Numărul #46, 2014
+

Tinerii Mînioși
Alexandru Polgár în dialog cu Alex Boguș

Alex Boguș este doctor în filosofie al Universității „Babeș-Bolyai“, activist și muncitor social.

 

Alexandru Polgár πM-ar interesa în primul rînd detalii tehnice despre Tinerii Mînioși. De pildă, cînd s-a constituit grupul și la ce tip de nevoie răspundea și a cui.

Alex Boguș∫Tinerii Mînioși s-au format în 2012, odată cu protestele... unii ar spune anti-PDL, alții ar spune antiausteritate, dar cred că a fost puțin din ambele la mijloc. Adică mult din ambele la mijloc. Atunci a luat naștere cumva grupul. Țin minte și locul. Ne-am întîlnit într-o cafenea. Țin minte și oamenii, un amestec destul de eterogen. Erau, pe de o parte, tineri sau mai puțin tineri activiști sau artiști de stînga. Era prezent și Attila Tordai-S. Cred că una dintre primele dăți cînd am făcut bannere pentru proteste a fost la ȘPAC [Școala Populară de Artă Contemporană]. Practic, la Casa Tranzit, unde avea sediul ȘPAC. Deci ne-am folosit de infrastructura lor... O altă parte din grup erau oamenii implicați în campania „Salvați Roșia Montană“, care aveau experiența activismului deja conturată și voiau mai mult, adică aveau parte acum de o nemulțumire populară, pe care o puteau specula și prin care puteau aduce tema Roșiei Montane mai în vizor. Așa că s-ar putea spune că, în grupul acesta eterogen, au fost implicați și oameni de stînga, și oameni de centru-dreapta. E interesant că oamenii care au făcut grupul reprezentau în continuare clasa mijlocie și, cumva, toate căutările astea și nemulțumirile politice pe care le aveau oamenii nu erau filtrate ideologic foarte clar. În schimb, 2012 nu a fost chiar așa de mult un protest al clasei mijlocii, căci au fost și facțiuni, să zicem, mai populare, mai mulți muncitori, mai mult precariat, pentru că era realmente un protest antiausteritate, anti-tăieri-de-salarii și anti-guvernarea Boc. Cam ăsta a fost contextul și una dintre chestiunile importante care s-a impus atunci, cumva, fără niciun fel de dezbatere în piață a fost linia nonpartinică, adică, desigur, ieșim anti-PDL, dar nu sîntem pro-PSD, deși au fost cîțiva activiști de partid care au încercat să speculeze acest moment și să-și creeze capital politic din el. Noi am fost foarte fermi în a stabili că aici nu e vorba de politică partinică, că e politica străzii, un alt tip de democrație. În contextul acesta a apărut grupul.

πÎnțeleg. Atunci linia aceasta nonpartinică poate fi luată ca un prim element programatic sau au existat dezbateri în cadrul grupului în legătură cu asta?

∫ În cadrul grupului, da, au existat dezbateri, dar nu neapărat despre dacă susținem sau nu o anumită formațiune politică, ci, pornind de la ideea că nu susținem nicio facțiune politică, ce idei avem totuși despre schimbare socială, schimbare politică și cum vrem noi să intervenim dacă nu credem că votînd rotația PSD, PDL, PNL am schimba ceva. Deci cum ne putem organiza și cum putem aduce schimbări dacă nu credem în această rotație.

πȘi ce idei au ieșit din discuția asta sau la ce tipuri de concluzii ați ajuns, sau în jurul căror teme v-ați învîrtit în momentul în care v-ați gîndit să militați pentru o schimbare socială? Ce căi vi s-au părut de umblat, ca să zic așa?

