Numărul #46, 2014
+

Școala Populară de Artă Contemporană
Alexandru Polgár în dialog cu Dénes Miklósi

Dénes Miklósi (n. 1960), artist vizual, în prezent coordonator al unei arhive în formare, compusă din fotografii de presă de dinainte de 1989. Activează, de asemenea, și în cadrul atelierelor Conset (Cluj). Începînd din 1990 e cadru didactic la UAD Cluj. Este membru fondator al mai multor formațiuni civice (Casa Tranzit, Comunitatea Julesz, ȘPAC).

 

Alexandru PolgárπÎntrucît ai fost membru al ȘPAC, aș dori să-mi spui cum a fost, ce a fost, despre ce a fost proiectul acesta, ce a adus el nou, la ce tip de probleme încerca să răspundă, cum arăta programul său și ce fel de lecții putem învăța de la el. Aș începe cu lipsa, cu sentimentul de lipsă din care s-a născut el. Din ce tip de nevoie s-a născut el?

Dénes Miklósi∫Trebuie știut că ȘPAC, pe website-ul proiectului Protokoll (www. protokoll.ro), e însoțit de o rubrică „text“ și de una „stradă“(street), deci nu este cu totul autonom, ci trebuie imaginat ca parte a unui proiect mai larg. Acesta din urmă s-a născut ca o structură care le cuprinde pe toate în procesul inventării școlii și a primit, mai tîrziu, și personalitate juridică. El a apărut în cercul unor artiști și filosofi, care s-au ocupat deja de ceva vreme de efectele sociale ale artei (de pildă la Casa Tranzit, la Studioul Protokoll, la IDEA). Am fi vrut să punem în practică o pedagogie artistică sensibilă la chestiuni sociopolitice critice. Încă de la primele discuții organizatorice a existat o anumită intensitate în legarea sau punerea în contact a unei școli absente și a spațiului public. Gîndul școlii a apărut în primul rînd ca o sferă publică în afara celei controlate de stat, ca o inițiativă civică, și nu ca un proiect cultural, ceea ce ne-a pus din capul locului într-un anumit raport cu contextul local și cu tendințele artistice orientate spre piață. Ca proiect al unei pedagogii critice, el a putut să apară fiecăruia dintre noi în mod clar, puternic și poate identic, căci consideram că el poate ajuta capacitatea de a acționa, mai ales în situația educației artistice. În privința faptului a cum s-au desfășurat toate astea sau ce fel de linii interne au început să se formeze, e important, desigur, locul unde ar fi putut funcționa așa ceva, atît în spațiul fizic, cît și în cel virtual (de pildă pe internet). Lucrurile despre care nu prea obișnuim să vorbim cînd discutăm despre ȘPAC, cele care rămîn oarecum în umbră, sînt cele legate de crearea infrastructurii. Fiecare sugerase un sediu. Au existat spații în care ne-am fi putut instala numaidecît, dar era vorba de spații deja amenajate, ceea ce s-a dovedit a fi o piedică, deoarece acestea puteau fi adaptate nevoilor noastre doar dacă distrugeam partițiile deja existente, lucru care nu ni s-a părut economicos. A existat și o altă posibilitate: spațiile libere ale Casei Tranzit, unde funcții anterioare stăteau, ca să zic așa, să dispară și aveam, în principiu, un întreg nivel.

πȘi de ce tocmai o școală de desen? De ce nu, de pildă, un cerc de discuții sau altceva? De ce tocmai desenul?

∫Școala de desen putea suna familiar (desenul e ceva pe care l-a învățat fiecare într-o oarecare măsură) și tocmai din acest motiv ni s-a părut că ar putea fi o unealtă potrivită pentru a purta o nouă semnificație a utilizării ei. S-a ivit cuvîntul de ordine al unui pas îndărăt în raport cu funcția reprezentațională a desenului și al inventării unui instrument dialogic. Contează ce și de ce desenezi, nu cum. Asta ne-a trasat o exigență aproape utopică, greu de extins la toate cele trei părțile ale proiectului Protokoll („școală“, „text“, „stradă“). Am încercat să modelăm identitatea vizuală a școlii pe baza acestui principiu. Asta se poate vedea în aspectul vizual al website-ului, al afișelor și al manualelor. Conceptul de școală a și temperat într-un fel dezvoltarea concepției, crearea structurii interne. A fost un pas îndărăt cît se poate de conștient în privința producției artistice, dar un pas înainte spre altceva. Radicalitatea a apărut tocmai acolo unde nu ne-am fi așteptat, în apropierea dintre școală și spațiu public, într-o utilizare mai flexibilă a rolurilor ierarhice ale școlilor de stat. Radicalitatea a apărut tocmai în unitatea chestiunii înseși, aceea de a combina, de a apropia școala noastră de spațiul public, și nu în felul în care concepusem părțile componente ale proiectului.

