Numărul #46, 2014
Verso

Poziția teoriei critice în Europa de Est
Ágnes Gagyi

Problematica anunțată a „temelor de luptă“ indică unele crăpături ontologice în construcția teoriei critice din zilele noastre: pertinența chestionabilă a moștenirii critice de stînga pentru circumstanțele contemporane; distanța acestei moșteniri față de publicul potențial contemporan; și rolul social inexistent al gînditorului critic, care, bazîndu-se pe această tradiție, ar putea formula revendicări în numele altora. Pentru a tăia o cale prin acest impas, propun să facem tocmai ceea ce ne învață tradiția critică: să scrutăm istoria și să gîndim problemele prezentului din această perspectivă.

 

Sistemul ca sistem-lume

În definirea a ce ar putea fi un cadru general pentru o critică sistematică a relațiilor mondiale de putere existente, mă voi baza pe tradiția analizei sistemelor-lume, ca un corp de literatură istorică pentru care, în scrutarea dezvoltării sociale moderne, unitatea de bază a analizei e dată de dezvoltarea istorică a sistemului interconectat al capitalismului mondial.1 „Sistemul“ e definit aici ca dezvoltare interconectată în economia globală capitalistă, încorporînd și alte moduri de producție, dominate de logica relațiilor capitaliste.

În acest cadru, nici capitalismul, nici clasa, nici politica nu sînt definite ca relații într-un stat-națiune. Relațiile istorice între crearea de state, violență, comerț și forme de inițiativă economică sînt zugrăvite ca un proces interactiv în care toate elementele sînt transformate prin cicluri ale dezvoltării capitaliste globale. Odată cu expansiunea și dezvoltarea sistemului în cadrul istoriei moderne, au fost create state și s-au încheiat tratate interstatale privitoare la suveranitate, dar suveranitatea reală a statelor s-a diminuat, căci noile ordini hegemonice au implicat o polarizare mondială și mai mare a puterii.2 În aceeași ordine de idei, pozițiile de clasă sînt identificate ca poziții în distribuția globală a muncii. O consecință semnificativă a acestui fapt e să privim grupurile sociale din cadrul unui stat – e.g., elitele economice sau politice locale, clasele de mijloc locale sau proletariatul local – ca nefiind „același lucru“ în fiecare stat, ci ca ocupînd poziții funcționale în raport cu alte grupuri din sistemul luat ca întreg. Dinamicile claselor în cadrul statelor se formează nu doar în relațiile dintre clase, ci și în raport cu aliniamentele transnaționale ale coalițiilor din spațiul sistemului-lume. Pozițiile de clasă din cadrul sistemului-lume sînt mediate de state și, de asemenea, de influența grupurilor locale asupra statelor. Statele fiind situl instituțional principal al politicii moderne, relațiile de clasă își găsesc în mod tipic expresiile politice la nivelul relațiilor statale și interstatale. În ideologiile lor, asemenea expresii reflectă coaliții dintre fracțiunile claselor la aceste niveluri, și nu analize structurale mondiale ale poziției de clasă. Această chestiune de scară între poziția economică, definită la scară mondială, și conștiința politică, definită la scările mai înguste ale tradițiilor localizate istoric și cultural ale conștiinței de grup și ale coalițiilor politice reale dintre fracțiunile claselor, ridică întrebări cu privire la ideea epistemologică majoră a conștiinței de clasă universale ca motor al mișcărilor antisistemice.

 

1. Mișcările antisistemice: legate de poziții în istoria sistemică

Analizele sistemelor-lume ce țin de dezvoltarea capitalismului global și de polarizarea mondială acoperă șase secole de dezvoltare capitalistă3, precedate de mii de ani de interacțiune a sistemelor de acumulare.4 În dezvoltarea sistemului-lume capitalist, aceste analize deosebesc patru cicluri hegemonice, fiecare corespunzînd unui regim specific al organizării producției, comerțului și relațiilor interstatale și constituind pași ulteriori în integrarea și expansiunea sistemului capitalist. În șirul ciclurilor genovez-iberic, olandez, britanic și american, logica relațiilor capitaliste descrise de Marx a ajuns la maturitate sub forma concurențială a capitalismului sub hegemonie britanică: în centrul sistemului, munca fusese separată de mijloacele de producție, iar capitalul a penetrat sfera producției, devenind agentul care unește munca liberă și mijloacele de producție în vederea scopurilor sale.

