Numărul #46, 2014
+

Acasă
Adrian T. Sîrbu în dialog cu Simona Unumeda

Interlocutoarea noastră a dorit să rămînă incognito dincolo de mediile militante în care își desfășoară activitatea curentă (și care neîndoielnic o vor recunoaște sub pseudonimul folosit). Redacția i-a respectat alegerea. (N. red.)

 

Adrian T. SîrbuπCe este A casă?

Simona Unumeda∫E vorba de un colectiv format din mai multe persoane cu istorii personale sau cu experiențe de viață și de activism destul de diferite între ele. O parte dintre oameni provin din fostul, sau pe atunci încă existentul, Tinerii Mînioși. Alții, tot din Tinerii Mînioși, erau activi și în Vocea Animalelor, un colectiv din Cluj care luptă pentru drepturile animalelor, împotriva activității circurilor în general, ca o formă de exploatare a animalelor. Au mai fost și doi canadieni care ajunseseră aici călătorind, dar avînd și ei deja o experiență anterioară de implicare în colective oarecum anarhiste. A mai existat și un scoțian, participant anterior la ocuparea unei păduri în Germania, care făcuse cunoștință în 2013 cu cîțiva militanți din România, prin care a ajuns și la Roșia Montană, decizînd după aceea să rămînă în Cluj. Cine mai era? Mulți dintre cei de la Tinerii Mînioși fuseseră și erau încă activi și în campania „Salvați Roșia Montană“. Pînă anul trecut, o parte din grup fusese cumva sudată în jurul acestei campanii și al activismului împotriva mineritului cu cianuri, ei fiind prezenți și în protestele din anii trecuți, începînd din ianuarie 2012.

πCît de veche a fost prima adunare a nucleului?

∫Hai să zicem: ianuarie 2012.

πAha, deci legat strîns de protestele populare masive declanșate atunci?

∫Da, cred că da. Și a mai fost un moment care mie mi se pare important: ocuparea hotelului Continental.

πCeea ce, temporal, a fost un picuț mai devreme de ianuarie 2012, dacă memoria mea de cetățean al orașului nu mă înșală.

∫Da, exact. A fost un pic mai înainte.

πCeea ce o face contemporană oarecum și cu valul mondial de mișcări Occupy.

∫Da, se poate spune și așa. Dar aud destul de frecvent contextualizarea asta, care mi se pare și potrivită, și nepotrivită. Mi se pare nepotrivită fiindcă tinde să anuleze foarte mult din specificitățile locale. Iar de obicei, de la distanță, față de valul acesta Occupy și Indignados am văzut de multe ori, inclusiv în România, o atitudine de cîrteală disprețuitoare, desconsiderînd mișcările respective din niște motive superficiale și fără să urmărească istoricul ulterior momentului lor de maximă intensitate, de culminație. Dar hai să revenim. Existau deci mai multe persoane care voiau cumva ca, prin practica lor, să constituie o voce critică, la nivel local, care își doreau și o anumită formă sau tip de organizare, o constituire de grup, dar și un spațiu sigur, de exemplu.

πCe v-a federat în mod mai exact? O agendă comună de teme sau de obiective de luptă critică ori chiar de militanță, subînțelegînd aici niște teme definite, sau, mai degrabă, ceva mai difuz, bunăoară sensibilitatea anarhistă?

∫Cred că a fost nevoia de a avea un spațiu în care să putem duce mai departe un anumit tip de întîlniri și preocupări pe care mai mulți dintre noi le aveam deja. Eu, de pildă, trăind un an și ceva în Anglia și destul de multe luni și în Portugalia, am avut parte de sau am participat la mai multe întîlniri, proiecții de film, discuții și cercuri de lectură în centre sociale sau în spații anarhiste. Așa că mi-am dorit foarte mult și simțeam nevoia existenței unui spațiu similar și aici.

πCa o dorință subiectivă? Sau pentru că ai apreciat că există un soi de similaritate structurală de condiții care reclamă sau care fac benefică în mod obiectiv existența unor asemenea spații/locuri de întîlnire?

