Numărul #46, 2014
Verso

Apoteoza lipsei de alternativă. Cum a devenit civismul irelevant pentru cauza progresului social
Ovidiu Gherasim-Proca

„I remember there was a moment when Gorbachev said that the essence of communism was competition, and that’s when I picked up the phone, called my friend and said, ‘If he’s saying that, then it’s the end of history’.“

Francis Fukuyama

 

În vremurile noastre, inaugurăm o perioadă importantă de reflecție abia atunci cînd încheiem un ciclu de speranțe deșarte și încredere naivă. Oamenii tînjesc după speranță atît de mult, încît sînt dispuși să viseze mai mult decît să reflecteze. Odată cu finalul primului cincinal de criză generală, e timpul să ne așezăm liniștiți în fața calculatoarelor, să oprim muzica și să revizuim ce e de revizuit. Neavînd de ales, e posibil să discutăm, în sfîrșit, pe tonul adecvat și cu tristețea necesară, probleme teoretice și imperative practice pe care nu le-am atins pînă acum de teamă să nu stricăm ceva. Nimeni nu se apucă să deschidă un motor care mișcă cu greu lucrurile înainte, ba chiar o ia de la sine putere în marșarier, torocănind zgomotos, pe cale să cedeze. Dar momentul istoric în care ne găsim are un orizont atît de încețoșat, încît ne putem permite să ne oprim puțin. Mai ales că a devenit aproape evident că stăm pe loc. La nevoie, vom demonta motorul propriilor concepții despre realitatea politică și, dacă nu ne iese, vom merge pe jos. Am intrat într-o epocă a post-urgenței, în care orice am face, oricît de prompt, oricît de energic, oricît de bine, este oricum prea tîrziu. Așa că, feriți de presiunea momentului, meditînd riguros, echilibrat, vom găsi poate o cale care să ne permită, în viitor, recuperarea valorilor generoase ale progresului social. Noul început va fi mai deprimant, dar mai productiv – mai puțin spectaculos, dar mai ferm.

Acum însă, la doar trei ani după debutul protestelor masive împotriva iresponsabilității politice, cauza valorilor emancipării pare, în perspectivă națională și universală, aproape pierdută.1 A venit timpul să renunțăm definitiv la optimism și la resturile rămase în cutia Pandorei. Atunci cînd politica se reduce la un spectacol de iluzionism, trebuie să renunțăm la iluzii, chiar dacă asta înseamnă a lipsi politica militantă de un ingredient important: speranța.2 Împotriva așteptărilor publicului progresist, tehnologiile comunicării de masă superdigitalizate nu duc în mod necesar la democratizare și la emancipare social-politică, nici măcar la conservarea gîndirii libere. Dimpotrivă, sînt mai ușor de folosit pentru a institui sisteme polițienești de supraveghere panoptică. Activismul civic nu duce neapărat la opțiuni politice coerente. Dimpotrivă, poate valida schemele de dominație pe termen mediu și lung inventate de dreapta populistă. „Societatea civilă“ este mai mult ca niciodată dispusă să intre în angrenajele de publicitate electorală ale partidelor politice sau ale politicienilor populiști cu mentalitate autoritară. „Sfera publică“ poate fi anihilată prin „dezbaterile“ începute de trusturile de presă specializate în comercializarea adevărului, dar finalizate în malaxoarele de stereotipuri și confuzie ale internetului. Pervertirea „sferei publice burgheze“ (Habermas) a avansat în așa măsură, încît exprimarea punctelor de vedere nonconformiste sau minoritare este descurajată sistematic chiar de către public, în mod autonom/automat, mult mai eficient/performant decît în secolul al XIX-lea ori al XX-lea.

Protestele de mare amploare din Grecia și Spania, mișcarea Occupy Wall Street și „Primăvara arabă“ au arătat lumii întregi injustiția socială insuportabilă, felul în care interesul economic privat reușește să subordoneze clasa conducătoare, transferînd cu bună știință efectele nocive ale propriei incompetențe, expropriind bunurile comune prin corupție și abuz de putere.3 La rîndul lor, statele din întreaga lume, că sînt democrații liberale sau nu, au arătat cum se utilizează violența polițienească într-un mod creativ, deosebit de competitiv. Dar ceea ce le-a permis să rămînă pur și simplu indiferente, avansînd politicile publice cele mai lipsite de legitimitate fără să se sinchisească de frustrarea populară, a fost perfecționarea tehnologiei politice a consimțămîntului.