Această concepție a relațiilor capitaliste a identificat o logică dominantă în cadrul sistemului într-o formă abstractă. Ea nu a descris relațiile istorice concrete de la periferia aceluiași sistem ori realitatea socială completă a societăților din centru (e.g., munca reproductivă a femeilor). De asemenea, ea se aplică mai puțin direct fazei mercantiliste a dezvoltării capitaliste și celei care i-a urmat: faza monopolistă. În tradiția critică aplicînd concepția lui Marx diverselor situații istorice, chestiunea diferențierii dintre nivelurile de abstracție și descrierea istorică a rămas permanentă, atît în aplicările sale la relații sociale înăuntrul și în afara nucleului, cît și în aplicările sale la faze istorice ale dezvoltării capitaliste altele decît apogeul fazei capitalismului concurențial al hegemoniei britanice.

Arrighi face observația că raționamentul lui Marx cu privire la necesitatea ca sistemul capitalist să producă o putere proletară, și deci înlăturarea capitalismului, fusese construit pe presupoziția că armata de rezervă și armata activă a muncii constă din același material uman.5 Cît timp în armata activă puterea proletariatului de a submina puterea capitalistă crește prin concentrare și organizare în punctele-cheie ale producției, armata de rezervă se confruntă cu o mizerie crescîndă ce contribuie la delegitimarea puterii capitaliste. Dacă același material uman circulă mai mult sau mai puțin continuu între cele două, puterea armatei active și mizeria armatei de rezervă se potențează una pe cealaltă. Arrighi susține că, în timp ce asumpția teoretică ar putea fi valabilă pentru întregul ciclu de viață al sistemului capitalist, istoria mișcării muncitorești clasice a fost marcată, în schimb, de o polarizare în cadrul forței de muncă globale, care a avut ca rezultat o perturbare a politicii revoluționare teoretizate de Marx.

Odată cu criza din anii 1870 și cu războaiele care i-au urmat, coerența anterioară a mișcării socialiste marxiste s-a spart. În statele centrale, o industrie de război în creștere a alimentat puterea socială a muncitorimii. În Rusia și China, aceeași perioadă a adus o capacitate diminuată a capitalului de a satisface revendicările muncitorimii și o neliniște socială sporită. Recadrarea bernsteiniană a teoriei socialiste într-o teorie a social-democrației s-a întemeiat pe realitățile sociale din cadrul nucleului: pe baza puterii sociale în creștere a claselor muncitorești, el a optat pentru o politică a răbdării și a strategiei democratice. Lenin, pe de altă parte, a perceput o diminuare a puterii muncitorimii, în paralel cu un potențial crescînd pentru partide în Europa continentală și în Rusia. El a construit un program bazat pe mizeria crescîndă și pe diminuarea puterii muncitorilor organizați: programul unui partid revoluționar de avangardă. Aceste două strategii, născute din circumstanțele sociale diferite pe care le scrutau, fuseseră formulate drept concluzii strategice care se excludeau reciproc. Divergența lor a fost instituționalizată în blocurile distincte ale partidelor social-democrate și ale celor comuniste.

După al Doilea Război Mondial, în Occident muncitorimea s-a confruntat cu o nouă epocă de aur a capitalismului. Revendicările organizațiilor democratice ale muncitorimii au fost treptat satisfăcute în contextul unei economii fordiste în creștere, aflate sub hegemonie americană. În economia Statelor Unite, regimul fordist al producției s-a consolidat de-a lungul anilor de război. El a creat structuri de producție și de acumulare integrate vertical și gestionate birocratic, recompunînd procesul de muncă într-un fel care combina pierderea priceperilor meșteșugărești (și o diminuare corespunzătoare a puterii muncitorilor calificați) cu o dependență tot mai mare a valorizării tehnostructurilor de operațiile coordonate ale muncitorilor semicalificați. În anii 1930 și 1940, un val de greve și de nemulțumire muncitorească se folosise de această dependență. După 1945, avantajele obținute de această agitație fuseseră consolidate de bunăstarea economică internă, ajutată de expansiunea economică americană dincolo de granițe. Prin reconstrucția postbelică și introducerea regimurilor fordiste, Europa a devenit piața principală a valorificării producției fordiste din Statele Unite. Spre anii 1960 și 1970, răspîndirea producției fordiste a produs același tip de valuri greviste în Europa. Ele au obținut anularea restricțiilor formale și efective privind drepturile civice și politice ale proletariatului industrial. Cu toate astea, satisfacerea revendicărilor sale economice a fost încetinită și, mai tîrziu, stopată de imposibilitatea unei expansiuni externe similare cu primele decenii de hegemonie americană.

