Numărul #46, 2014
Scenă

Ziduri vizibile și ziduri invizibile. Despre artă, educație și potențialitate
Diana Marincu

Divizarea structurii unui oraș prin bariere fizice și simbolice este o realitate pe cît de disputată, pe atît de practicată, de la Zidul din Cisiordania pînă la frontiera dintre Mexic și Statele Unite. Într-o cartografiere mondială realizată de jurnaliștii de la The Guardian, „Why are we building new walls to divide us?“1, se face un recensămînt al zidurilor și barierelor care despart țări, orașe, comunități, regimuri politice sau culte religioase, întăresc granițe de mult existente sau formează unele noi. În toate cazurile prezentate, zidurile polarizează identitățile celor pe care-i despart (după criterii etnice, naționale sau religioase) și afectează în profunzime dezvoltarea urbană firească a unui oraș. Conflictele și rupturile suferite de fiecare spațiu geografic prin construcția zidurilor, relicve istorice ce păreau de mult depășite, remodelează zi de zi identități și comunități. Contrastul între această nevoie de a crea bariere fizice și iluzia comunicării fluide în rețelele de care ne folosim astăzi e cel puțin surprinzător. Dacă le comparăm între ele, aceste două fenomene care au loc în același timp își pun în lumină limitele reciproce, contribuind la o logică a excluderii pe care se bazează, de fapt, întreaga economie mondială2, precum și la răspîndirea ideologiilor ultranaționaliste împotriva minorităților etnice sau religioase și la extinderea tot mai îngrijorătoare a măsurilor împotriva imigranților (în absența unui program coerent de integrare a acestora).

Problema zidului de la Baia Mare, construit de autoritățile locale în 2011, a revenit acum în atenția publicului, mai ales a organizațiilor culturale independente și a persoanelor implicate în viața cetății, odată cu acțiunea de a-l „înfrumuseța“ prin pictură, la care au participat Universitatea de Arte și Design din Cluj (UAD) și Uniunea Artiștilor Plastici Baia Mare, în noiembrie 2014. „Tema“ a fost dată cîtorva studenți ai universității clujene, pentru care un workshop oarecare s-a transformat într-o problemă controversată și dificil de gestionat atît la nivel personal (din cauza acuzațiilor care li s-au adus pentru lipsa de informare cu privire la semnificația zidului), cît și la nivel instituțional (universitatea purtînd responsabilitatea acestui „proiect“ ca partener principal). Zidul, construit la inițiativa primarului Cătălin Cherecheș – care dorea, de asemenea, amplasarea unor camere de supraveghere și a unor gardieni în jurul zidului, dar, din fericire, acest lucru nu s-a mai întîmplat –, creează o tensiune înăbușită, tratată mereu cu superficialitate în discursul politic public ori camuflată în gesturi culturale aparent inofensive. Deși, din cauza discriminării pe care o produce, zidul de pe strada Horea a fost intens criticat de ONG-uri locale și internaționale, Cătălin Cherecheș, primarul ieșit învingător în 2012 (cu un procent de 86,3%, după ce fusese ales și la alegerile parțiale din 2011), pare de neoprit în aplicarea viziunii proprii, autoritare și moralizatoare (prin mutare, evacuare, stigmatizare etc.) asupra problemelor comunității de romi din zonele numite de primar „pungile de sărăcie“ ale orașului. Printre prioritățile acestuia, conform prezentării publice a programului său, se află „curățenia și ordinea“, aplicate prin complicitatea alegătorilor săi, a cetățenilor care răsuflă ușurați că sărăcia este ascunsă în spatele unui zid. Paradoxul cazului picturii pe zid este tocmai camuflarea culturală – un discurs politic rasist este deghizat într-un discurs cultural care neutralizează din capul locului tot conținutul blamabil și inacceptabil al construcției zidului, mutînd accentul pe o nouă problemă, a statutului său de operă de artă.3