Conformarea poate fi obținută în modurile cele mai subtile, descentralizat, global, prin stimulare emoțională, public relations, activismantreprenorial, contrafaceri lingvistice și hiperideologizare. Protestele îndreptățite împotriva inegalității crescînde au fost prea repede stigmatizate cu ajutorul ficțiunii eufemistice a „austerității“.4 „Primăvara arabă“, mișcarea contestatară care risca să dovedească inconsistența prejudecăților postcoloniale5 ce susțin incompatibilitatea dintre cultura locală și autonomia cosmopolită democratică, a devenit repede ținta deturnării fantasmatice. Astfel, spre exemplu, „revoluția demnității“ din Tunisia6, avînd rădăcini în militantismul sindical și în lupta mișcărilor politice seculare anticoloniale împotriva exploatării economice, s-a văzut imediat redusă la metafore tehnoetnocentrice superficiale – de tipul „revoluția WikiLeaks“ sau „revoluția Twitter“. Apoi, după surpriza eliberatoare, au început clasicele jocuri de noroc geostrategice: preluări autoritariste ale puterii, devastatoare războaie civile.

Dar cea mai radicală transformare globală s-a produs tocmai în domeniul încă insuficient controlabil al internetului. Din ce în ce mai mult, statele ce în trecut își arogau prestigiul de protectori ai democrației liberale concurează cu grupările teroriste și statele autoritare pentru a legitima controlul absolut al comunicării. Contrafacerile juridice prin care se încearcă reglementarea abuzivă a „proprietății intelectuale“ (ACTA) și dezvăluirile lui Edward Snowden sînt doar evidența de suprafață a degradării drepturilor constituționale altădată garantate. Cu adevărat șocantă este abia insistența instituțiilor publice de a promova fără rezerve, repetitiv, reglementări ce contrazic flagrant doctrina drepturilor omului și jurisprudența constituțională.7

Treptat, derivatele „războiului împotriva terorii“ și ale populismului cu aplecare către extrema dreaptă se amestecă în combinații din ce în ce mai periculoase. Frica prelucrată mediatic, ura xenofobă (canalizată mai ales împotriva imigranților musulmani), substituirea subiectelor politice cu cele religioase, toate fac ca încălcarea drepturilor omului, instaurarea politicilor penale draconice, supravegherea total(itar)ă, utilizarea torturii și detenției ilegale să pară acceptabile publicului larg. În Europa este evidentă contribuția tacticilor politicianiste de centru-dreapta la propulsarea temelor de extremă-dreaptă către mainstream8, la perfecționarea tehnologiilor polițienești și culpabilizarea lumpenproletariatului afro-arab pentru incapacitatea economică a statelor dezvoltate. Fundamentalismul milenarist al dreptei evanghelice americane și fanatismul islamist wahhabi reinventează războiul religios, transfigurînd politica globală, altădată mult mai puțin afectată de profeții escatologice și decapitări dumnezeiești. În mod probabil inconștient, statele occidentale dau din ce în ce mai des satisfacție obiectivelor antioccidentale islamiste. Democrațiile cosmopolite se transformă în opusul lor. Sînt mai puțin receptive față de valorile libertății și ale toleranței. Se implică direct în proiectul antimodern al dreptei religioase și instigă facțiunile fundamentaliste musulmane (dar și găștile neonaziste) din cartierele sărace, alienate, dominate de economia infracțională a precarității urbane.