∫Păi cred că ambele. Iar de asta am avut timp să-mi dau seama și din perioada în care participam la ce se întîmpla în spațiul Bibliotecii Alternative la București (fiindcă am locuit și acolo). Acolo mergeam la întîlniri de lectură, mai erau și petreceri, era un gen de discuții care mă interesa și mi se părea important să merg la ele. Protestele din București sau, mai bine zis, întîlnirile organizatorice ale protestelor din București erau foarte mult dominate de voci pe care eu le resimțeam deja ca fiind naționaliste, autoritare. Cred că în spațiul Bibliotecii Alternative de atunci – între timp, o parte dintre membri au format Centrul Claca, iar o alta s-a regrupat în Centrul Feminist „Sofia Nădejde“ – era exact genul de înțelegere a politicului și a schimbării cu care eu aveam cea mai mare afinitate. S-a întîmplat că am hotărît să mă mut din București la Cluj și pe atunci aici exista grupul activist Tinerii Mînioși. M-am mutat în vara lui 2013, am început să îi cunosc, să particip la întîlniri, să mă implic în acțiuni. Cam așa s-a întîmplat. Deci cred că amîndouă. E și un lucru subiectiv, o nevoie cumva subiectivă, dar în același timp cred că în România există foarte puține voci critice sau vocile critice sînt foarte puțin vizibile. Și atunci asta a fost un fel de „hai să vedem cum merge“. În anul acela a fost și Forumul Social din mai 2013, dacă îmi amintesc eu bine...

πȘi deci experiența Forumului de la Cluj a fost și ea un impuls de coagulare a voastră, de întîlnire, de găsire unii cu alții? De fapt, dacă mă țin de reperajul cronologic deja schițat, voi existați deja ca grup la momentul acela...

∫Păi, exista grupul Tinerii Mînioși.

πBun, și atunci pentru colectivul  A casă, ca grupare distinctă, cînd a fost momentul de constituire propriu-zisă?

∫Să zicem, sfîrșitul lui noiembrie 2013, începutul lui decembrie. Pentru că atunci a fost semnat contractul de închiriere a spațiului. Deci, începînd din decembrie 2013 pînă în prezent… Acum într-o perioadă mai ambiguă și, deocamdată, fără un spațiu…

πAh, de ce? Între timp ați pierdut spațiul?

∫Da.

πAi putea să descrii puțin activitatea grupului, metabolismul lui, ce se întîmpla acolo, ce ați făcut, ce genuri de activități?

∫Bine. Să precizez de la bun început: a fost un grup care niciodată nu și-a dorit să fie, să zicem, foarte bine stabilit. Adică să fim, uite, sîntem zece membri, ăștia sîntem, fiecare face nu știu ce și așa mai departe. A fost un grup sau un colectiv destul de deschis și de flexibil.

πN-a rezultat niciodată, fie și la modul nescris, un soi de cartă, un soi de statut, cel puțin de circulație internă, care să definească, măcar imaginar, un profil explicit?

∫Ne-am dorit asta, am făcut cîteva întîlniri cu acest scop. Pînă la urmă nu s-a concretizat niciun fel de manifest al spațiului și concluzia noastră a fost că poate ar fi mai bine ca lucrurile astea să ni le clarificăm în timp, din mers, și să vedem mai întîi cum funcționează, cum funcționăm ca grup și cum funcționăm și ca spațiu. Și atunci am renunțat la scrierea unui manifest. Bineînțeles, aveam o prezentare, pe care cred că poți s-o găsești și pe net, pe blogul casei (http://acasacluj.noblogs.org/despre_noi/). Au fost postate cîteva relatări despre diversele evenimente pe care le-am organizat. Ceea ce e destul de important e că ne-am zis că ne dorim să fim un grup care se gestionează colectiv și că toate deciziile care priveau spațiul respectiv vor urma să fie luate prin consens. Un lucru care mi se pare foarte important – și ca experiență, și ca mod de relaționare, și ca organizare.

πDa. Ceea ce-mi sugerează, cu atît mai mult dacă a fost la mijloc și un spațiu pe care l-ați închiriat împreună, că spațiul ăla nu era doar un spațiu de întîlnire, „de lucru“, de „ședință“, cum ar veni, ci și un spațiu de viață. O formă de viață. Și aici e o întrebare, o curiozitate. Ați încercat cumva o formă de comună? Locuia tot timpul cineva în spațiul ăla?