Pe data de 4 decembrie 2014, a avut loc la Cluj o dezbatere găzduită de Fabrica de Pensule pe tema implicării UAD-ului în „proiectul“ de pictare a zidului4, cu scopul de a nuanța această situație conflictuală și de a da – atît universității, cît și studenților – ocazia de a-și exprima public poziția. Miezul acestei discuții s-a pliat mai degrabă pe acest strat nou, al contextului educațional, în care problemei reale pe care o semnalează prezența zidului – discriminarea romilor și acțiunile de segregare încurajate nu doar de autoritățile locale, ci și de un număr mare de băimăreni – i se adaugă noi semnificații și gesturi care, în loc s-o erodeze, întăresc simbolic această prezență. Dezbaterea „Arta la zid. Artistul între libertate de exprimare și responsabilitate publică“ i-a avut ca invitați pe Bogdan Ghiu, Mara Rațiu, Dan Clinci, Călin Hințea, István Szakáts și Mihai Pop, fiind moderată de Horea Avram. Dintre studenții implicați în proiectul de la Baia Mare a participat doar unul singur, care a încercat să explice vulnerabilitatea poziției sale și lipsa informațiilor care au dus la transformarea zidului într-o pictură murală cu temă acvatică. Universitatea, de asemenea, și-a asumat public eșecul implicării sale într-un proiect de artă în spațiul public care ignoră exact contextul în care se desfășoară. Sînt greu de identificat victima și vinovatul, și nu aceasta a fost intenția dezbaterii, dar cred că o autoevaluare critică a tuturor instanțelor implicate ar fi necesară sau, așa cum remarca István Szakáts, „ce facem cu peretele ar trebui să fie rezultatul unui proces de reflecție, de autocunoaștere“. Cred că ar fi nevoie de un program constant de dezbatere publică a simptomelor care au dus aici și care populează sistemul de învățămînt din România, între actori culturali, artiști și reprezentanți ai societății civile. Și nu doar în momente atît de grave și doar atunci cînd ne afectează breasla în mod nemijlocit. Iar următorul pas, găsirea soluțiilor pe termen lung, ar decurge firesc din această primă etapă și s-ar modela organic, în funcție de nevoile reale ale studenților, ale scenei de artă și ale profesorilor. Inițiativa unui proiect de acest tip a fost deja formulată în cadrul dezbaterii, printr-o propunere a Fundației AltArt în colaborare cu UAD și cu Fabrica de Pensule, bazîndu-se pe un proiect de cercetare de lungă durată (4-5 ani), pe parcursul căruia programa universitară a artelor vizuale ar fi reformulată și, la final, propusă spre a fi trecută în practică. Formîndu-se un nou cîmp de referințe și noi repertorii de idei, pot fi dezinhibate numeroase posibilități conceptuale și forme de organizare ale atelierelor artistice atît în cadru instituțional, prin alte tipuri de abordări, evaluări și criterii, cît și în afara lui, prin forme colaborative și comunitare de funcționare.

Ceea ce promovează instituțiile de învățămînt în acest moment ca programă școlară și ca valori culturale duce la formarea unui hiat între informația livrată studenților și funcția ei în cadrul societății, în ciuda unor eforturilor individuale care ar căuta să evite acest lucru. Pe fondul acesta, cețos și neutru, se dezvoltă adesea discursuri confuze, ușor de manipulat într-o direcție sau alta, cum a fost și cazul studenților care au contribuit, de fapt, involuntar la „proiectul“ primarului din Baia Mare. În această zonă insuficient acoperită găsesc eu miza unor instituții independente, precum Fabrica de Pensule, care ar putea formula definiții ale artei sau roluri ale artistului altele decît cele „oficiale“, și au existat de-a lungul timpului cîteva inițiative în zona dezvoltării educației prin gîndirea critică, unele dintre ele fiind încă active: e-cart (București), h.arta (Timișoara), Salonul de Proiecte (București) – prin programul „La seral“ –, Școala Populară de Artă Contemporană (Cluj), tranzit.ro (București, Cluj, Iași), Conset (Cluj) etc.