Evoluțiile politice recente sînt sumbre. În Spania, după ce a contribuit la preluarea puterii de către populiștii creștini, indignarea străzii a devenit o stare de spirit generală, dar neputința celor afectați de iresponsabilitatea politicienilor corupți a rămas o stare de fapt.9 Răspunsurile conservatoare la problema ipotecilor constau, după cum era de așteptat, în culpabilizarea datornicilor, care, lipsiți de virtute fiind, nu doresc să renunțe la hrană pentru a-și plăti datoriile – pentru că, nu-i așa, alegătorii virtuoși mai curînd ar muri de foame decît să nu-și plătească datoria la bancă...10

Recentele victorii electorale ale partidelor stîngii consecvente din Spania și Grecia sînt fragile, nesigure. În Grecia au fost însoțite de o ascensiune simptomatică a extremei drepte. În ciuda mesajului esențialmente moderat, concentrat pe problema datoriei publice și pe denunțarea politicii bugetare distructive impuse de creditori, care interzice practic redresarea economică, Syriza și Podemos sînt descrise generic drept mișcări extremiste sau populiste (joc de cuvinte clasic, care îi pune pe socialiști alături de diverse „partide ale poporului“ specifice dreptei creștine europene). Există toate motivele să anticipăm o opoziție vehementă față de inițiativele lor, oricît de democratice ar fi.

Grupările criptofasciste sau naționaliste prind puteri. Unii vedeau anul trecut în naționalismul militarist al Rusiei lui Vladimir Putin amenințarea fascistă. Dar cîți au observat că Vladimir Putin promovează de fapt un discurs politic și tehnici de captare a sprijinului popular comune multor partide de dreapta din Occident? Cîți au privit cu îngrijorare ascensiunea fulminantă pe scena politică a subcontinentului indian a unui lider de dreapta controversat, Narenda Modi? Cîți sînt indignați de faptul că Uniunea Europeană tolerează autoritarismul islamist cu accente excentrice promovat de Tayyip Erdog˘an? Oare era atît de greu de observat poziția lui Viktor Orbán în European People’s Party? A fost nevoie ca liderul maghiar să facă un elogiu al democrației neliberale ca să se observe complicitatea lui cu extrema dreaptă? Nu este suficient de elocventă ascensiunea accelerată a extremei drepte în Europa? Vorbim aici de o convertire globală la național-capitalismul autoritar și intolerant, nu de fenomene locale. Iar prezența unor asemănări discursive frapante, deși contextul social este foarte diferit11, arată că nu e vorba de reacții sociale la probleme concrete, ci de programe ideologice sofisticate, care difuzează cu viteza întunericului prin sistemul circulator al mediilor de comunicare globale.

În România, victoria incertă a populației sărace împotriva politicilor abuzive de austeritate și a autoritarismului prezidențial din 2012 a fost urmată de replierea forțelor dreptei populiste urbane, în formula unei alianțe creștin-liberale. Aceasta a adoptat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale toate temele majore ale neoconservatorismului autohton, într-un climat deplorabil de sentimentalism naționalist tricolor. Candidatul dreptei nu concura, este adevărat, decît cu o formă de neoliberalism euroatlantic cu motive folclorice, prezentînd accente naționalist-șovine și încercînd să reprezinte, destul de șovăitor, atît conservatorismul rural, cît și interesele întreprinzătorilor mari, mici și mijlocii. Discursul justițiar cu valențe autoritar-neliberale a devenit una dintre imaginile autocontradictorii majore ale campaniei electorale – chemările la vot în numele procuraturii fiind considerate de publicul juvenil „implicat“ o dovadă lipsită de echivoc a independenței instituțiilor judiciare față de puterea politică. Stigmatizarea sărăciei, a bătrîneții (de ce Matusalem votează?), a lipsei de acces la educație (cum votează analfabeții?), a libertății electorale (singurul vot acceptabil este cel dat „candidatului corect“) ar trebui să dea mult de gîndit. La fel și ideea segregării între „Vestul superior“ și „(r)estul necivilizat“ (cum ar fi arătat rezultatele dacă numai provinciile vestice ar fi votat?), într-o țară care și-a dobîndit unitatea națională de puțin timp, cu sacrificii uriașe.