Spre sfîrșitul anilor 1970 și în anii 1980, incapacitatea tot mai masivă a capitalului corporatist de a-și reține profiturile în timp ce satisface revendicările puterii sociale a muncitorimii, putere rezultată din expansiunea sa anterioară, a adus cu sine o financiarizare tot mai mare a economiei, adică o migrare a capitalului din producția reală, migrare caracteristică fazelor tîrzii ale ciclurilor hegemonice. În cadrul producției, aglomerarea capacităților corporatiste americane, europene și japoneze pe aceleași piețe a dus la o cursă de reducere a costurilor. Căutarea unei reduceri a costurilor a produs o orientare către sursele mai ieftine de muncă în cadrul nucleului (munca femeilor și aceea a imigranților) și în afara acestuia (mutarea fabricilor, bizuirea sporită pe importuri). În cadrul nucleului, conflictul de interese dintre vechea muncitorime organizată și noua forță de muncă a contribuit la delegitimarea ideologiilor social-democrate clasice.

În cadrul strategiei comuniste, lupta muncitorimii, așa cum e descrisă ea în teoria lui Marx, a trecut printr-o dublă substituție. Momentul leninist a înlocuit organizațiile de masă ale muncitorimii cu organizația partidului. Momentul stalinist a înlocuit organizația partidului cu grupurile dominante burgheze în organizarea efortului de ajungere din urmă [a nucleului], care, în condițiile capitalismului global, puteau garanta rămînerea la putere prin asigurarea unei alinări a mizeriei prin intermediul industrializării. Programul acesta a avut nevoie de suprimarea rezistenței proletare și a celei țărănești printr-un regim coercitiv, necesar pentru introducerea industriei grele. Timp de decenii, URSS a părut să aibă succes cu acest program. Regimul coercitiv și industrializarea au fost canonizate ideologic drept nucleu al teoriei și practicii marxiste. Acel tip de marxism, legat de mizerie și coerciție, alienase electoratul muncitoresc din Occident și a lucrat în slujba coaliției fordiste dintre clasele muncitoare și capital în cadrul nucleului.

La fel cum concurența sporită a diminuat capacitatea capitalului de a mulțumi puterea socială a muncitorimii în cadrul nucleului, economiile socialiste s-au confruntat cu probleme similare. În timp ce industrializarea socialistă a creat o putere socială a clasei muncitorești, beneficiile provenind din redistribuirea inițială a bogăției sociale puteau continua să vină doar în funcție de creșterea reală în cadrul economiei mondiale, un proces care s-a lovit de bariere obiective. Revendicările birocrației și cele ale puterii sociale a proletariatului au însemnat două presiuni interne asupra aceleiași bariere. Spre anii 1980, țările socialiste au trecut printr-un val de greve muncitorești și o delegitimare ideologică în sînul elitelor.

În timp ce mișcările social-democrate la centru și mișcările comuniste de la semiperiferie s-au concentrat pe aspectul capital-muncă al inegalităților create de sistemul capitalist, mișcările de eliberare națională de la periferii, prinzînd vînt în pînze după al Doilea Război Mondial, au accentuat aspectul inegalităților mondiale (interstatale). Mișcările de eliberare națională au căutat, de asemenea, să preia puterea de stat și, atunci cînd au făcut-o, s-au confruntat cu aceeași necesitate de a se adapta cerințelor pieței mondiale pentru a rămîne la putere. Această cotitură a dus la programe de recuperare a decalajelor prin industrializare și suprimarea, în numele acestora, a mișcărilor de rezistență muncitorești și țărănești. Întrucît guvernele provenind din luptele de eliberare națională n-au reușit să diminueze mizeria masivă și au păstrat relații economice coloniale cu centrul, spre anii 1980 ideologiile lor ale progresului universalist, industrialist s-au confruntat cu provocări sporite din partea mișcărilor orientate împotriva lor.6

