Numărul #46, 2014
+

La Terenuri
Adrian T. Sîrbu în dialog cu Lala Panait și Silviu Medeșan

Lala Panait(n. 1983) locuiește și lucrează în Cluj. Este doctor în filologie și antropologie urbană al UBB Cluj. A absolvit Bauhaus Dessau Kolleg VIII, „EU Urbanism“. A organizat numeroase intervenții artistice în spațiul public la Cluj (inclusiv la Fabrica de Pensule), dar și în Germania, Polonia, Cehia și Luxemburg. A participat la cea de-a XII-a ediție a Bienalei de Arhitectură de la Veneția, cu proiectul Superbia. Este coordonatoare pe comunicare în cadrul asociației ColectivA și coordonatoare a inițiativei La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur.

 

Silviu Medeșan(n. 1984)locuiește și lucrează ca arhitect în Cluj. Este interesat de proiecte multidisciplinare de intervenție în spațiul public, a coordonat Zilele Arhitecturii în 2009, a participat la Bienala de Arhitectură de la Veneția (2010) cu proiectul multimedia FoO0Oo0am (parte din expoziția Superbia), iar din 2012 colaborează cu asociația ColectivA în cadrul proiectului La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur. Actualmente este doctorand la Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Cluj, cu teza „Forma urmează situației – orașul contemporan anticipat de situaționiști“.

 

 

Adrian T. SîrbuπM-ar interesa o discuție de reflecție și de autoreflecție despre cine sînteți voi, ce faceți, cum vă vedeți acțiunea.

Lala Panait ∫Într-o primă fază, proiectul nostru a început printr-o finanțare europeană, cu scopul de a stimula dezvoltarea unui loc urban destul de periferic. De la acest proiect european, cu o miză estetică și cu o componentă mai mult de coregrafie, prin care asociația noastră a început, de fapt, în calitate de coordonator local în cadrul unei rețele europene, lucrurile au avut o evoluție destul de interesantă. Fiindcă ne-am dat seama că nu e vorba doar ca o asociație (ColectivA) să coordoneze un proiect, ci de necesitatea orizontalizării relațiilor din inițiativa La Terenuri. În timp, s-a renunțat însă la ideea de estetică și s-a abordat mai mult latura socială. Am identificat un număr de chestiuni și componente sociale, tineri, copii, pensionari cu care am lucrat în zonă, și atunci s-a trecut de la un proiect mai mult estetic înspre unul social, iar inițiativa s-a lărgit în timp, incluzînd, de pildă, și oameni din colectivul  A casă. În general, prin membrii noștri, reunim preocupări care vin dinspre activism, peisagistică, grădinărit urban, antropologie, artă, psihologie. Dar toți, de fapt, găseam în ideea de protest finalitatea ultimă a combustiei. Ne-am întîlnit într-un moment definit de protestele din 2012. Așa a început proiectul nostru. Am prins anumite evoluții și involuții ale protestelor și ne-am dat seama că acțiunile noastre nu mai trebuie să fie concentrate în centrul orașului, urmînd tipul clasic de protest, ci era nevoie de lucru direct cu cetățenii. Mai ales că o parte dintre grupurile implicate, sau o parte din stînga aceasta de la Cluj, pe care nu știu cum am putea s-o definim, voiau contactul cu oamenii, nu? Și atunci ne-am decis să lucrăm direct cu oamenii.

Silviu Medeșan ∫Am vrut să depășim cumva protestul care a avut loc la începutul lui 2012 și să trecem efectiv la acțiune.

∫De fapt, toată experiența noastră cu La Terenuri demonstrează că, atîta timp cît nu ai acțiune într-un spațiu, poți să teoretizezi la infinit. Am văzut că nu sîntem chiar atît de mulți care, dinspre intelectuali, să se solidarizeze cu Mănășturul. Oricîtă vizibilitate și susținere am avea pe on-line, cînd e vorba efectiv de „sapă“, sîntem puțini. Ne-am dat seama că miza e implicarea cetățenilor în reaproprierea socială a spațiului. Neexistînd norme legale, fiind un spațiu cu un statut juridic foarte complicat, am făcut ce-am vrut.

πComplicat în sensul vagului referitor la drepturile de proprietate sau cum?