∫Nu, nu. Ne-am gîndit la asta, dar nu. Erau persoane care locuiau, se locuia cumva variabil – persoanele care aveau nevoie, în primul rînd, de spațiu erau cei doi canadieni de care-ți spuneam mai devreme, care au fost printre cei care au zis: Hai să închiriem un spațiu și să-l folosim și pentru asta. Lor li s-au alăturat alte cîteva persoane care, tot așa, aveau nevoie de un spațiu și se gîndiseră că vor și un spațiu de lucru. Apoi, exista și nevoia de a ne întîlni și a ne ține ședințele sau întîlnirile într-un loc. Și atunci am zis, uite, avem casa asta. Ah, în plus, era la o perioadă relativ scurtă după toamna lui 2013. Și cred că și protestele din toamna lui 2013 au fost momente destul de importante în sudarea noastră. Cumva mulți dintre cei care eram activi atunci ne-am regăsit după aceea și în colectivul  A casă. Eram cei care fluturaserăm steagurile roș-negre sau micile bannere cu „anticapitalism“ la protestele din toamna lui 2013.

πLegat de ce anume din calendarul protestelor?

∫Roșia Montană, septembrie 2013. Știi că a fost ianuarie 2012, propunerea legislativă privind privatizarea sistemului public de urgență, iar în septembrie 2013 a fost cu oprirea proiectului de minerit de la Roșia Montană.

πSă revenim atunci, fiindcă nu vreau să te deturnez. Deci spuneai că și toamna lui 2013, respectiv mobilizările concrete legate de acel moment precis, a contribuit la sudarea voastră.

∫Da. Și e cumva foarte important pentru că atunci cred că a fost și un moment oarecum critic pentru grupul Tinerii Mînioși, care a și dus la scindarea lui. Practic, lumea cu afinități mai degrabă anarhiste, lumea care era, într-un fel, linia a doua, deci cumva generația, să spunem, mai tînără, a realizat că, de fapt, campania nu prea merge așa cum pretinde. În plus, mai era și faptul că această campanie a rămas în continuare într-o zonă de ecologism de dreapta, un ecologism neoliberal – nu știu dacă asta există, pentru mine ecologismul e de stînga. Și atunci multe dintre persoanele implicate în campanie, cei care scandau lozinci anticapitaliste, au zis, uite, avem nevoie de un spațiu al nostru. Spațiul pe care îl foloseam la vremea aceea aparținea unui alt ONG, care are activități foarte importante, de exemplu, pe partea de luptă împotriva land grabbing. Așadar, să revenim la constituirea colectivului  A casă. Să revenim în decembrie 2013, ca să-ți spun și ce fel de activități aveam. Subiectul protestelor și al confruntării cu forțele de ordine era cumva cald. În prima lună am zis atunci să facem cîteva proiecții de film și să discutăm pe marginea lor. Au fost patru filme. Tematica erau cumva protestele globale, care au apărut odată cu manifestațiile de la Seattle…

πDeci cu curentul altermondialist.

∫Da, exact. Și felul în care toate aceste proteste, pînă la urmă, n-au făcut decît să legitimeze o represiune și mai mare (cum a fost, de pildă, cazul intervenției în forță de la București împotriva intenției de acțiune anti-NATO în aprilie 2008, deodată cu summitul) sau tehnici și mai rafinate de supraveghere. Practic, acesta era subiectul la care voiam noi să ajungem. Adică să vedem cum disciplinarea polițienească a vieții cotidiene a fost în mare măsură legată și de tacticile propuse de grupuri anarhiste cum au fost Black Blocks. A fost deci seria aceasta de documentare. Asta cred că s-a întîmplat deja în ianuarie. În decembrie nu a fost un spațiu prea deschis, pentru că aveam nevoie să vedem ce facem cu casa, cum ne organizăm, lucruri de felul ăsta. Pe lîngă asta, mai organizam și brunch-uri, și care, tot așa, erau brunch-uri tematice, dar în același timp aveam nevoie și de bani ca să plătim chiria. Mă rog, ne mobilizam toți ca să pregătim evenimentul, fiecare își asuma, de exemplu, redactarea descrierii evenimentului, organizarea evenimentului pe Facebook, altcineva gătea, altcineva făcea rost de legume, altcineva coordona discuțiile de la eveniment, deci sarcinile erau cumva distribuite și fiecare făcea ceva anume în mod voluntar.