Considerînd cazul zidului pictat o manifestare simptomatică pentru învățămîntul de artă din România, discutarea straturilor care-l compun și a definițiilor despre artă și artist ce stau la baza lui poate fi un exercițiu util, cu o miză în găsirea soluțiilor, și nu doar a cauzelor. Mult mai profundă decît pare la prima vedere, ruptura între școală și „realitatea“ aflată dincolo de zidurile ei e mai vizibilă ca oricînd. Efectele acestei rupturi sînt răzlețe, uneori dificil de coagulat limpede într-un verdict, dar tot mai prezente în discontinuitățile care se formează între programa universitară și instrumentele de lucru ale artistului de azi. Astfel de discursuri inegale au existat dintotdeauna și s-a format „din mers“ o „ajustare“ între ce aduceau artiștii în cîmpul educației și teoriei artei și ce produceau, la rîndul lor, universitatea și discursul academic în acest schimb permanent, uneori mai tensionat, alteori mai relaxat. De asemenea, a existat mereu și o identificare clară a entităților care joacă un rol în acest decalaj: în cazul artiștilor era vorba de a avansa și de a transgresa barierele întîlnite în calea cunoașterii, iar în cazul școlii era vorba de a păstra și de a ordona informații și valori acumulate în timp.

Într-un text despre potențialitatea pedagogiei, „Academy as Potentiality“, Irit Rogoff trasează portretul unei universități posibile, în care capacitatea ei de a deschide o cale către cunoașterea încă necunoscută (the not-yet-known-knowledge) și asumarea în mod deschis a unui posibil eșec în acest sens ar duce la un spațiu al experimentului și al speculației, în detrimentul utilității, valoarea cea mai vehiculată a pieței concurențiale. Irit Rogoff, pe urmele lui Giorgio Agamben (pentru care potențialitatea capătă forme și interpretări multiple, chiar la nivelul acțiunii politice), identifică în potențialitate substanța incapacității și a lipsei, și nu doar în ce privește săvîrșirea și producția (de obiecte și de idei în egală măsură). A lucra în interiorul potențialității înseamnă aici și neputință, fiecare competență revendicînd simultan refuzul ei: „A gîndi «universitatea» ca «potențialitate» înseamnă a gîndi posibilitățile de a nu acționa, a nu face, a nu săvîrși în chiar centrul gesturilor de a gîndi, a face și a acționa“.5 În acest fel, birocratizarea educației în producția rezultatelor cuantificabile s-ar retrage într-un plan secund, lăsînd loc pentru întrebări despre cum am putea ajunge să cunoaștem lucruri la care încă nu știm cum să avem acces.

Studenții implicați în workshopul de „estetizare“ a zidului din Baia Mare nu știau ce reprezintă acel zid și nu au primit informațiile necesare pentru a cîntări corect implicarea lor. Nici UAD se pare că nu a fost în mod transparent informată. Însă, cu toate sincopele comunicării și ale desfășurării acțiunii, problema care rămîne este aceea a legăturii funcționale dintre interiorul școlii și exteriorul ei, dintre teorie și practică, dintre presiunea de a face și refuzul acestui sistem de lucru. Din dezbaterea „Arta la zid“ rezulta, prin vocea reprezentanților universității, că există o presiune constantă din partea Ministerului Educației ca instituțiile de învățămînt să livreze rezultate palpabile, să se implice în proiecte, să participe la tot felul de evenimente ce pot fi cuantificate și punctate ca activități ale școlii. Încurajînd pregătirea studenților pentru roluri sociale prescrise, oferind formule de integrare în societate, și nu căi de a o schimba în bine, școala contribuie astfel la excluderea unor practici care ar putea eroda granițele dintre interiorul școlii, ca loc al descoperirii și al acumulării de cunoștințe, și exteriorul ei – locul unde acele cunoștințe sînt verificate și devin instrumente de lucru.

Învățământul în general, și cel vocațional în mod special, suferă de pe urma standardizării lui (prin Acordul de la Bologna) și a corporatizării universităților (prin taxele de studii și industria de diplome creată), care au dus la presiunea de a livra pieței de muncă profesii și competențe perfect integrate sistemului și unei culturi a consensului. Definiția artei în acest context, mai ales în relație cu societatea, s-a îndreptat, în cel mai bun caz, spre o funcție de mediere socială, iar studenții (iarăși, în cel mai bun caz) au devenit sensibili la idei precum multiculturalismul și politicile identitare esențialiste, prin care nu doar că se întăresc zidurile existente, dar se construiesc noi granițe și iluzii.