∫Vagul acela, da, dar și ca aplicabilitate a reglementărilor ce definesc spațiul public. Tot ce se aplică pe orice stradă, în orice colț de spațiu public oficial din Cluj, acolo nu se mai aplică. Și atunci ne-am jucat foarte mult cu relația asta, ce se aplică, ce nu se aplică. Pînă la urmă primăria își asumă spațiul, chiar dacă nu-i public, îl toaletează, îi tunde iarba, îi curăță gunoiul…

πȘi totuși care e statutul juridic al terenului?

∫Revendicat, în parte restituit.

∫Zona face parte din fostele terenuri agricole ale vechiului sat Mănăștur, unde planificarea socialistă s-a intersectat cu parcelele de spațiu verde rămase după construirea cartierului.

πE un spațiu-rest, care n-a mai apucat să fie urbanizat din cauza finalului de regim?

∫Da.

∫A scăpat neconstruit fiindcă spațiul a fost planificat ca parc.

∫Nu știm exact care ar fi fost viitorul lui. Din cît am căutat noi în memoria localnicilor, se pare că pe locul acela a fost organizarea de șantier a întregului Mănăștur.

πBun, dar asta era o destinație provizorie.

∫Da, exact.

∫Dar ea s-a suprapus cu planificarea inițială. Această pășune a devenit, de fapt, cimitirul macaralelor. E îngropat foarte mult fier acolo, acoperit în timp cu verdeață, în paralel cu grădini pe parcele ocupate ilegal, activitate care se desfășoară în voie în continuare. Noi așa am înțeles, că era planificat ca parc, dar s-a uitat de acest proiect, fiindcă erau alte artere mai importante și el a rămas înghețat. Și atunci oamenii au început să folosească liber terenul, mulți asociindu-l în continuare cu spațiul public. Puțini oameni, care n-au legătură directă cu procesele avînd ca obiect aceste terenuri, știu că, de fapt, e foarte complicat. Foarte mulți le consideră libere. Primăria are și ea anumite parcele în zona asta și pe o bucățică din acea parcelă, care nu-i chiar oficial parcela lor, dar nu știm exact, fiindcă nu ne transparentizează foarte mult acest proces...

∫Nu avem harta proprietăților...

∫Pe o bucățică din acea parcelă deci, ne-au dat loc, construiți aici, temporar, o scenă. Inițial ne-au lăsat pentru cîteva luni, dar acum s-au făcut deja doi ani și scena e tot acolo, și grădina, și spațiul acesta comun.

∫În paralel, curînd după ce am ajuns acolo, am identificat grupurile, comunitățile din zonă ca fiind foarte fragmentate, tocmai pentru că nu interacționează între ele. Și de aici un deficit, să zicem, în a înțelege spațiul în comun și cu ceilalți.

∫Am dorit deci o reapropriere a spațiului. Nu neapărat forțînd-o, dar creînd evenimente care să adune la un loc anumite grupuri de interese și să construiască punți de dialog între foarte multe tipuri de oameni.

πȘi în ce măsură v-a reușit această deschidere?

∫Încercăm, lucrăm la ea. Nu e foarte ușor. Am pornit cu foarte mult idealism în tot pionieratul nostru în spațiul acesta. E obositor, dar, totodată, și o provocare. Fiindcă am avut parte și de conflicte între grupurile pe care le aduceam împreună. Am început să generăm evenimente participative, în care am întrebat oamenii ce doresc în cartier. Am oferit exact ce doreau. Dar, de la a oferi, am încercat să găsim grupuri de acțiune sau de activități, care să genereze ele conținut și organizare în spațiu. Acum, de exemplu, există un grup de tineri care au o trupă de teatru, iar ultimul lor eveniment a fost organizat de ei împreună cu noi, și nu invers.

πȘi atunci, referitor la ceea ce tocmai evocai, și anume definirea a ce faceți voi acolo, pînă la urmă, care ar fi descrierea asumată, interiorizată și devenită vocație reală?