πIar din punctul de vedere al banilor, se rezolva prin contribuția individuală a fiecăruia la oala comună?

∫N-au fost propriu-zis contribuții individuale, pentru că reușeam să strîngem banii pentru chirie din evenimentele pe care le organizam și din alte donații. Ulterior s-au strîns și donații de la alte grupuri prietene, mai ales din străinătate. De obicei se gătea, era un spațiu în care lumea putea să vină doar să povestim. Am început să încropim și o bibliotecă. Încercam cumva să facem spațiul să semene cu un centru social. Sau, cel puțin, o parte dintre cei din colectiv încercau și asta, sau ne doream și asta. În decembrie știu că făceam, împreună cu cîteva colege și cîțiva colegi, plimbări prin cartier. Pentru că voiam cumva să înțelegem spațiul respectiv integrat în viața cartierului. Dar, în același timp, mi-ar fi plăcut ca întîlnirile și discuțiile noastre să aibă un caracter politic mai asumat și mai pronunțat. Cred că societatea civilă, dar și orașul au nevoie de un asemenea grup, de asemenea voci. Nu cred că temerea asta de a asuma apartenența la un grup anarhist – un grup anarhist de stînga, asta cred că e evident –, temeri în legătură cu tot felul de etichete care au circulat, inclusiv odată cu protestele, trebuiau să fie interiorizate…

πEtichetarea asta făcută de SRI cu „ecoanarhismul“?

∫Da, da. Eu nu cred că trebuia interiorizată. Era, dimpotrivă, ocazia perfectă de a asuma și de a spune, uite, nu-i așa.

πCu atît mai mult cu cît ea era manipulatoare și denigratoare, de fapt, avînd în vedere sensurile comune, în circulație în societatea românească, ale termenilor „anarhist“, „anarhism“, nu? – Asta însemnînd uzual pur și simplu ăla care face scandal, huliganul, teroristul ș.a.m.d. Pentru că dacă ai întreba pe stradă ce-i ăla anarhism, lumea s-ar gîndi mai degrabă la înțelesul acesta, de zavergii.

∫Da. În timp ce  A casă era un spațiu prietenos și dorindu-se a fi sigur.

πAnarhismul fiind, în fond, un fel de socialism, de fapt...

∫Da. Nu știu dacă membrii colectivului ar fi de acord cu asta… Poate o parte dintre ei, poate o altă parte nu.

πAcum, în sensul încetățenit, conștient politic de sine, cred că asta nu face problemă, această caracterizare. Anarhismul ca o varietate, ca o specie de socialism.

∫A, pentru mine, personal, nu. Acum, știi, sînt diverse ramuri și rămurele și o istorie.

πAsta și spun: o varietate. Asta înseamnă că există și altele și, între aceste varietăți, există diferențe absolut ireductibile și chiar extrem de conflictuale din punctul de vedere al viziunii.