O altă imagine autocontradictorie frapantă a fost cea a chemărilor la ritualul electoral al participării civice cu ajutorul simbolisticii etnicist-xenofobe. Asociația Pro Democrația a hotărît să compare participarea electorală cu „războaiele de neatîrnare“12 și să revalorizeze mitologia națională a „înaintașilor“ în cîteva clipuri istorice. Umorul lor patriotic destul de searbăd a fost bine receptat de publicul tînăr. Nu se compară totuși cu imaginile islamofobe care încercau, în cadrul aceleiași campanii, să arate că, în trecutul istoric valah, pasivitatea ar fi putut duce la o adevărată „catastrofă culturală“: înlocuirea ortodoxiei cu religia musulmană. Nicio clipă nu le-a trecut prin minte autorilor acestei campanii publicitare că stigmatizează astfel, descurajînd participarea civică, zeci de mii de cetățeni români de religie musulmană, care trăiesc în comunități pașnice, secularizate, departe de activismul islamist și care nu se disting aproape deloc de populația majoritară (nici vorbă ca femeile să poarte niqab).13 Una dintre imagini insinua chiar că musulmanii nu pot fi „eroi ai neamului“ românesc. Văzînd-o, Nae Ionescu și al lui interbelic „a fi bun român“ mi-au apărut imediat în minte. Naționalismul civic a fost înlocuit pe negîndite cu cel etnoreligios. În modul cel mai bizar, românismul ortodoxist, xenofob și irațional, s-a insinuat în acțiunile unei organizații civice pînă acum respectabile.

Întîmplarea că, la 25 de ani după căderea dictaturii personale a lui Nicolae Ceaușescu și a convertirii Partidului Comunist Român la capitalismul oligarhic, sloganul „Jos comuniștii!“ a fost folosit împotriva lui Victor Ponta, un candidat care abandonase pînă și ideile social-democrate clasice pentru a promova o formă de neoliberalism de expectativă, arată magnitudinea diluării manifestațiilor politice progresiste în simple spectacole de bufonerie cu marote.14 Faptul că unii dintre militanții ecologiști sau unii dintre reprezentanții cunoscuți ai stîngii nonpartizane au ținut să sprijine cu puterea exemplului personal și justificări intelectualiste un vot mai la dreapta decît poziția candidatului de dreapta social-democrat – într-o întrecere electorală care urma să valideze excesele autoritare și prezidențializarea paraconstituțională a politicii românești, amprenta sistemică a ascensiunii dreptei neoconservatoare după 2004 – este deplorabil. Există prea multă confuzie în cercurile intelectuale care pretind că înțeleg mersul istoriei și efectele antisociale ale acumulării de capital. Poate că nu înțeleg destul.

Observațiile de mai sus converg către o singură concluzie: nimic nu poate explica victoriile autoritar-identitare repurtate în favoarea categoriilor sociale bogate și împotriva mulțimilor defavorizate mai bine decît apariția unei inovații ideologice fără egal. Este imposibil altfel ca populații imense să asiste cu neputință sau să participe cu entuziasm la propria apocalipsă. Inovația ideologică la care mă refer nu este recentă. Ea își are originea în perfecționarea dispozitivului ideologic neoconservator construit în timpul Războiului Rece pentru a combate amenințarea sovietică. Recentă este doar redescoperirea unui efect mediologic care alimentează perpetuu narațiunile neoconservatoare, acoperind cu zgomot de fond orice discurs alternativ. Cursa înarmării ideologice a produs arsenalul care cîștigă azi bătălie după bătălie. Contrarevoluția preventivă15 a rămas fără adversar, nu democrația liberală. Războiul preventiv și supravegherea preventivă sînt doar două dintre ipostazele ei. Herbert Marcuse avea dreptate. Tocmai de aceea a devenit un subiect pentru Anders Behring Breivik. Tocmai de aceea este considerat de exegeții islamofobi ai Școlii de la Frankfurt drept unul dintre cei mai mari dușmani ai „civilizației occidentale“.

Dacă cineva studiază cu atenție istoria ideilor libertariene americane, felul în care au ajuns atît de populare astăzi, va observa o adevărată invertire a sensurilor, care face ca impresia de adevăr indiscutabil să apară dintr-un amestec subtil de diletantism, imagologie mitologică (maniheistă, iconoclastă) și incantații autocontradictorii. Urmăriți apariția și evoluția Tea Party. Veți observa imitarea autocontradictorie a stîngii protestatare. Citiți literatura neoconservatoare compilată de Anders Behring Breivik. Dialectica ei îți permite să fii simultan ateist și cruciat, antisemit și antimusulman, antifeminist și militant pentru drepturile femeilor. Observați opiniile cercurilor neoateiste la modă. Ele arată că poți să fii deopotrivă anticlerical și antiprogresist, admirator al științei moderne și disprețuitor față de sociologie.

