Numărul #46, 2014
Verso

Teme de luptă
(A. P.)

Ne aflăm într-un punct al istoriei în care „conștiința revoluționară“ a „maselor“, dacă a existat vreodată așa ceva, tinde spre zero. Fie că ținem cont de mobilizările de tip occupy sau indignados, fie că nu,izolarea, individualismul, suferința pasivă a majorității au înlocuit căutarea unor soluții politico-sociale generale la relele sociale. Ceea ce s-a chemat în mod tradițional stînga fie a trădat/a uitat scopurile luptei de odinioară, fie se zbate neputincioasă în ceva socialmente mai puțin semnificativ pînă și decît o formă de subcultură. Există revenire din acest punct mort? Care ar fi temele ei? Ce trebuie păstrat și ce trebuie lăsat să dispară în urma noastră? Întrebarea se referă atît la temele tradiționale ale stîngii, cît și la culturile politice occidentale și/sau nonoccidentale. Cum trebuie „degresat“, de pildă, motivul faliei de clasă și al diverselor antagonisme cărora le dă naștere pentru a reuși să explicăm desfășurările din a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar mai ales pe cele din prezent, cu scopul explicit de a deschide orizontul către altceva decît reproducerea copy & paste a acestui prezent?

Muncitorii/salariații(/angajații Capitalului) au devenit perfect atomizați sau, dacă nu, atunci solidaritatea dintre ei, oricît de mică, sfîrșește prin a deveni afacerea propriu-zisă a unor sindicate vîndute puterilor politice ale zilei. Abia așa au însă și ele acces la ceva „putere“, se zice, chiar dacă prețul acesteia e falsificarea scopurilor pentru care există sindicate. Dar nu e nimic de făcut aici fără presiunea oamenilor înșiși. Ei sînt însă ținuți în frîu de sperietoarea șomajului, cu tot ce înseamnă asta. În plus, ideologia ne vrea pe toți niște supraviețuitori, concurenți, învingători; necritici, calmi, sereni, „pozitivi“, „sănătoși“, cu apartamente sau case puse la punct, cu mașini, credite, consum, familie, copii, hobby-uri, vacanțe, turism ș.a.m.d. Toți trebuie să fim așa. Cine nu e este un loser. Cine se supără a pierdut.

E vorba oare de a învăța tiparele de comunicare ale unei noi generații? Una care nu mai face diferența între „ură“ (acreală, negativism) și critică? Una care nu mai vrea să fie mobilizată și se simte mai bine în bula personală, care, oricît de precară, e mai plăcută decît orice ciocnire cu alții. O formă de egolatrie compensativă, o formă de apărare împotriva neplăcerilor cotidiene? Fără îndoială. Pentru cine să scrie însă o gîndire critică vie?

Trebuie renunțat oare la motivul mobilizării? Trebuie renunțat oare cu totul la scrisul critic (prea „complicat“, prea „elitist“) sau acceptate formele contemporane care i se oferă: producția jurnalistică sau cea universitară standardizate, două forme de îmblînzire/ticăloșire perfect echivalente din punct de vedere politic? Ce forme noi i se pot inventa? În vederea căror țeluri? Mai e „adevărul“, această disprețuită vorbă a filosofilor, un scop? Scapă el unei suspiciuni care îl pune pe seama unei manii de putere paranoice?

Ce piste i se oferă celui care ar vrea totuși să se lămurească în privința unor asemenea chestiuni? Cui îi revine sarcina de a oferi asemenea lămuriri?

În privința tuturor acestor întrebări un singur lucru pare a fi clar: n-o poți lansa pe una fără să urmeze toate celelalte. În joc se află chestiunea însăși a luptei într-un moment istoric în care speranța revoluționară (în sensul emancipării muncitorilor și a formei-muncă) a devenit mai puțin decît o stafie. Ea nici măcar nu mai bîntuie. Afurisită, transformată într-o monstruozitate de care trebuie să ne fie teamă, a fost lăsată în urmă și pusă în lanțuri. Ce mai e însă și cu acest scenariu al luptei? O obsesie, o formă de a ne face viața mai interesantă, rolul mai important? De ce vrea însă totul ca noi să renunțăm la ea? Sau, mai bine: de ce vrea totul să nu renunțăm la ea în vechile ei forme, să demonstrăm prin înseși existențele noastre natura de fantasmăa bătrînei stafii? Se pierde totul în indistinct? Iată de ce e important să stabilim – sau să ne reamintim periodic – pentru ce luptăm. Sau, dacă lupta ar fi încă un concept prea militarizat, ce vrem. E clar însă, cred, că această voință nu se poate rezuma la simple „planuri de societate“. Sau, dacă da, atunci ele trebuie să vizeze lumea întreagă, nu există soluții parțiale (naționale, regionale, individuale). Coeziunea internă a lumii – a politicii internaționale, de pildă – nu lasă loc soluțiilor izolate (icariilor), oricît de reușite ar fi ele pe hîrtie.

Nu ne rămîne atunci decît să ne limităm funcționarea la lupta civică? La probleme punctuale care își așteaptă soluția din partea unor factori de decizie mai mult sau mai puțin bine intenționați? E mai puțin fantasmatică lupta la acest nivel? Mobilizările recente (ecologice, de pildă) par să răspundă afirmativ. Există deci capacitate de mobilizare. E loc de speranță? Sau sentimentul speranței, al mobilizării să fie doar o saturare a aparenței democratice, o chestiune de tactică din partea Capitalului, un fel de concesie sau măcar iluzia ei? O victorie publică răsunătoare (Roșia Montană, de pildă) se plătește cu nenumărate eșecuri măturate sub covor (Pungești, tot de pildă), semn că ordinea curentă păstrează niște aparențe pentru că lucrurile veritabil importante au loc mereu altundeva. Optimismul orbește la fel de mult ca și pesimismul. Trebuie să ne păstrăm claritatea vederii. Să trecem prin sita sistematicii noastre și victoriile, și înfrîngerile. Trebuie. Cum să ne mai permitem acest cuvînt?

(A. P.)