∫De fapt, au fost foarte multe interese la mijloc și în cadrul grupului ăstuia. Iar aici cuvîntul „interese“ n-are niciun sens peiorativ, ci mă gîndesc la interese normale, firești ale fiecăruia. Eu vedeam în asta o bună ocazie de a discuta anumite chestiuni de la stînga, pe care nu mi se părea că oamenii respectivi le aveau ca atare în bagaj, fără să încerc însă acapararea discuției și impunerea unei direcții. Alți oameni aveau alte teme, cumva mai civice, mai liberale. Ceea ce ne-a unit, în schimb (mai mult decît ideile ca atare, deși ideile erau clare: sîntem sătui de politica actuală, de tipul acesta de politică, chiar dacă motivele pentru care sîntem sătui erau diferite), a fost modul de lucru, și el a fost important. Căci în 2012 s-a preluat cumva o metodă globală de protest, dar s-a preluat într-un anumit fel. Aș spune că numai la Cluj s-a preluat ca atare, pentru că, aici, limbajul orizontalității și al metodei anarhiste de organizare (fără lideri, fără comitet central, fără nu știu ce, cumva așa, rizomatic, multiform) a fost preluat datorită unor activiști care deja se învîrteau în cercurile acestea. Și oamenii au acceptat, bineînțeles, nu pentru că ar fi fost realmente de acord cu ideea că fără lideri e mai bine, ci pentru că era clar că pe stradă nu se poate impune un lider. Acesta ar fi trebuit să aibă o viziune coerentă cu care toată lumea să fie de acord și era limpede pentru toți că n-o să ne punem de acord dacă încercăm să ajungem la un numitor comun despre ce ar trebui realmente să facem. Și, cu toate că limbajul acesta al orizontalității, al consensului, al democrației era pe buzele și acelora din București, și acelora din Timișoara sau din alte locuri, grupuri care să funcționeze nonierarhic, orizontal nu s-au înfiripat efectiv, din păcate, decît la Cluj.

πM-ar interesa totuși pur nominal, sau ca să stabilim lucrul ăsta, cam care era contingentul de oameni cu care lucrați.

∫Inițial erau foarte mulți. Vreo patruzeci de oameni. Așa, grupul extins. După aceea, cînd am început să ne organizăm din ce în ce mai bine, să facem lucruri tot mai structurate și să acționăm mai concertat, numărul a scăzut, pentru că fiecare își avea jobul lui, avea de făcut chestii. Nu era un program full time de „activiști de serviciu“, cum am și fost numiți cîteodată. Cu toate că, într-adevăr, în perioada dintre 2012 și 2013, pînă la următoarele mari proteste cu Roșia, acțiunile făcute de Tinerii Mînioși au fost practic singurele gesturi militante, proteste pentru diverse cauze, pentru persoanele fără adăpost, de pildă. Am început să facem acțiuni mult mai țintite social, și nu atît de mult doar „liberale“, care se plasau într-o zonă destul de neutră. Le-am făcut pentru ca lumea să știe și să poată decide. Ceea ce era util, bineînțeles, dar nu ținea cont, de fapt, de faliile și de privilegiile masive care sînt în societatea curentă. Altfel spus, vorbeam ca niște liberali aproape, mulți dintre noi fiind universitari sau în relație cu universitatea, și atunci se crea și o altă dinamică. Oricum, contingentul s-a stabilizat undeva la douăzeci, douăzeci și cinci de oameni.

πAi putea să-mi faci un soi de desfășurător al acțiunilor sau al intervențiilor pe care le-ați avut, cumva și cu contextul lor? În sensul că m-ar interesa cum ați procedat, cum v-ați organizat, cum s-au lansat ele, cum au început și cum s-au terminat.