Contradicțiile societății hiperproductiviste s-au accentuat. Pentru a fi ascunsă, contradicția trebuie acum să devină mod de gîndire, paradigmă de comunicare. Puterea mistică a contradicției asumate este cunoscută din vremea primelor sinoade ecumenice. Diverse forme de hegelianism o folosesc abil, pentru a explica. Retorica neoconservatoare o folosește pentru a ascunde contradicțiile concrete, pentru a împiedica eliminarea lor prin reflecție critică. Demisia partidelor social-democrate din statele cele mai afectate de criza economică s-a produs tocmai prin adoptarea unui discurs autocontradictoriu, ce le neagă rațiunea de a fi.

Incapacitatea ideologică este cauza fundamentală a incapacității politice. Donald Rumsfeld spunea, la comemorarea lui Milton Friedman, în 2002, că ideile au consecințe. Ideile proaste se propagă mai repede decît ideile bune. Parcurg și mai repede vidul cultural lăsat în urmă de noul management educațional. Promovat cu obstinație în ultimele decenii de reformatorii sistemelor publice de învățămînt din întreaga lume, susținînd conformarea la cerințele pieței și la constrîngerile capitalismului cultural, acesta reduce cunoașterea la statutul de marfă și îi alienează pe muncitorii intelectuali de produsul muncii lor.16 Dacă noțiunea marxistă a alienării mai are vreo aplicare directă în societățile de (auto)consum, atunci aceasta se găsește, aparent paradoxal, în sfera culturii.

Care sînt direcțiile de acțiune cele mai utile luptei pentru emancipare socială, pentru apărarea drepturilor omului, a demnității umane și a raționalității în România sau în alte părți ale lumii? În primul rînd, ar trebui să încetăm să glorificăm civismul naiv. Mobilizarea civică lipsită de busolă și compas nu folosește la nimic. Dimpotrivă, tinde să contribuie doar la accentuarea contradicțiilor sociale, la adîncirea separării pe care o generează inconștient interesele de clasă și la subminarea solidarității. Nenumăratele proteste inutile sau deturnate o demonstrează din plin. Acum reflecția contează mai mult decît acțiunea. Înțelegerea mecanismelor ideologice e mult mai importantă decît mobilizarea contestatară în sine.

De altfel, exemplul protestelor ecologiste din România este concludent. Absența societății civile a fost una dintre frustrările larg împărtășite ale primelor două decenii postcomuniste. Dar cînd a apărut, riscînd să devină semnificativă din punct de vedere politic, organizațiile ecologiste au devenit o amenințare la adresa siguranței naționale („organizații extremiste ecoanarhiste“). În ciuda aparențelor, protestele împotriva proiectului minier de la Roșia nu sînt decît un succes temporar. Doar slăbiciunea guvernului, prins în compromisuri complicate, a blocat încă o dată inițiativa care, pe cît de mult a fost amînată, pe atît a fost mai intens susținută în cercurile decizionale.17

De unde a venit fervoarea ecologistă care îi mobilizează astăzi pe tineri? Cum a apărut societatea civilă ecologistă? Într-un îndelungat parcurs intergenerațional, ea s-a dezvoltat prin contribuția educației publice. În școli tema protecției mediului este singura care poate fi prezentată ca exercițiu civic, etico-sanitar, neproblematic, nu ca afirmare a unor valori politice concrete. Tot aici, inițiativele civice de voluntariat au reprezentat principalul resort al finanțării alternative, educația publică fiind în mod sistematic supusă presiunilor „reformiste“ antreprenoriale sau celor mai aspre rigori de economie bugetară. Posedă însă grupurile activiste o minimă înțelegere a politicilor publice neoliberale care le contrazic eforturile, pervertind continuu însăși morala și educația publică, sursele interesului lor pentru cauzele civice? Nicidecum. Ele nu fac nimic altceva decît să participe inconștient la proiectele de exploatare de durată și la subordonarea crescîndă a educației publice intereselor comerciale particulare, la instituirea strategiilor economico-militare globale, la autocolonizarea culturală, la discreditarea misiunii democratice a administrației publice, la politicile reformatoare neoliberale care prescriu externalizarea tuturor serviciilor comunitare. În ultimă instanță, contribuie la orientarea fondurilor publice către piața autarhică de servicii și expertiză pe care o protejează cu obstinație organizațiile nonguvernamentale dominante, departe de controlul democratic. În definitiv, nu este vorba aici decît de o altă dimensiune a privatizării, una mai profundă decît clasica căpușare a sectorului public sau decît răscumpărarea creditelor speculative de către stat.