∫Cred că depinde de fiecare persoană în parte. De exemplu, în ce mă privește, mă interesează foarte mult cum se raportează oamenii la spațiu și cum poți să fii arhitect altfel decît cum sînt arhitecții astăzi. Pe mine ca arhitect asta mă interesează. Cum te poți raporta la oameni, și nu doar să le propui ceva de sus în jos. Cum se pot schimba lucrurile și în domeniul profesiei, deci ce se învață sau ce metodologii poți să scoți din lucrul acesta cu persoanele care beneficiază de ceea ce proiectezi tu, dar și din lucrul într-o echipă interdisciplinară în care fiecare vede dintr-o altă perspectivă lucrurile. Căci, de obicei, arhitecții lucrează între ei și atunci există niște ochelari de cal, pe care, dacă nu ieși din biroul respectiv de arhitectură, îi porți toată viața.

πIar tu, Lala, cum ai defini ce faci în cadrul acestei inițiative?

∫E un periplu destul de interesant și la nivel personal. Deoarece, chiar dacă sînt formată în antropologie, e un domeniu care mi-a adus foarte multe frustrări. Am învățat multe despre antropologia aplicată, dar n-am avut parte niciodată de ea în România. Bun, e un subiect destul de larg. Pe lîngă asta, a trebuit să lucrez sau am început să lucrez într-o asociație organizînd evenimente, dar avînd tot timpul sentimentul că nu duc pînă la capăt interesele mele profesionale de cercetare din antropologie.

πSpuneți-mi, sînteți mai multe organizații care, de fapt, contribuiți la ce se întîmplă în ansamblu în zona La Terenuri?

∫ColectivA e cea care coordonează lucrurile din punct de vedere financiar și administrativ, dar avem și o rețea de parteneri care au fost invitați și care au venit cu propuneri către noi.

πȘi cine sînt acești parteneri?

∫De pildă, Institutul de Cercetare a Interacțiunii Om-Animal, cu care am organizat deja cîteva evenimente.

∫Am lucrat și cu Eco Ruralis, specializată pe semințe tradiționale, lucru care îi privea direct pe grădinarii din zonă. Am colaborat și cu Școala Generală „Liviu Rebreanu“, care ne-a dat săli ca să construim machete și proiecte. Împreună cu Primitive Parkour, o asociație nou-formată, am colaborat la construirea unui parc de antrenament. Ei voiau să facă doar o promovare a sportului în sine, iar noi am intrat în legătură cu ei deoarece copiii și adolescenții din zona La Terenuri știau deja de sportul acesta și a apărut nevoia construirii unei piste de antrenament, care să mobileze zona respectivă, intensificînd astfel și mai mult folosirea spațiului. Deci ca el să fie folosit de copii nu doar ca spațiu de joacă, dar să aibă și un spațiu al lor cumva marcat.

∫Apropo de copii...

∫De adolescenți...

∫... ne-am dat seama, în timp, că nu vrem să mai avem activități constante doar cu adulții, cel puțin nu tot timpul. Nu voiam să ne investim toată energia în dezbaterile sau consultările de cartier, despre care ne-am dat seama că au anumite puncte moarte, chiar dacă sînt importante în continuare. Ne-am orientat, în schimb, foarte mult către tineri și adolescenți în ce privește activitățile. Am avut de la teatru de păpuși la ateliere de tot felul, cerute de ei, activități pe care, de multe ori, nu le găseau în programul oficial al școlii.

πDe unde știți ce aveți de făcut concret?

∫Întrebăm. Sîntem atenți la feedback. E cumva o spirală. Întrebăm oamenii despre nevoile lor, organizăm dezbateri de cartier sau consultări în care discutăm ce ar fi bine de făcut. Bineînțeles, sîntem asaltați de valuri de „nu, așa nu-i bine“. Din tot valul de dezbateri încercăm să creionăm o listă de nevoi, dar și de idei de implicare, căci nevoi toată lumea poate să-și exprime. La început, noi identificam nevoile și tot noi făceam ceva pentru satisfacerea lor. La un moment dat însă, ne-am dat seama că n-avem nici energia, nici dorința de a mai face asta. N-am vrut să fim un simplu ONG care oferă servicii către comunitate.

∫Le-am spus: Vă arătăm noi cum să vă organizați, dar trebuie să vă organizați voi înșivă, puteți să vă organizați și singuri.

∫Nu vrem neapărat să le spunem: Urmați-ne în ideile noastre asupra spațiului. Dar și ei își dau seama că, în sfîrșit, cineva îi ascultă, fiindcă adulții, cu care trăiesc totuși, nu-i ascultă. Cu noi au o libertate de a încerca în practică idei cu care nu pot experimenta nici la școală, nici acasă.