Cuvîntul nostru de ordine n-a vrut să se refere, de fapt, doar la un mijloc de exprimare. Mai ales, el nu vrea să spună că desenul ar fi un mijloc exclusiv. Ci mai degrabă că, acolo unde forma primează, conținutul se diluează. Uneori purtătorul, forma crește prea mult, începe să funcționeze în mod automat. Privind deci din poziția noastră de pornire, ni s-a părut evident că desenul nu trebuie gîndit ca un mijloc de exprimare. A rămas deschisă posibilitatea ca desenul să fie o bază, o unealtă de contact suficient de curată pentru a plasa ceva, pentru a putea face semn către sau să fixezi conținuturi, unități care n-au nimic de-a face cu figurarea, ci țin de un proces de observație. Funcția primară și de bază a desenului e aceea că este, într-un mod economicos, relativ fără mijloace, notație, plasare a diverse detalii pentru căutarea unei problematici. El nu trebuie să acopere, să ascundă problema pe care încearcă s-o aducă, oarecum, într-un spațiu discursiv. Să nu fie o condiție a sa, condiția sa exclusivă, faptul că trebuie să ai vreo pregătire specială pentru a desena. Apucarea problemei primează, ajunge să fie deasupra expresiei, deci toată chestiunea a fost cumva sucită, elementele sale au fost sucite.

πCît timp a ținut ca proiectul să pornească? Cît au luat pregătirile?

∫De pe la mijlocul anului 2009 pînă în octombrie 2010. Pregătirea spațiului, lucrările de instalare pe care le-am făcut se pare că au fost un proces mai lung decît funcționarea propriu-zisă. Pregătirile au luat aproape un an. Cam trei sferturi din spațiul pe care ni l-a pus la dispoziție Casa Tranzit a funcționat înainte, timp de zece ani, ca depozit, iar partiția sa internă a fost improprie pentru găzduirea proiectului. În această fază a apărut ideea unor afaceri care să țină în funcțiune spațiul anex cu care școala ar fi trebuit să coabiteze...

πCe afaceri?

∫Ar fi fost vorba de o cafenea, separată printr-un perete de sticlă de partea de școală. Am fi vrut să obținem un spațiu cu totul transparent. Asta ar fi determinat din capul locului caracterul școlii și, evident, e o întrebare cum ar fi influențat această amenajare a spațiului funcționarea mintală ca atare sau părțile conceptului. Căci de la bun început ar fi fost vorba de un spațiu care permite o privire din exterior și duce astfel spre spațiul public. Dar tocmai pentru acest lucru s-a dovedit improprie partiționarea de atunci a Casei Tranzit; trebuia ghicită și o modalitate de a izola nivelurile. Acest proces e atît de real, te lovești de această latură materială, că peretele nu poate fi făcut doar în cap, partițiile trebuie realizate și fizic. Construcția propriu-zisă, care se poate vedea și astăzi, a luat o vară întreagă.

πȘi asta voi ați făcut-o?

∫Da. Noi am renovat cei o sută și ceva de metri pătrați alocați școlii. Attila Tordai-S., Szilárd Miklós, eu și cîțiva voluntari.

πTu te-ai gîndit sau ți-ai clarificat pentru tine cum te raportezi la acest proiect, ca artist sau ca militant? Ce înseamnă pasul îndărăt de la producția artistică, artisticărie? Mai rămîne un gest artistic sau ai renunțat și te-ai dus către altceva? Cum ți-ai descrie propria poziție în cadrul proiectului?

∫Cred că în acea perioadă exista deja o tendință, un fel de rezistență în raport cu practica artistică de pînă atunci...

πLa tine sau în general?

∫Cred că nu doar la mine. Cred că la toți cei care am participat la acest proiect, dar nu știu exact cît de generalizabilă e această afirmație. E deci vorba, evident, de asumarea conștientă și diferită a unui rol sau a unui mod diferit de a acționa. Această reținere a gestului artistic nu e o renunțare, ci o altfel de latură a practicii artistice, un efort de a păși într-un alt loc. Cumva, n-a existat un precedent din partea noastră pentru asta sau n-a fost asumată, decisă atît de acut. S-a amplificat impresia că avem aici o posibilitate reală și, evident, nu puteam ști ce vine după aceea, dar cred că aceasta e experiența care a rămas din toată această poveste cu ȘPAC-ul.

πMă gîndesc că, pentru cineva care se uită foarte din exterior, poate că un artist ce decide să pună între paranteze ceva din gestul artistic și să numească altceva practică artistică pare ușor de neînțeles, oricît de legitimă ar fi această mutare din interior. M-ar interesa totuși dacă mi-ai comunica punctele tale de vedere despre ce te-a determinat să faci acest pas.