∫Ideea e că noi am făcut foarte multe lucruri. În toată fervoarea și entuziasmul din 2012, în sfîrșit s-a mișcat ceva, s-a pus ceva pe tapet și, în sfîrșit, aveam și mișcări un pic mai populare, de stradă. A fost un talmeș-balmeș total pentru noi. Am început să facem aproape de toate. Avize ilegale pentru o construcție care se ridică în centru – mergem, facem protest. Amenzi date de polițiști unor bătrînele care vînd flori – mergem la poliție, facem protest. Apăruse ideea asta cu free-shop-urile și cu trocul – am zis, vai, ce scîrbă mic-burgheză, doi burghezi fac schimb între ei, tu-mi dai bluza ta, eu îți dau bluza mea, și plecăm mulțumiți acasă că am făcut ceva, dar, de fapt, oamenii care chiar au nevoie nu sînt băgați în chestia asta, așa că noi ne-am zis să facem ceva pentru oamenii care chiar au nevoie. Și așa a început ideea PAC-ului [Piața Autonomă Cluj], să oferim de mîncare, să gătim. După aceea au venit prietenii noștri vegani, care au spus: Hai să facem mîncare vegană acolo și să dăm haine. Am făcut foarte multe acțiuni de acest gen, pînă cînd, treptat, entuziasmul a scăzut și, din punctul meu de vedere, s-a revenit pe pozițiile clasice de clasă. Oamenii care aveau un anumit statut social și anumite privilegii au continuat cu un tip de a înțelege politica și ceea ce facem noi, în timp ce alții dintre noi, care am început să vizităm tot felul de grupuri de militanți, proteste pe la Zürich, squat-uri prin Europa, și-au dat seama că oamenii de acolo fac și ei un fel de Joia Mînioasă, proiecții de film, un fel de PAC, că dau lucruri gratis sau organizează free-shop-uri. Singurul lucru pe care ei îl aveau deja, iar noi nu-l aveam, era squat-ul și ni s-a părut interesant să avem și noi unul, un loc al nostru. Treptat, oamenii au luat-o tot mai spre stînga. Bine, să zicem, un anumit tip de stînga, că sînt multe. Au luat-o spre stînga libertariană, anarhistă, ceea ce mi se pare foarte în regulă. Era inerent să se producă clivajul acesta, căci nu mai puteai să participi totuși la niște discuții și niște proteste în care textul evenimentului era foarte slab, adică era foarte nemulțumitor pentru o parte a oamenilor. Clivajul, de fapt, a venit odată cu incidentul în care a fost implicat Mihai Lukacs, la București. În grupul nostru am pus problema că trebuie să ne dezicem de naționaliști, de violență și să denunțăm „Uniți Salvăm“ din București pentru că n-au luat atitudine în sensul acesta (era deja în 2013 și începuseră protestele cu Roșia).

πDar despre ce-a fost vorba, de fapt?

∫ Mihai Lukacs era acolo cu niște prieteni. Fusese marșul pentru Basarabia, în aceeași zi. Oamenii de la marșul pentru Basarabia s-au alipit de protestul împotriva exploatării de la Roșia Montană și el era cu o prietenă străină, vorbind, și a venit unul: „Ce pula mea nu vorbiți în română?“ Mihai a încercat să zică ceva și, baf, un pumn în gură... Și, din cîte țin minte, a fost și un schimb de replici. Afirmau că și ei sînt anticapitaliști, dar problema era că grupul lui Mihai era și antifascist, deci trebuiau „pedepsiți“. Eu am zis să ne fie foarte clar că ne dezicem de chestia asta, că e o mizerie ce s-a întîmplat, dar au fost anumite interese ale campaniei „Salvați Roșia Montană“. Ei au blocat comunicatul nostru pentru a nu face rău protestelor, adică să nu le spargă. Am considerat că asta-i o logică fără nicio legătură cu ce ar trebui să facem noi. Și de atunci a apărut o mică ruptură. Am făcut o ședință mare în care să discutăm un pic și au apărut poziții de tip: eu nu pot fi niciodată de stînga, pentru că stînga este împotriva proprietății private. Am avut impresia că am de-a face cu oameni care nu știu despre ce vorbesc. Cum am putea avea o dezbatere dacă nu știm despre ce vorbim și considerăm că stînga e despre anularea pur și simplu a proprietății private? Da, dar ca mijloc de producție, căci nu e vorba de a-i lua cuiva obiectele din casă. De atunci ruptura a fost tot mai clară. Ne-am propus să nu mai lucrăm în conglomerate transideologice. S-au format grupuri de afinitate, în care oamenii aveau afinități ideologice și personale, pentru că ele nu se exclud, și ne-am mișcat treptat spre altceva decît ce făceau Tinerii Mînioși. Așa a apărut colectivul  A casă.

πȘi atunci astăzi n-a mai rămas nimic din Tinerii Mînioși? Grupul s-a dezagregat complet?

∫Da, s-a dezagregat complet. Ce-a rămas, în schimb, sînt relațiile personale. Oamenii au rămas în continuare în contact și-și mai cer ajutorul cînd e cazul. Adică, în continuare sînt oameni din Tinerii Mînioși care ne ajută cu evenimentele pe care le facem la A casă. Avem nevoie de un microfon, de pildă, ne aduce vreun prieten, avem nevoie de o mașină să luăm mîncarea, vine un prieten. Deci au rămas legăturile, dar nu mai e nimic altceva, nu se mai participă la ședințe, le cerem doar ajutorul punctual.