∫Da. Ei, ar fi fost nevoie de clarificări și discuții de genul ăsta, tot așa, vorbesc în nume personal. Ele au avut și n-au avut loc. În schimb, au fost altfel de întîlniri. De exemplu, la un moment dat ne-am propus, și am și făcut, o serie de întîlniri, discuții, grupuri mixte și nonmixte – în sensul genului participanților –, în care discutam despre diverse experiențe, în grup mixt sau nonmixt, nu știu, despre sexualitate… despre abuz, violență, agresiune, inclusiv la nivelul unei conversații. Și asta cred că a fost important și pentru mine personal, dar și pentru alte persoane din grup. Așa ceva cred că se întîmplă foarte rar sau, după știința mea, se întîmplă destul de rar în cercurile critice. Adică, lumea e foarte puțin dispusă să discute despre masculinitate, feminitate, felul în care ideile despre masculinitate și feminitate ajung să creeze anumite așteptări, așteptări de relaționare… Și, mai departe, felul în care așteptările astea pot să devină opresive pentru oameni, să-i facă să nu se simtă bine în anumite cercuri. Cred că asta a fost important. Dar asta se referea cumva la sudarea colectivului. După ianuarie și ce ți-am spus mai devreme, în luna februarie am discutat despre spații autonome, am proiectat filme, despre Barcelona în timpul Războiului Civil spaniol, despre neozapatism și ce s-a întîmplat după 1984 acolo, două documentare despre două centre sociale contemporane, un squat din Copenhaga (Ungdomshuset) și o ocupare de teren din Franța (la așa-numita ZAD – zone à défendre – de lîngă Nantes). Ideea cu documentarele din luna februarie era că exista dorința asta de a ne gîndi oarecum la ce-ar fi dacă ar fi ocupată o clădire și aici și cum s-ar putea face asta.

πAha, deci cu o focalizare pe o antrenare concretă în caz că...

∫Da. Ulterior, cunoscînd și alți oameni din alte țări, pentru că, mă rog, vestea despre spațiul  A casă s-a răspîndit, pentru că mai mulți dintre noi avem cunoscuți, prieteni, tovarăși, camarazi și din alte țări, am realizat că aceste centre sociale pe care noi le aveam ca reper, fără să știm foarte multe detalii, există cumva, multe dintre ele, în infrastructura publică a orașelor. Deci practic sînt susținute de primării, sînt spații gestionate de administrațiile locale sau coadministrate împreună cu un colectiv. Sau cele din Germania, de exemplu, mai sînt sprijinite de Die Linke. Bine,e oricum și o diferență în termeni de legislație. Ceea ce se întîmplă cu neoliberalizarea statului în România, mă rog, toate politicile de austeritate și așa, face aproape imposibil asta. Plus că au fost destul de multe rețineri ale unor persoane, inclusiv din colectiv, vizavi de lupta pentru menținerea unei infrastructuri publice, și nu privatizarea ei. Iar asta e important. Tipul de relație pe care poți să îl ai cu administrația locală. Vocile anarhiste sau puternic anarhiste vor ca practica lor politică să fie complet separată de lupta pentru menținerea infrastructurii de stat.

πȘi atunci cum își imaginează o minimă eficiență a acțiunii lor?

∫Prin activități de autoîntreținere. Tot în ideea asta ne-am gîndit la un moment dat ce frumos ar fi dacă ne-am face o cooperativă. Dar și legislația pe cooperative în România a fost neoliberalizată sau este pe punctul de a fi neoliberalizată. Din nou ierarhie deci și, pe de altă parte, să înregistrezi o cooperativă e complicat și costisitor, deci cumva și de acolo ne-am retras. Dar aș vrea să revin puțin la relația asta cu primăria. Cred că e acolo, și asta am realizat în timp, o luptă foarte importantă, care nu s-a dat în mai multe momente semnificative și care e în continuare importantă. Adică, merită mai mult militantism, chiar dacă sînt de acord cu multe lucruri, respectiv cu o parte dintre argumentele pe care le-au formulat tovarășii anarhiști, odată ce am văzut contextul local, mi s-a părut că mizele devin tot mai mari. Pe de altă parte, vocile care cunosc spațiul local de acțiune despre care vorbim vor să se țină deoparte de presupusele implicații ale relațiilor clientelare care există, de obicei, cu administrațiile locale. Adică, dacă te finanțează primăria înseamnă că ești cu Boc, că te cumpără.

πDar asta poate că și din cauza precarității nivelului de pornire în asigurarea dimensiunii de autosubzistență, de autoîntreținere cît se poate de concretă a acestui gen de impulsuri, de creare de grupuri sau de contexte autonomiste. Deci poate că în România asta explică aceste, cum să zic, aporii care macină chiar punctul zero al experienței de autoorganizare. Însă, pe de altă parte, e ceva de bun-simț practic că întotdeauna dacă vrei să faci ceva trebuie să lucrezi cu „materialul clientului“, ca să zic așa, adică e cumva contradictoriu a vrea să te implici și să te ții deoparte, pentru că, într-un fel, îți tai mîinile.