Așa cum concluzionează și Wallerstein, și Arrighi, regimul fordist postbelic global fusese structuralmente nepotrivit pentru a răspunde revendicărilor muncitorimii industriale la centru și la semiperiferie și acelora ale mizeriei masive de la periferie. Guvernele provenind din mișcările antisistemice ale secolului al XX-lea s-au străduit să echilibreze presiunea venind de jos, care era orientată împotriva cerințelor economice obiective. Zugrăvită uneori ca o luptă eroică pentru eliberare, alteori ca oprimare nemiloasă, aceste tehnici de echilibrare erau menite să se destrame în fața tendinței obiective a expansiunii materiale industrialiste de a crea un număr tot mai mare de muncitori salariați în industrie sau, în Lumea a Treia, o creștere a mizeriei, ale căror presiuni nu le putea satisface. De la o fază în care promisiunile ideologiilor antisistemice puteau fi acceptate ca fiind legitime, am ajuns într-o perioadă în care acele promisiuni au avut să se confrunte cu o dezamăgire generalizată.

Spre anii 1980, social-democrația de la centru fusese criticată de noile mișcări ca o ideologie învechită, protejînd privilegiile unui segment îngust al muncitorilor albi de sex bărbătesc. Guvernele statelor socialiste au fost contestate de mișcările antibirocratice. Ideologiile universaliste ale eliberării naționale și ale modernizării industriale fuseseră atacate de noi mișcări fundamentaliste sau comunitariste. Structurile de putere ale vechilor mișcări antisistemice, cîndva obiecte ale luptei și criterii ale victoriei, au devenit ele însele ținte ale criticii formulate de noile mișcări – un fapt încorporat numaidecît în noile ideologii și tehnici de guvernare ale neoliberalismului în ajunul financiarizării depline. Criticile reciproce ale celor trei curente antisistemice din secolul al XX-lea – punînd în lumină natura coercitivă a comunismului, compromisul cu capitalismul al social-democrației, caracterul ineficace și gata la tot felul de compromisuri al mișcărilor de eliberare națională și, din punctul de vedere al acestora din urmă, caracterul eurocentric și colonialist atît al social-democrației, cît și al comunismului – au fuzionat pentru a delegitima ideea de putere statală antisistemică.

Mișcarea altermondialistă și Forumul Social Mondial au încorporat această critică. Ele voiau o mișcare antisistemică mondială care e democratică și se bazează pe dialogul constant dintre experiențele oamenilor aflați în diversele puncte ale sistemului global, mai degrabă decît pe strategii universale formulate din puncte de vedere singulare.7 Cu toate astea, pînă acum ele n-au putut produce o putere organizațională care s-ar putea confrunta într-un fel semnificativ cu capitalul global. Ele n-au formulat un diagnostic sau un program practic pentru o mișcare antisistemică mondială. În zilele noastre, mișcările de tip occupy se bazează pe această tradiție a mișcării altermondialiste, dar operează într-un context mult mai avansat al crizei hegemonice, al reorganizării sistemice, al mizeriei sporite și al agitației sociale. Tradițiile globaliste ale mișcării alterglobaliste se confruntă cu ideologii legate de poziții specifice in criza globală: pierderea de poziție a muncitorilor din centru, revendicări ale muncitorilor în zonele nou industrializate, sau problemele unei armate de rezervă crescîndă.8 IDEA întreabă ce poate oferi gîndirea critică în situația de față.

 