πDin punctul de vedere al organizării interne a grupului, reflectînd asupra a ce s-a întîmplat, crezi că ar fi lucruri pe care le-ai face altfel? Sau crezi că discuțiile s-ar fi putut purta în alți termeni?

∫Nu m-am gîndit foarte serios la asta, dar din cîte pot să-mi dau seama, nu cred. Cred că am fost destul de tare determinați de contextul respectiv și cred că nici n-aveam experiența ca să-mi sau să ne putem da seama ce-ar putea fi îmbunătățit ca atare. Mai degrabă... Sigur, erau multe chestii de îmbunătățit, dar decît să mă gîndesc cum era atunci, văd ruptura mai degrabă ca pe un pas necesar. Ca să-ți dai seama care sînt problemele și modul în care trebuie să-ți asumi cumva poziția politică. Că e una s-o vorbești și să spui, dom’le, sînt de stînga, nu-mi place, muncitorii etc., și tu nu te-ai gîndit nici măcar două secunde la privilegiile tale și la clasa din care faci parte, la locul tău concret în societate. Dacă nu te gîndești la asta – la revedere. E pur bla-bla pentru mine. Și atunci a fost un pas necesar, în sensul că, sigur, sîntem de stînga, vorbim, dar cu oamenii ăștia, adică oamenii care nu erau, să zicem, de stînga, problema nu era că te contraziceau, ci altceva. Cum se face că acei progresiști, cu Roșia Montană și cu nu știu ce, care sînt cumva cvasi de stînga sau cu sensibilități sociale, cînd a venit momentul decisiv, au votat în bloc cu dreapta? Adică s-au repliat pe pozițiile lor obiective de clasă. Chiar dacă ei la nivel de conștiință vor să fie progresiști și emancipați, cînd s-au văzut puși în fața situației, obiectiv vorbind clasa a vorbit, votez cu... nu votez „ciuma roșie“.

πOrice s-ar fi votat, tot dreapta s-ar fi votat. Putem intra în discuția asta, dar aș evita-o pe moment. Observația e justă pînă la un punct, cred. Dar în ce privește Tinerii Mînioși ca atare, ca grup, clivajul acesta de poziții sau falia asta, cum să și zic, nu era ceva la care te puteai aștepta din capul locului, sau nu era ceva ce venea la pachet, cumva?

∫Era, era, absolut. Numai că la fel de bine veneau la pachet și privilegiile pe care le aveau unii în raport cu alții. De exemplu, universitarii în raport cu ceilalți. Universitarii puteau vorbi într-un anumit fel, puneau într-un anumit fel problema sau aveau o baterie de concepte cu care poate nu toată lumea era la fel de familiarizată, sau cu care nu toată lumea se simțea la fel de confortabil. Însă ce-a fost interesant este că ne-am pus de acord că, desigur, există ierarhii informale între noi, că unul știe mai bine un lucru, altul știe mai bine un altul, că nu putem fi toți niște supermeni, dar nu putem pretinde nici că ierarhiile nu există. Putem lucra la conștientizarea lor. Și noi am zis că ar fi bine, de fapt, să citim, să ne recomandăm unii altora texte, să avem dezbateri politice, să ne clarificăm unele chestiuni, să ne învățăm cumva unii pe alții. Asta era ceva foarte pozitiv. Aici ne-a ajutat că nu anulam clivajele, ci lucram cu ele. A fost vorba de a constitui un grup de oameni care să fie printre cei mai activi ai societății civile și de a începe să ne gîndim și la alte teme decît cele tipic liberale: nu vrem PSD, nu mai vrem corupție, vrem dreptate, vrem adevăr. Acesta a fost interesul nostru, și chiar a funcționat pînă la un anumit punct.

πCît timp grupul funcționa a existat și o colaborare cu alte grupări în Cluj? Ai pomenit de ȘPAC, dar a mai fost și GAS-ul [Grupul pentru Acțiune Socială]. Mai erau și altele sau asta a fost tot?

∫Da, mai erau. Cei cu care colaboram mai îndeaproape au fost Lala Panait și Miki Braniște de la ColectivA.

πEi sînt practic o fundație culturală, dacă înțeleg bine.