∫Da, dar uite, din experiența altor grupuri informale, activitatea lor nu a avut continuitate, tocmai pentru că o parte dintre oameni au zis: Hai că ne înțelegem noi cu primăria cumva și iese bine (pentru noi).

πDar să revenim poate la activitățile voastre.

∫În luna martie 2014, am vrut să facem o lună tematică despre femei, feminism, luptele femeilor. Au fost cîteva evenimente. Pe 8 martie a fost o recuperare a originii acestei sărbători, ca luptă pentru drepturi economice, sociale și politice ale femeilor (le spun în ordinea asta cu un anumit sens). Totodată, am decis să marcăm ziua printr-un marș „Revendică-ți noaptea“, prin care voiam să atragem atenția asupra agresiunilor din localurile din Cluj. În timpul lui am împărțit fluturași și ne-am oprit să scandăm în fața anumitor localuri și baruri din Cluj. Am avut o discuție despre care să fie componența marșului, care să fie vocile și, mă rog, nu numai vocile, dar și corpurile care să iasă în față. Trebuia să organizăm mai multe evenimente în cursul lunii, dar neînțelegerile din București dintre diverse grupuri autonomiste sau centre sociale sau grupuri anarhiste au reverberat și aici. Apoi, tot din luna martie, o parte din colectiv a început să fie implicată în ceea ce putea să fie o evacuare a mai multor familii din vecinătate. Ulterior acestui moment, ne-am extins activitatea în cadrul Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire și la Cluj (fcdl.ro), pentru a integra și dreptul la locuire în preocupările noastre, deci o parte din colectiv își asumă și apartenența la această platformă activistă pentru drepturi locative. Ceea ce, într-un fel, am reușit să facem, dar nu neapărat două, trei persoane, ci mai mulți care sîntem activi local, și cu un sprijin venit și din partea altor grupuri informale sau organizații pentru drepturile romilor, a fost să oprim evacuarea.

πMai concret, este vorba despre?

∫E vorba de un caz din zona Gării, de mai multe familii care trăiesc în diverse grade de legalitate (de la un imobil vechi, fostă locuință de serviciu, acum în proprietatea locatarilor, pînă la construcții improvizate), și, într-un fel, îmi pare rău că introduc cazul exact cu chestia asta, pentru că nu cred că gradul de legalitate ar trebui să primeze. Există în apropierea locuințelor respective o investiție imobiliară într-un parc tehnologic, iar odată cu concretizarea ei, zona a devenit atractivă pentru capital, așa că autoritățile locale au început s-o „igienizeze“. O mare parte dintre persoanele care locuiesc acolo, indiferent de statutul de legalitate, au fost supuse unor abuzuri din partea poliției și a jandarmeriei, acțiuni foarte umilitoare, în sensul că, în cursul a două, trei săptămîni în noiembrie 2013, se întîmpla că veneau la 5 dimineața să le bocăne în ușă, să-i scoată pe toți afară, să le ceară actele, intrîndu-se în curțile celor care aveau totuși acte, deci complet abuziv, în speranța că vor pleca toți de acolo, iar întreg spațiul va fi curățat pentru construirea unei parcări care să deservească parcul tehnologic. Evacuarea trebuia să se întîmple cîndva pe la începutul lunii aprilie, după cum se șuiera prin primărie sau cum aflau unii din tot felul de surse, mai mult sau mai puțin sigure.

πLa cererea proprietarilor propriu-ziși ai spațiului?