2. Predilecția critică în vremuri de criză:

legată de poziții sistemice

Așa cum remarcă Silver și Slater, ciclurile hegemonice sînt caracterizate de cercul virtuos al păcii sociale și al expansiunii materiale bazate pe dominația economică și geopolitică a nucleului hegemonic.9 În asemenea perioade de expansiune materială, grupurile hegemonice și partenerii lor de coaliție inferiori, legați de grupul dominant printr-o satisfacere relativ mulțumitoare a intereselor lor, formează coaliții puternice împotriva reprimaților, iar această pace socială contribuie, la rîndul ei, la așteptările pozitive ale capitalului, la investiția într-o expansiune materială și mai mare a comerțului și a producției. Cu toate astea, odată ce crește concurența în cadrul aceluiași tip hegemonic de producție și acumulare, iar perspectivele de profit ale capitalului se îngustează, acesta tinde să părăsească economia reală și să se retragă pe piețele financiare. Cînd economia reală se diminuează, statele se angajează într-o competiție sporită pentru capitalul mobil. Partenerii inferiori ai blocului dominant – o definiție pentru conceptul cețos de clase mijlocii – cad în afara pozițiilor lor anterioare, pe care le asigura expansiunea materială. În fața acestei pierderi de poziție și a redistribuirii polarizante a bogăției sociale de către piețele financiare, ei trec printr-o criză morală. De la acceptarea sistemului ca unul echitabil, ei se mișcă spre denunțarea lui drept inechitabil, nepotist, oligarhic și își revendică privilegiile anterioare.

Alienarea politică și mobilizarea ulterioară a claselor mijlocii sparg puterea coalițiilor hegemonice și fac loc pentru mobilizarea oprimaților, a căror mizerie e și ea sporită de criză. Raporturile strategice dintre clasa de mijloc și grupurile oprimate variază în funcție de timp și poziție. În cadrul valurilor de mobilizare ce însoțesc crizele sistemice, diversele grupuri luptă pentru mizele proprii înăuntrul mișcărilor însele și lupta e canonizată postum în termenii coaliției învingătoare abia la sfîrșitul ciclului de mobilizare și de restructurare.

De la începutul financiarizării globale în anii 1970, dar mai ales de la criza din 2008, segmente masive ale clasei de mijloc fordiste tîrzii trec, la centru, prin experiența precarizării, a șomajului în masă și a mizeriei. Noile mobilizări născute din această nemulțumire sînt caracterizate în termenii unei crize a democrației. Un discurs tot mai răspîndit printre activiștii și universitarii occidentali formulează un diagnostic al aspectului sociopolitic al crizei în acești termeni.10 Discursul despre „criza democrației“ spune o poveste despre cum bunăstarea și democrația au fost distruse de neoliberalizare și criză: experiența claselor mijlocii de la centru. În timp ce revendicările democratice și criticile capitalismului sînt chestiuni pertinente la nivel mondial, primatul epistemologic al nucleului curbează conceptualizarea globală a acelor chestiuni spre universalizări ale situațiilor din centru. Diferența dintre tematizările crizei grecești ca problemă europeană și ale crizelor statelor membre din Europa de Est poate fi un exemplu. Asemenea distorsiuni sînt istoricește obișnuite și ne putem aștepta ca ele să funcționeze ca forțe sociale în sine, căci ele se combină cu mizele și ambițiile diverselor grupuri de la centru și nu numai, precum și cu cele ale coalițiilor lor locale și transnaționale.

În aceleași contexte centrale, clasele de mijloc intelectuale trec, și ele, printr-o pierdere a pozițiilor anterioare. Odată cu austeritatea generală și comercializarea universității, oameni educați la nivel înalt se confruntă tot mai mult cu un dezechilibru între eforturile pe care le investesc și cîștigurile pe care le obțin. Odată cu intensificarea predilecției lor spre critică, crește și atenția acestor cercuri față de teoria critică și noile mișcări, pînă la punctul în care am putea spune că există o supraproducție disproporționată de texte critice în comparație cu conexiunile reale ale locutorilor cu forțele sociale existente. Întrebarea lansată de IDEA despre poziția socialmente inexistentă a teoriei critice are de-a face și cu această situație. Dar ea mai are de-a face și cu contextele est-europene, în care atît efectele concrete ale crizei, cît și interpretările ideologice apar în constelații diferite.