πDin discuția de pînă acum înțeleg că voi ați învățat cum se fac concret anumite lucruri, cum se pun ele în mișcare și, de asemenea, cum se bricolează eficient contactele sociale. Cei de acolo cu ce s-au ales, în afară de construcțiile și de spațiile de activități? Credeți că lucrurile sînt schimbate din punctul de vedere principal care ar fi în axul activității voastre, și anume un fel de emancipare a oamenilor locului? I-ați făcut să fie mai activi, mai asertivi, să spună ce vor, să înțeleagă că dacă își identifică o dorință, o nevoie la modul ceva mai colectiv, modalitatea de a se face auziți este tot prin adunare laolaltă?

∫În principiu, părerea mea e că există niște muguri.

∫Avem tot timpul în cap strategia mare în cadrul tacticilor. Adică, avem tot timpul în cap posibilitatea de a pierde locul. Ceea ce ar rămîne atunci ar fi tot lucrul acesta simbolic, de fapt, cu comunitatea, această emanciparecetățenească în zonă. Tot lucrul acesta nu se vede, dar sperăm să rămînă cumva în memoria comunitară.

πSau, în orice caz, mizați pe ea, nu-i așa? Pentru că dacă, într-adevăr, terenului i se schimbă brusc destinația sau e ocupat de altceva, nu poți ști decît văzînd și făcînd ce se întîmplă, dacă oamenii își apără sau nu-și apără interesele. Cum simțiți propria voastră evoluție de-a lungul acestui parcurs de activități? Adică, am în vedere genul de gînduri cu care ați plecat la drum și ce au devenit ele după ce ați trecut prin proba realității și a experienței terenului.

∫Cred că am pornit cu foarte multe prejudecăți la drum, prejudecăți preluate din alte locuri și necontextualizate. Citeai, vedeai exemple, poze pe internet sau în diferite cărți și ziceai că lucruri de felul acesta s-ar putea face și la noi, dar după doi ani de lucru am ajuns să mă gîndesc că-i important să faci ceva și să te gîndești dinainte că rezultatele muncii tale ar putea fi oricînd vandalizate. Deci răspunsul e că, de cele mai multe ori, trebuie să prevezi și să nu te enervezi cînd vezi că produsul tău sau, mă rog, obiectul pe care l-ai gîndit ca grup e vandalizat. Trebuia să te gîndești dinainte la chestia asta, și asta vine prin experiență, în doi ani cam înveți că lucrurile n-o să fie exact cum vrei tu.

∫Lucrul cu efemerul, cu lucruri distruse, eșec, dezamăgire, optimism – toate aceste sentimente amestecate pe care le ai la un moment dat. Ții la ceva ce ai construit, te atașezi, îl construiești, știi că-i efemer, știi că mîine poate nu va mai fi. Adică, eșecul e inclus.

∫Trebuie să ni-l asumăm.

πInclusiv de partea cealaltă, a interlocutorilor voștri din societatea reală. Voi creați sau nu creați acolo o dependență în sens psihoafectiv?

∫S-a creat.

πȘi dacă lucrurile nu vor continua, oamenii ce vor face?

∫Da, știm de riscurile dezamăgirii.

∫Am început să delegăm responsabilitatea asupra a ce se întîmplă acolo. Încercăm să nu creăm dependența asta de noi. Începem să le spunem copiilor că pot să facă lucruri și singuri. Noi putem cel mult să le facem rost de diverse materiale și mijloace. Încercăm să-i obișnuim cu faptul că noi nu sîntem tot timpul acolo. Sînt foarte optimist referitor la relațiile pe care le creăm în interiorul grupurilor și între ele. Mugurii despre care vorbeam s-ar putea să înflorească. Dar asta nu s-a putut întîmpla în doi, trei ani. Poate se va întîmpla peste cinci.

