context ce spunea Andrei Siniavski4, unul dintre martorii stalinismului, despre realismul socialist care caută să prezinte actualitatea și, în același timp, s-o monumentalizeze. Numai că actualitatea din picturile lui Edi Hila s-a schimbat, fiindcă referințele s-au modificat și ele (vechile balcoane au devenit penthouse-uri), dar mecanismul a rămas același. Ceea ce e la ordinea zilei trebuie să meargă mînă în mînă cu monumentalul.

Ambele proiecte, atît cel al lui Adrian Paci, cît și cel al lui Edi Hila, prezintă strategii prin care trecutul se camuflează în prezent spre viitor, creînd noi hibrizi unde timpii sînt greu de discernut.

Note:
1. ‑http://www.theguardian.com/commentisfree/video/2011/sep/01/zygmunt-bauman-terrorism-video
2. ‑Alois Riegl, Cultul modern al monumentelor – esența și geneza sa, București, Inpress, 1999, p. 7. https://www.scribd.com/doc/47439822/cultul-modern-al-monum
3. ‑Proiectele Beyond Entropy se află la intersecția dintre arhitectură, artă și geopolitică. Au mai curatoriat pavilionul Angolei la Bienala de Arhitectură de la Veneția din 2012 și la Bienala de Artă de la Veneția din 2013. Beyond Entropy funcționeazã ca un holding cu companii afiliate, care sînt conduse de un partener local: Beyond Entropy Africa, Balkans sau Mediterranean.
4. ‑Poziția lui Andrei Siniavski e parafrazată de Katerina Clarck. Vezi studiul ei „Socialist Realism and the Sacralizing of Space“, in Evgeny Dobrenko și Eric Naiman (ed.), The Landscape of Stalinism: the Art and Ideology of Soviet Space, Seattle & London, University of Washington Press, 2003, p. 11.