 

3. Critica antisistemică în Europa de Est:

inexistentă pe plan mondial

Comprehensiunea modernizării est-europene a suferit istoricește din cauza unor ierarhii epistemologice similare cu cele identificate de autorii postcoloniali și decoloniali11: o subordonare a realităților locale unor definiții ale proceselor moderne care s-au născut în alte contexte, făcînd ininteligibile legăturile efective dintre acele contexte și realitățile indigene. Acest efect a marcat și gîndirea antisistemică. Cu toate că ideile imperialismului și cele ale dezvoltării inegale și mixte existaseră deja în regiune de pe vremea criticii marxiste clasice, și au fost făcute încercări de reformulare a teoriei marxiste potrivit circumstanțelor regionale, asemănătoare cu cele ale lui Gramsci în Italia și ale autorilor dependentiști în America Latină12, circumstanțele istorice ale formării gîndirii antisistemice au mers spre dominația unor versiuni social-democrate centrale sau comunist-sovietice printre teoriile antisistemice. Cu particularități locale cum ar fi o diviziune mai puțin netă între armata de rezervă și cea activă a muncitorimii, tipare diferite de integrare a sectoarelor industrial și agrar etc., social-democrații și comuniștii locali au întîmpinat mari dificultăți în încercarea de a potrivi problemele locale în cadrele ideologice de care dispuneau și de a formula strategii locale viabile pe această bază. Cu excepția Albaniei și a Iugoslaviei, puterea comunistă a ajuns în regiune prin intermediul armatei sovietice. În pofida înfloririi periodice a diverselor ramuri ale gîndirii antisistemice, în epoca teoriilor antisistemice clasice nu s-a născut nicio versiune majoră a criticii antisistemice din Europa de Est care să fi conceptualizat în mod sistematic realitățile locale în contextul capitalismului global și care să fi ajuns, ca atare, să facă parte integrantă din gîndirea antisistemică globală. Inițiativele în acest sens, în cadrul valurilor de critică intelectuală din perioada socialistă, au fost curînd încorporate într-o critică liberală a socialismului real-existent. În acord cu logica Războiului Rece, această critică a acceptat substituirea socialismului cu marxism-leninismul stalinist, iar apoi a combătut caracterul adecvat al acestuia cu situația prin indicarea diferențelor dintre ideologie și realitate. Baza empirică de pe care o comprehensiune critică a realităților locale în raport cu teorii universalizate din alte contexte ar fi putut să înceapă devenise, încă o dată, „o dovadă“ pentru o altă ideologie.

În epoca postsocialistă a eforturilor de ajungere din urmă [a nucleului], făcute de pe o poziție dependentă, acest cadru, specific Războiului Rece, de comprehensiune a socialismului și a locului Europei de Est în lume a rămas dominant. El așeza Europa de Est într-o dublă stare de excepție în raport cu istoria mondială: problematicii mai vechi a „rămînerii în urmă“ i s-a adăugat dimensiunea politică a socialismului (dezmințit) contra capitalismului (obiectiv adevărat).

IDEAîntreabă de ce nu există „conștiință revoluționară a maselor“ în șirul mobilizărilor din zilele noastre. Dar o perspectivă critică în stare să surprindă realitățile est-europene curente, așa cum se raportează ele la procesele sistemice globale, nu lipsește doar aici. Europa de Est fusese istoricește într-o poziție în care efectele locale ale dezvoltării capitaliste globale au fost mijlocite de forțe și coaliții diferite de acelea care au forjat formele canonice ale mișcărilor și teoriilor antisistemice moderne. Mai degrabă decît să-și producă și să-și afirme propriile diagnostice critice la niveluri sistemice, [teoriile antisistemice est-europene] fuseseră subsumate diverselor ideologii universalizate din alte poziții sistemice. „Lipsa“ „conștiinței revoluționare“ est-europene nu indică doar o altă deficiență est-europeană. Ea ne reamintește și de faptul că alte forme ale conștiinței revoluționare, universale în retorică, au fost legate tot de poziții specifice și, astfel, fuseseră mai puțin aplicabile Europei de Est.

În zilele noastre, noi mișcări ale claselor mijlocii din America de Nord își conceptualizează propriile probleme ca fiind acelea ale „capitalismului“. Cei din Europa de Sud și de Vest în termeni de probleme ale proiectului democratic/european. Aceste universalizări ale unor poziții particulare, deși sînt analitic eronate, încarcă mișcările cu o vervă considerabilă. Mișcările din Europa de Est nu sînt în poziția de a lucra cu asemenea universalizări. Ideologiile lor sînt formulate în orizontul spațiotemporal patologizat al postsocialismului, orizont distribuit în Est și Vest, comunism și democrație, rămînere în urmă și modernitate, un cadru întărit în zilele noastre de discursul „neo-Război Rece“. Formulări ideologice dominate de conceptualizări centrale au devenit parte a procesului, căci revendicările occidentale pentru bunăstarea și drepturile pierdute la încheierea ciclului hegemonic se unesc cu ambițiile postsocialiste pentru niveluri de bogăție și respectabilitate pe care regiunea nu le-a avut niciodată. Nepotrivite în termeni analitici, aceste cadre poartă încărcături sociale reale și modelează dinamica forțelor sociale existente.