∫Dacă-i privesc pe ceilalți din grupul nostru, foarte mulți dintre idealiști, eu mai folosesc cuvîntul acesta pentru a-mi descrie colegii, s-au trezit la realitate. Cel puțin partea anarhistă a grupului, care susținea niște principii care, în practică, funcționează altfel, le negociezi constant cu oamenii pe care tu îi idealizezi în gestul tău protestatar sub foarte multe aspecte, dar îți dai seama că trebuie să te adaptezi foarte mult mediului. Chiar și cei mai vehemenți și-au dat seama că, în practică, au lăsat foarte mult de la ei. În fața naționalismelor și a rasismelor din zonă, de pildă, a trebuit să se adapteze, fiindcă nu poți să arunci tot timpul pumnul în aer și să protestezi. În mediul acela nu pronunți „Roșia Montană“, fiindcă oamenii n-au treabă cu „Roșia“ ta „Montană“. Problemele de zi cu zi din spațiul public sînt mult mai importante decît cauzele noastre din timpul protestelor. Mi se pare foarte interesantă și schimbarea care s-a produs în membrii grupului nostru. I-a făcut mult mai deschiși, fiindcă, de altfel, trăim în medii foarte izolate unele față de altele...

πAsta le-a diluat puțin, să zicem, intenția politică inițială sau intenția de a veni mai aproape de oameni cu scopul de a ușura mobilizarea politică pentru niște proteste pe care, în general, tineretul progresist, activist le consideră necesare?

∫A flexibilizat-o, cred. Intenția rămîne destul de politică și ei aparțin la grupuri în continuare destul de radicale, dar cred că radicalismul e discutabil. Pentru unii, noi sîntem foarte radicali în ce facem acolo. Pentru alții, nu sîntem destul de radicali. Dar nu știu dacă problema se pune în termenii aceștia. Sînt oameni în grupul nostru care vor acțiune directă. Dar ei și-au dat seama, de fapt, că schimbarea stă de multe ori în genul de acțiune pe care îl facem în zona La Terenuri și au început să aibă foarte multă răbdare, vrînd să se implice pe termen lung în munca aceasta.

πPoate o ultimă întrebare, legată și de calea „intervenției artistice“, de care spuneați că v-ați îndepărtat. Cîtă legătură mai are ceea ce faceți cu arta în sensul generic, nu în sensul de produs cultural cu care umpli un spațiu, o scenă, ci în dimensiunea generică și, oarecum, esențială a artei, care este o practică cu forme concrete, perceptibile, care au un anumit impact?

∫E discutabil. Depinde de ce înseamnă artă astăzi. La un moment dat discutam cu un cunoscut galerist despre aspectul acesta, iar el mi-a mărturisit că nu vede artă în ceea ce facem noi acolo și s-ar putea să aibă dreptate. Căci arta abstractizează, pe cînd noi sîntem la firul ierbii acolo și facem lucruri cu ajutorul unor artiști, dar nu știu dacă ele trebuie numite artă.

∫În anumite forme se produce artă acolo și mi se pare că trebuie discutat. Știm că sîntem cumva, nu neapărat renegați, dar priviți cel puțin cu reticență de mediul artistic, inclusiv cel de la Fabrica de Pensule, unde ColectivA își are sediul. Noi imprimăm fluturași alb-negru, nu ne batem capul cu estetica. Știm că nu sîntem un spațiu de artă, dar, de fapt, nu asta contează. Cînd mergem însă în afara țării cu prezentări ale acțiunilor noastre în contexte de intervenție artistică în spațiul public, avem ce discuta. Mi se pare că sîntem luați mai în serios, chiar dacă noi nu facem decît să testăm spațiul public prin experimente care, oficial, se numesc intervenții artistice, dar noi, nefiind artiști, nu le numim neapărat artistice.

πE o chestie de incompatibilitate reală pînă la urmă între ce faceți voi și artă? Sau e o problemă pur și simplu de cultură locală?

∫ Nu știu ce să zic. S-ar putea să fie cultură locală. Pentru că un curator, la fel de cunoscut precum galeristul pe care l-am pomenit, făcea la un moment dat diferența dintre arta de galerie și arta... mă rog, lucrurile astea care se întîmplă în spațiul public. El susținea că ar fi cumva antagonice. În timp ce alți artiști făceau ambele lucruri și nu li se părea că ar face lucruri diferite. De aceea zic că eu nu văd o contradicție neapărat. Putem invita un artist în zona La Terenuri care să producă un obiect care poartă amprenta locului, dar poate fi expus și într-o galerie. E evident însă că La Terenuri nu-i o galerie și oamenii nu vin să se uite ca într-o galerie la ce facem noi.