Istoria ne arată că progresismul unei viziuni noi asupra educației se lovește mai întotdeauna de rezistența sistemului la schimbări. Universitatea eșuează, în general, în a răspunde noilor condiții de lucru ale artiștilor, sprijinind în general doar acele gesturi și produse culturale care-i întăresc autoritatea sau programul propriu de economie a cunoașterii. De aceea, în Europa, apar tot mai multe inițiative de învățămînt neconvențional, think tanks, discuții, workshopuri și întîlniri informale, care contribuie la lărgirea cadrului teoretic și practic în care se gîndește, se face și se predă arta. Sarcina cea mai dificilă a instituțiilor independente și a noastră, a tuturor, este de a identifica cum putem ajunge să cunoaștem și să înțelegem ceea ce nu ni se oferă de-a gata prin intermediul școlii și despre care poate că nici nu știm că ar exista. Doar provocîndu-ne propriile limite, nu doar în privința ideilor pe care le vehiculăm, dar și în privința sistemului prin care ajungem să avem acces la ele, s-ar putea eroda treptat zidurile invizibile care ne despart, mult mai numeroase decît cele vizibile. Erodarea lor este un proces îndelungat, care implică acțiunea simultană în cel puțin trei direcții distincte: metodologia, instituțiile și limbajul. Aceste trei direcții, propuse de istoricul de artă James Elkins pentru a depăși hegemonia unui model conceptual unic, occidental de abordare și analiză a istoriei artei, ar implica în egală măsură artiștii, teoreticienii și instituțiile de învățămînt încă nereformate conform noilor condiții de gîndire și producție ale artei. Punerea în relație a acestora și acțiunea asupra tuturor componentelor ar putea genera noi curente de gîndire, în măsură să renunțe la șabloanele cu care se operează adesea în predarea disciplinelor artistice, în scrisul despre artă sau chiar în producția ei.

 

Note:
1. ‑http://www.theguardian.com/world/ng-interactive/2013/nov/walls#mexico (accesat în decembrie 2014).
2. ‑Ipoteza excluderilor pe care se bazează economia și politica globală este dezvoltată de Saskia Sassen în cel mai recent studiu al ei, Expulsions: Brutality and Complexity in the Global Economy, Cambridge, Massachusetts, London, The Belknap Press of Harvard University Press, 2014
3. ‑„Din acest moment nu mai putem vorbi despre un gard sau un zid, ci despre o operă de artă care intră sub incidența drepturilor de autor. Așadar, acest gard nu va mai putea fi demolat fără avizul Ministerului Culturii, necesar pentru a demola sau a distruge o operă de artă. Cred că în acest moment putem vorbi de un obiectiv turistic, despre un loc de pelerinaj, un loc unde putem să aducem turiști ca să vadă că nu am făcut lucruri rele, ci un lucru bun și frumos. Nu poate vorbi nimeni despre un zid de beton, ci despre o operă de artă.“ Extras din comunicatul primarului municipiului Baia Mare, Cătălin Cherecheș.           http://www.emaramures.ro/Stiri/107471/STREET-ART-Gardul-de-la-blocurile-sociale-de-pe-strada-Horea-a-fost-transformat-in-opera-de-arta-de-catre-opt-studenti-din-Cluj-Napoca
4. ‑Dezbatere transcrisă parțial și publicată pe site-ul revistei Observator cultural. http://www.observatorcultural.ro /Arta-la-zid.-Artistul-intre-libertate-de-exprimare-si-responsabilitate-publica*articleID_31451-articles_details.html
5. ‑Irit Rogoff, „Academy as Potentiality“, in Angelika Nollert și Irit Rogoff (ed.), A.C.A.D.E.M.Y, Frankfurt, Revolver, 2006. Consultat online în ianuarie 2015 la http://summit.kein.org/node/191.