Ce să gîndim despre rolul intelectualilor critici în acest context? Austeritatea de pe piața muncii intelectuale, contactul cu ascensiunea curentelor critice occidentale și dezamăgirea în privința promisiunilor făcute de teoriile liberale ale ajungerii din urmă [a nucleului] favorizează o sporire a discuțiilor critice și în Europa de Est. E o întrebare cum se va uni această predilecție cu elemente ale nemulțumirii locale, forțe externe și ideologii forjate în fricțiunea dintre ele. Pentru a răspunde pînă la capăt întrebării lansate de IDEA și a produce o critică sistematică pertinentă pentru Europa de Est a zilelor noastre, ar fi nevoie de o reconstrucție a istoriei locale ca parte a istoriei globale, de o adaptare a conceptelor istoriei globale la această istorie locală și de o raportare la luptele din alte locuri pe această bază. Nu există o „necesitate istorică“ pentru ca noua predilecție critică să se îndrepte în această direcție – în termeni de efecte sistemice, e mai probabil ca manifestările locale specifice ale presiunilor sistemice istorice să îi atragă atenția. În orice caz, vocile critice vin din și operează în contexte istorice dense. Dacă ar simți că operează în vid și duc lipsa contactului cu contextele lor sociale, această situație însăși ar fi caracteristică relațiilor istorice concrete în care se găsesc și pot alege să se raporteze la ele.

Traducere de Alexandru Polgár

 

 

Note:

 1. ‑Prin această tradiție am în vedere atît lucrările clasice ale școlii sistemelor-lume, cît și criticile și contribuțiile ulterioare.

 2. ‑G. Arrighi, Globalization, State Sovereignty, and the „Endless“ Accumulation of Capital, Lanham, Rowman and Littlefield, 2000.

 3. ‑G. Arrighi, The Long Twentieth Century: Money, Power, and the Origins of Our Times, London, Verso, 1994 și I. Wallerstein, The Modern World-system: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World-economy in the Sixteenth Centenary, Waltham, MA, Academic Press, 1974.

 4. ‑B. K. Gills și A. G. Frank, „The Cumulation of Accumulation: Theses and Research Agenda for 5000 Years of World System History“, Dialectical Anthropology, 15 (1), 1990, p. 19–42.

 5. ‑G. Arrighi, „Marxist Century – American Century: The Making and Remaking of the World Labor Movement“, in Immanuel Wallerstein et al. (ed.), Transforming the Revolution, New York, Monthly Review Press, 1990, p. 54–95.

 6. ‑G. Arrighi, T. K. Hopkins și I. M. Wallerstein, Antisystemic Movements, London, Verso, 2012, p. 1.

 7. ‑B. de Sousa Santos, The rise of the global left: The world social forum and beyond, London, Zed Books, 2006.

 8. ‑Ș. Ș. Karatasli et al., „Class, Crisis and the 2011 Protest Wave“, in I. Wallerstein, Ch. Chase-Dunn și Ch. Suter (ed.), Overcoming Global Inequalities, London, Paradigm Publishers, 2015, p. 184–200.

 9. ‑B. J. Silver și E. Slater, „The Social Origins of World Hegemonies“, in G. Arrighi și B. J. Silver (ed.), Chaos and Governance in the Modern World System, Minneapolis–London, University of Minnesota Press, 1999, p. 151–216.

10. ‑W. Streeck, Buying Time: The Delayed Crisis of Democratic Capitalism, London, Verso Books, 2014.

11. ‑A. Quijano, „Coloniality of power and Eurocentrism in Latin America“, International Sociology, 15(2), 2000, p. 215–232.

12. ‑M. Boatcă, From Neoevolutionism to World Systems Analysis: The Romanian Theory of „Forms Without Substance“ in Light of Modern Debates on Social Change, Leverkusen, Leske und Budrich, 2003.