În al doilea rînd, recunoscînd că România s-a integrat perfect în sistemul de explorare și exploatare capitalist, devenind chiar laborator ideologic și stat semiperiferic din punctul de vedere al convertirii subdezvoltării economice în producție discursivă la comandă, se impune reconstrucția retorică și mediologică a discursului progresist. Faptul că valoarea emancipării și a dezvoltării sociale nu este încă recunoscută într-o țară atît de săracă arată că stînga intelectuală trebuie să-și reconsidere propriul discurs. Va fi dificil. Politica electorală a intrat pe făgașul adaptativ capitalist, în care grupurile sociale defavorizate sînt sistematic demobilizate. Evitarea dogmatismului lexical marxist18, asimilarea reflecției autorilor anarhosindicaliști, afirmarea insistentă a principiilor clasice libertare (inclusiv doctrina drepturilor omului, căci în statul polițienesc al viitorului nu există drepturi sociale) ar putea să ajute. Dar obiectivul hermeneuticii și al corijării lingvistice este cel mai important. Tribalizarea politică și decăderea intelectuală au avansat concomitent. În ultimele decenii, idolii minții au produs o întreagă constelație de ficțiuni și stupiditate. Deconstrucția lor și a expresiilor care încearcă să ascundă contradicțiile, transformîndu-le în mod de gîndire, este absolut necesară.

Recuperarea ideologică a valorilor progresiste ale modernității, articularea lor critică, coerentă, în termeni ce pot aspira la universalitate, pornește de aici. Răspunsul la celelalte probleme va veni de la sine. Va apărea poate și șansa salvării educației publice, va exista o modalitate de a cultiva raționalitatea, echilibrul și valorile coabitării pașnice. Misiunea academică, clarificarea și descrierea obiectivă a realității sociale, trebuie respectată. Astăzi, antiintelectualismul duce doar către supraproducția de precariat lipsit de conștiința propriei exploatări.

În politica locală, autohtonă, oricine este preocupat de soarta progresului social și a dezvoltării economice durabile ar trebui să observe țintele asalturilor naționaliste. Naționalismul postnațional va arăta ce anume folosește emancipării în fiecare dintre tradițiile stîngii sau cine se folosește de acestea pentru a le transforma în armele războiului cultural neoconservator. Pluralitatea intelectuală, odată înțeleasă, este un avantaj, nu o piedică în calea acțiunii comune. Este, în fapt, garanția că pășim pe un drum democratic, antiautoritar, cînd toți ceilalți se îndreaptă în direcția opusă.

 

 

 

Note:

 1. ‑Nu doresc cu tot dinadinsul să fiu pesimist, dar opiniile pe care le exprim aici nu decurg din conceptualizarea propriilor preferințe partizane sau din identificarea cu vreo cauză politică determinată. Ele sînt rezultatul contemplării nefericirilor acestui secol cu conștiința cuiva care nu a renunțat niciodată să admire idealurile cosmopolite iluministe, gîndirea rațională, valorile și dorințele ce își găsesc originile în cultura Luminilor, tehnoștiința modernă și istoria universală, căutînd însă în permanență să păstreze doar ceea ce poate fi păstrat din orice tradiție intelectuală progresistă. Pentru o asemenea conștiință, constatarea că în secolul XXI spectacolele de PR au un efect mai profund asupra societății decît logica elementară, că pulsiunile iraționale și sentimentalismul imatur resuscitează în mod creativ xenofobia, extremismul clasei de mijloc, naționalismele de tot felul și mentalitățile de tip colonialist este dezarmantă pînă la deprimare.