∫Nu, la cererea primăriei. Pentru că erau construcții ilegale, deși nu toate erau așa, pentru că unii aveau acte de proprietate. Practic, e vorba de o familie extinsă, dar toată lumea a avut parte de același tratament abuziv și de aceleași amenințări, chiar dacă evacuarea administrativă, așa cum ar fi trebuit să fie, se referea doar la anumite locuințe, deci și persoane. În cele din urmă, demolarea nu a avut loc, evacuarea nu s-a întîmplat, însă pentru cîțiva de acolo procesul cu primăria continuă. Asta nu înseamnă că am reușit mare lucru, pentru că lupta e, de fapt, una pentru atribuirea de locuințe sociale persoanelor care locuiesc în condiții extrem de precare la nivelul întregului oraș. Am mai organizat un fel de acțiune, un flash mob, oacțiune directă, în momentul în care se discuta sau era prezentată strategia pentru dezvoltarea orașului 2014–2020, iar atunci am mers cu mai multă lume la Cazinoul din parc, unde avea loc prezentarea, inclusiv o parte dintre cei care riscau să fie evacuați, pentru a le reaminti politicienilor și funcționarilor locali de nevoia de locuire socială din oraș. Ce altceva am mai făcut? Mulți sîntem afiliați, în diverse grade, și la Piața Autonomă Cluj. Acestea sînt evenimente, în general lunare, în care se petrece un schimb liber de mîncare, obiecte și priceperi. Ne organizăm în felul următor: cîțiva dintre noi merg la piață, prezintă despre ce-i vorba și întreabă agricultorii dacă vor să doneze în scopul acesta legume sau orice alt produs au ei spre vînzare. Noi le gătim și apoi oferim mîncarea fără să cerem bani, iar pe lîngă asta se strîng diverse haine, jucării, cărți care sînt disponibile acolo. De obicei se desfășoară în aer liber în diverse spații publice din oraș, iar cînd a fost frig ne-a găzduit tranzit.ro. Mi se pare că genul acesta de acțiune, de activități, frizează în multe puncte caritatea și, chiar dacă nu neapărat din partea organizatorilor, dar din partea celor care vin, participă sau văd de la distanță. Asta am simțit-o și cînd se servea mîncare. Barierele de clasă și cele etnice erau cumva reactualizate și, din păcate, am avut prea puțin timp să discutăm cum sînt ele constituite.

πȘi să încercați să le dizolvați, tocmai în ideea de principiu a acestui gen de întîmplare.

∫Da, exact. Piața Autonomă Cluj e un eveniment lunar sau depinde de cum reușește lumea să se strîngă.

πCum popularizați ideea că la data cutare, în locul cutare se întîmplă așa ceva?

∫Prin fluturași,afișe și eveniment de Facebook. Unii dintre noi merg exact în locurile în care îi găsim pe cei care au nevoie și pe care noi le cunoaștem.

πAcum, că nu mai aveți spațiul, implicarea pe linia asta de acțiune cu Piața Autonomă e suspendată și ea?

∫Nu neapărat. A fost recent o acțiune, pe 29 noiembrie, după Black Friday. Piața Autonomă a organizat „Buy Nothing Day“, ziua în care nu cumperi nimic. Eu n-am fost implicată.

πCe dimensiune demografică are colectivul vostru?

∫Variabil, între 10 și 20 de persoane. Dacă nu ar fi fost casa, de exemplu, eu, personal, nu aș fi cunoscut niște oameni, care au fost întotdeauna în cercul foarte apropiat de casă, dar nu neapărat. Ne gîndeam cum să facem să extindem casa, să extindem colectivul care gestionează casa, au fost discuții și pe tema asta, dar cel puțin mie îmi place că am cunoscut, de exemplu, tineri de vîrsta mea sau de vîrstă apropiată, maghiari, care s-au implicat foarte mult și chiar ziceau că dacă refacem spațiul vor continua să vină.

πBun, ca un soi de concluzie, fie și provizorie, a discuției noastre. Personal, sentimentul tău este de optimism față de viitorul experienței care s-a putut coagula în cadrele interacțiunii voastre?

∫Da și nu, depinde cu privire la ce. Cred că toată lumea din colectiv are nevoie să cearnă sau să dea prin strecurătoare experiența, să se politizeze mai mult. Despre asta am vorbit prea puțin între noi. E nevoie să se mai întoarcă niște oameni. Aici se vede cum orizontalismul e o promisiune, dar, în același timp, actualizat, nu e neapărat ca-n teorie; iar dacă aparent arată așa, atunci contextul social e pus în paranteză.