∫Așa este, dar colaboram în sensul că ele se implicau, făceau parte din grup. Desigur, cu o prezență mai sporadică, pentru că aveau treburile lor la Fabrica de Pensule și cu proiectele lor. În schimb, din experiențele acelea a pornit, de exemplu, „La Terenuri“ din Mănăștur, pe care tot Lala îl face, care e și despre grădinărit urban, și despre construcție comunitară, cu spații comune, cu bunuri comune, teme preluate tocmai din evantaiul politic al stîngii. Așa a apărut ideea cu grădinăritul urban de lîngă podul Calvaria, pe care tot așa, în grupul acesta, am început să-l facem. Făcusem și o grădină comunitară la Jucu. A fost foarte multă energie. Colaboram cu grupuri din București care erau asemănătoare. La Timișoara, de pildă, au existat oameni care chiar au vrut să facă un Tinerii Mînioși acolo. Le-am spus: „Ce naiba, noi nu sîntem franciză, faceți-vă un grup, puteți prelua principiile și faceți treabă, nu-i nicio problemă, nu avem drepturi de autor pe metode sau pe ceea ce discutăm“. După aceea, independent cumva de restul grupului, foarte mulți dintre noi au început să aibă relații cu activiști și anarhiști din Europa. Asta a și schimbat direcția în care au început să gîndească unii și ne-am dat seama că am vrea altceva în raport cu ce presupunea Tinerii Mînioși, care era mai degrabă un fel de grup civic de oprire a derapajelor. Era bine și nu prea...

πZici că ați avut contact cu exteriorul și ați putut vedea felul de eficacitate pe care îl au aceste grupuri, care, fără îndoială, sînt totuși mici în raport cu societatea masificată în care trebuie să acționeze, au foarte puține megafoane, de fapt, ca să zic așa. Se poate gîndi și un alt tip de grup, de grupare, de practică politică, să zicem, „de stînga“? Crezi sau ai impresia că ar putea reveni cumva eficacitatea centrală pe care a putut s-o aibă cîndva organizarea în sindicate, să zicem în secolul al XIX-lea, sau, după aceea, un partid central, eficacitate care abia așa a putut să aibă, de fapt, impact politic la nivel național sau, inclusiv, mondial? Crezi că așa ceva se mai poate întoarce, se mai poate forma din nou sau, în genere, ar mai fi un scop de urmărit? Ori trebuie pur și simplu abandonat și lucrat exclusiv pe plan local și în felul acesta ușor fragmentat?