∫Pe de o parte, în răspunsul de dat la această întrebare se află atenția acordată însuși locului. Nu e vorba, așadar, atît de mult de o întrebare internă, cît despre cadrele în mijlocul realizării cărora îți desfășori practica. A fost important să putem comunica faptul că acesta nu e un spațiu administrat de stat, că el trebuie locuit fără vreo dirijare din exterior. Eram doar noi, iar asta atrage după sine faptul că munca trebuie împărțită între noi. Asta e o diferență destul de mare în raport cu faptul că, în relațiile noastre cu școala, nu remarcăm niciodată această muncă, pentru că acolo lucrurile sînt gestionate cumva din fundal. Am avut cîteva experiențe anterioare în acest sens și, în genere, propunerea de a ne stabili sediul la Casa Tranzit a venit din partea mea. Poate nu e cu totul inutil să reamintesc aici că, pe marginea primului eveniment (1997) de la Casa Tranzit, Noi și ei, s-a putut pune în practică ideea de a renunța la introducerea unor obiecte exterioare și de a lăsa spațiul gol, căci sinagoga a fost oricum un depozit și introducerea unor noi obiecte într-un depozit mi s-a părut un lucru neatent. Aici se poate simți o limită. Că era posibil să decidem dacă introducem obiecte sau nu. Această propunere s-a realizat, de aceea, în manifestările care au inaugurat Casa Tranzit, au existat mai degrabă performance-uri, n-au fost prezentate obiecte. Atenția acordată specificităților locului a fost probabil importantă în colaborarea noastră cu Attila Tordai-S., ea constituind un fel de bază de asociere. A devenit oarecum o parte a școlii să nu ne raportăm la lucruri din perspectiva specialistului, să nu ne mișcăm pe făgașurile în care ne simțeam confortabil, ci să facem loc pentru formarea unei noi practici.

πAș mai avea o întrebare. După ce ai parcurs experiența acestei școli și toată practica aceasta, ce ai face altfel?

∫E o întrebare dacă experiența a fost, într-adevăr, parcursă. Probabil că fiecare participant la proiect și-a dat un răspuns la această întrebare. Am formulat unul și în colectiv. Prin vot democratic, nouă oameni au decis despre faptul de a continua ȘPAC-ul sau nu. N-a existat consens. Ceea ce s-a făcut public a fost că școala trebuie închisă. După mine, fără motiv. Interesul pentru ea n-a dispărut. Problema a fost mai degrabă că, în faza de proiectare, lucrurile au fost atît de șlefuite, încît n-aveau cum să reușească. Această proiectare minuțioasă a imprimat în corpul proiectului și sfîrșitul său. Faptul că nu s-a putut realiza, pentru că, în realitate, s-a împlinit deja în proiectarea sa.

πȚi se pare că proiectul a fost prea ambițios?

∫Cred că a existat un exces de proiectare. Ceea ce mi s-a părut inutil, pentru că apar atîtea sarcini între timp că îți depășesc puterile. Nu poți să fii destul de circumspect sau, pur și simplu, nu poți gestiona în mod optim toate problemele. Cadrul însuși a fost realizat. Cadrul e ceea ce s-a putut comunica, ceea ce s-a articulat și pentru exterior. Dar încrederea internă n-a crescut, ci, dimpotrivă, a cam scăzut. E un lucru curios că dificultatea de a crea, de a întreține și de a face să funcționeze o infrastructură îți solicită toată atenția și, atunci, partea empatică a proiectului, autocontrolul intern sănătos al organizației, ajunge să nu fie moderată cum trebuie. Nu că ea ar fi fost neglijată, dar n-am reușit s-o cuprindem în întregime. La începutul lui 2012, școala a participat, împreună cu alți activiști, la proteste stradale, iar în asta n-a mai existat circumspecție necesară: de pildă, n-ar fi trebuit să constituie o problemă dacă existau oameni care nu voiau să iasă la protest, acesta ar fi fost cazul în care am fi putut vedea la lucru împărțirea rolurilor și a sarcinilor. Și, în parte, am și văzut-o, dar a fost totuși un pas prea iute, adică ritmul contrazicea structura proiectată, bazată pe o anumită reținere, frînare. Totul a început să se prindă într-o dinamică tot mai identică, pe o suprafață tot mai mare, cu viața însăși, deci ar fi trebuit să reacționăm mai rapid la unele lucruri și n-am reușit. Probabil că aceasta e forța care a divizat grupul. Din acest punct n-am găsit cale de întoarcere. S-ar putea spune că am stricat lucrurile. Dar asta nu mi s-a părut nici atunci, și nici acum nu mi se pare acceptabil.

Traducere de Alexandru Polgár