∫Sînt o grămadă de întrebări. Legat de tipul de organizare al sindicatelor și al partidelor, nu știu dacă e cazul să fac profeții, dacă mai este sau nu posibil. Chiar nu știu. Poate că e posibil, dar la fel de bine mă pot gîndi și la motive pentru care nu mai e posibil, și asta exclusiv legat de fragmentarea reală, cumva obiectivă, fragmentarea clasei muncitorești ca atare, dispariția megauzinelor, desigur, cel puțin din Europa și din așa-zisa Lume Întîi. În schimb, dacă ne uităm la China, se pare că anul trecut a avut, iar asta se repetă de ani buni, cel mai mare număr de proteste muncitorești din lume, un număr apropiat de cel al protestelor din perioada revoluției industriale din Europa. 18.000 de proteste muncitorești pe an, de la greve pînă la opriri de producție și ocupări de fabrică. Deci în China contemporană e aproape ca în perioada revoluției industriale, cînd clasa muncitorească era foarte puternică, în timp ce în Europa pare să prevaleze problematica multitudinii, cu grupuri eterogene, intersecționalități de poziții de clasă ș.a.m.d. Cît despre cît de mult ne interesează pe noi tipul acesta de organizare, îți pot spune că nu ne interesează deloc. Problema nu e încă mărimea, deși mărimea e un simptom ca atare, ci tipul de organizare, ierarhia și structura ierarhică ce servea drept model. Dacă ne uităm la mișcările muncitorești masive sau la preluarea puterii în Rusia, dacă ne uităm realmente la istorie, ne vom da seama că flacăra s-a aprins, de fapt, mereu de la un grup destul de restrîns de oameni, care a avut ulterior puterea de a capacita și de a mobiliza masele, dar care era totuși, inițial, mic. Revoluția Rusă a depins într-o măsură covîrșitoare de proletariatul industrial, care nu reprezenta mai mult de 30% din societatea rusească, adică era vorba totuși de o minoritate care a făcut revoluția. Nouă nu ne plac tipurile acestea de organizare, pentru că ele presupun structuri ierarhice. Dar nu am nimic împotriva idealului unui partid. Ideea de partid nu cred că a fost întinată în vreun fel. Cu condiția ca acel partid să se organizeze într-un alt fel, nonierarhic, adică să nu existe ierarhii între membri, deciziile și conducerea fiind asumate prin rotație, cu moduri foarte clare de funcționare, în așa fel încît atunci cînd ar exista derapaje, cineva să poată fi înlocuit pur și simplu. Noi credem că, pe moment, am vrea să ne organizăm mai degrabă la nivel micro și să încercăm să facem ceva. Avem aici unul dintre modurile de acțiune ale anarhismului, anume acela de a conduce prin exemplu, de a ne apuca să facem noi diverse lucruri, nu doar să vorbim și cînd vom fi destul de mulți să ieșim cu toții, ci să începem a construi, din interiorul cancerului care există, societatea viitoare. Căci nu putem avea impresia că, dacă ne adunăm cu toții, spunem că s-a terminat și a doua zi începe o altă societate, lucrurile se vor întîmpla efectiv așa. Nu avem de unde să înceapă, dacă nu a fost schimbat nimic la nivelul modului de producție, al modului de reproducere, al modului de socializare și, de fapt, de subiectivare, al felului în care ești subiectivat de societate. Dar asta nu exclude (și se vede cu ochiul liber) faptul că, întotdeauna cînd a fost ceva de genul unei mișcări populare care să prindă un pic de glas, de portanță, de putere, organizațiile ierarhice au apărut și ele. Așadar, eu nu văd o problemă în faptul că ar apărea un partid de stînga care să fie ierarhic, dar nu cred că pe aici ar fi realmente soluția. El ar putea produce multe derapaje, chiar dacă eforturile ar fi mai concertate. Legat de ceea ce-ai zis despre fragmentare, căci mi s-a părut important și nu cred că e realmente așa, grupul nostru se gîndește la sau avem discuții despre cele mai diverse probleme, de la luptele indigenilor din America de Sud pînă la luptele oamenilor din Filipine împotriva schimbării climatice. Deci sîntem atenți la o paletă foarte largă de fenomene globale, care, de fapt, sînt aceleași și nu sînt aceleași, au specificul lor local. Deci, cumva, fragmentarea de care vorbeai poate fi una pur materială, în sensul că sîntem puțini, n-avem acces la unele sau altele, n-avem pîrghii, în schimb la nivel de conștiință sau de atenție mi se pare că există mai puțină fragmentare la noi decît la marile mișcări sindicale sau la marile partide.

πÎnțeleg ce spui. Mă-ntrebam dacă fragmentarea nu se pune cumva în calea acțiunii politic eficace. De acolo venea întrebarea.

∫Depinde de acțiune. Dacă te referi, de pildă, la o mișcare masivă de stradă, e clar că lumea trebuie să iasă la unison, la comun. Motivul pentru care noi nu susținem unirea grupurilor este că avem convingerea sau impresia că tocmai ideea asta e foarte problematică. Și nu ca idee, nu abstract. Ni se pare ineficace pentru că, din cauza diferențelor, dacă lucrezi într-un grup mai mic de afinitate, în care nu stai la discuții interminabile despre cum să faci o treabă, atunci începi și faci treaba. Înainte stăteam la discuții interminabile și multe dintre ele vizau marile curente politice. Mulți oameni nu înțelegeau nuanțele, trebuia să le explici mereu, după care se revenea, deci foarte multă energie, foarte multă muncă afectivă, foarte mulți nervi, foarte multă oboseală pentru a lua pînă și cea mai simplă decizie. De pildă, dacă în textul însoțitor al cutărui sau cutărui eveniment să scrii și cuvîntul „capital“ sau să treci și expresia „inegalitate sistemică“...

πAsta îmi aduce aminte de discuțiile așa-numitului Forum Social de la Cluj din 2013.

∫Sigur. Acela nu mi s-a părut un lucru rău, mi s-a părut foarte în regulă să încercăm fixarea unor principii în comun, dar s-a văzut foarte clar că există atît de multe nuanțe și accente. De cele mai multe ori ele nici măcar nu sînt reale, în sensul unor diferențe veritabile, ci au rațiuni personale, în funcție de experiențele pe care le-a avut fiecare. S-a văzut foarte bine că pentru mulți era vorba de un blocaj emoțional, că X a scris ceva care părea să-l fi rănit sau chiar l-a rănit cumva pe Y. Din acest punct de vedere, e foarte ineficace să creezi unități de acest gen. Pînă și între oameni despre care te-ai aștepta să aibă aceleași idei sau aceleași deziderate pot apărea foarte multe fricțiuni. Nu poți niciodată să fii sigur cum e mai eficace.

πE vorba de a găsi cumva ce merge, ce funcționează, ce nu funcționează. Din cauza asta mă interesează ce funcționează. Ce ți s-a părut că a funcționat în practica voastră?

∫Ce-a funcționat realmente, și chiar cred că a funcționat, sigur, cu sincopele și problemele inerente oricărui proces, a fost modul de organizare. Să nu sacrifici discuții pe motiv că ar fi superfluu să tot vorbești, să fii atent mereu la inegalitățile dintre sexe, la cine vorbește mai mult: bărbații, cei percepuți deja cu o anumită autoritate etc. Cum rezolvăm asemenea probleme? Trebuie să mai tăcem, să ne mai limităm, trebuie să fim un pic mai conștienți de propriile noastre trăiri. Una peste alta, modul de lucru mi s-a părut foarte eficace. La fel procedăm și în prezent. Oamenii au ajuns foarte ușor la concluzia că lor nu le trebuie șefi. Nu pentru că au citit Capitalul lui Marx, ci pentru că și-au dat seama că n-ar putea accepta să vină cineva să le spună ce să facă doar pentru că așa ar vrea el. Și nu e vorba doar de profitul lui. Ci la ce oră vrea el, după un program făcut de el, ca să-i producem lui, ca să cumpărăm produsele făcute de el. Ca să ce? N-am nevoie de chestia asta. Oamenii s-au destupat cumva foarte rapid, avînd în vedere că ne organizam foarte democratic, acesta e cuvîntul, e vorba de democrație, iar oamenii au început să spună: Bine, la locul de muncă nu e deloc democrație, deci nu ne place locul de muncă. Pur și simplu.

πȘi atunci din ce se trăiește?

∫Asta-i o problemă. Asta-i o problemă la care încă lucrăm. Fiecare trăiește din ce poate. Fiecare are treaba lui personală pe care o face, iar grupul ca atare subzistă din donații și din proiecte pe care le scriem.

πȘi donațiile de unde vin?

∫De la oameni. De exemplu, ca să ne plătim chiria pentru casă, organizam o petrecere pe lună și din donațiile primite scoteam banii de chirie. Cam asta.

πȘi cei care veneau la tipul acesta de petreceri erau conștienți unde vin sau știau la ce participă?

∫La început nu, aproape deloc. Numai că am avut niște probleme cu poliția și n-am mai putut să facem petreceri peste noapte, așa că trebuia să începem în jur de 5 după-masa și să terminăm pe la 11 noaptea. Lumea stătea realmente la povești și, în timp, chiar au fost oameni care au început să-și dea efectiv seama de ce se petrece acolo.

πAdică ați putut lărgi un pic grupul prin asta?

∫Foarte puțin. În schimb, am lărgit tipurile de discursuri sau tipurile de poziții pe care le aveam, pentru că am fost conștienți că oamenii care vor veni la evenimentele astea vor fi din aceeași pătură progresistă a Clujului, artiști, studenți etc., oameni interesați un pic de societate, viață, cultură. Și am zis că aceștia sînt aceiași oameni care veneau și la Tinerii Mînioși, tot ei sînt cei care ies și în stradă, așa că trebuie să continuăm procesul de a aduce alte tipuri de discursuri, alte teme pe agendă. Intrai în casă și găseai undeva un manifest anticapitalist, adică nu puteai să ignori ce făceam.

πCe efecte populare au protestele voastre? Oamenii de pe stradă se raliază?

∫Nu, nu, pentru că, oricum, cu grupul  A casă am făcut mult mai puține proteste decît cu Tinerii Mînioși. Ne-am concentrat mai degrabă pe dezvoltarea priceperilor noastre, pe ceea ce putem face noi, pe ceea ce putem oferi altora. Am mers pe ideea de a ne organiza efectiv de jos în sus.