 2. ‑A trecut mult timp de cînd descopeream cu entuziasm indignarea lui Stephane Hessel. Manifestul lui îmi pare acum doar înduioșător. Drepturile omului, demnitatea, speranța sînt prea departe de climatul social în care trăim.

 3. ‑Împotriva revoltei morale, incriminarea victimelor nu a încetat să fie preocuparea politică dominantă. Concomitent, inechitatea socială a continuat să crească sfidător, accentuînd tendințele sociale cele mai distructive (Danny Dorling, Inequality and the 1%, Verso Books, 2014; OECD, Rising inequality: youth and poor fall further behind, OECD Directorate on Employment Labour and Social Affairs, iunie 2014, http://www.oecd.org/els/soc/ OECD2014-Income-Inequality-Update.pdf, consultat la 1 ianuarie 2015).

 4. ‑„Austeritatea“ este o virtute creștină, cum poți să i te împotrivești? Prin mecanismele inconștiente ale conformării lingvistice, numărul celor care demască „politicile de austeritate“ ca politici de promovare a sărăciei și inegalității nu este suficient de mare pentru a arăta că ele subminează însăși politica democratică.

 5. ‑Hamid Dabashi, The Arab Spring: the End of Postcolonialism, London, Zed Books, 2012.

 6. ‑Francesco Cavatorta, „Arab Spring: The Awakening of Civil Society. A General Overview“, Institut Europeu de la Mediterrània (IEMed), 2012, p. 80; Mehdi Mabrouk, „A revolution for dignity and freedom: preliminary observations on the social and cultural background to the Tunisian revolution“, The Journal of North African Studies, vol. 16, nr. 4, 2011.

 7. ‑Trece aproape neobservat faptul că țările occidentale dezvoltate și dictaturile din Asia sau Africa se găsesc laolaltă pe lista statelor care practică supravegherea la proporții de masă, rețin informațiile referitoare la comunicațiile digitale ale întregii populații, aceasta devenind un grup uriaș de suspecți, de inamici potențiali ai puterii, amenințări la adresa securității naționale. Statele din Uniunea Europeană au ajuns chiar modele polițienești. Puțini observatori europeni au remarcat că ideea înregistrării datelor de identificare la utilizarea rețelelor wireless cu acces public a fost implementată în Rusia în august 2014... abia după ce fusese legiferată prin ordonanță de urgență în România.

8. ‑Ovidiu Gherasim-Proca, „Incorectitudinea politică, discursul urii și militantismul islamofob online. Ce învățăminte tragem după atentatul terorist din Norvegia?“, in Virgil Stoica și Ovidiu Gherasim-Proca (ed.), Guvernanța electronică.  De la promisiuni teoretice la realități empirice, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, 2014.

9. ‑Katharine Ainger, „In Spain they are all indignados nowadays“, The Guardian, 28 aprilie 2013, http://www.theguardian.com/commentisfree/2013/apr/28/spain-indignados-protests-state-of-mind, consultat la 28 decembrie 2014.

10. ‑Elia Gran, „The New Spanish Housing Crisis“, The Generation,

http://the-generation.net/the-new-spanish-housing-crisis/, consultat la 29 decembrie 2014.

11. ‑Cum se poate explica apariția unei mișcări islamofobe de masă tocmai în Germania de Est, în condițiile în care acolo minoritatea musulmană este mult mai mică decît în vestul Germaniei? Cum se explică încurajarea discursului islamofob de către elita intelectuală anticomunistă din România, în condițiile în care comunismul nu este o amenințare de mult timp, iar problema imigrației musulmane… nu există?

12. ‑Comparația dintre război și alegeri este suficient de irațională în sine, însă comentariile ce însoțeau clipurile păreau niște descrieri ale războaielor culturale din cărțile lui Samuel Huntington.

13. ‑Costi Rogozanu, „Vin turcii, un nou episod din îndemnul «hai la vot». Reacția Pro Democrația“, Vox Publica, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/vin-turcii-un-nou-episod-din-indemnul-hai-la-vot-reactia-prodemocratia-108990.html, consultat la 3 ianuarie 2015.

14. ‑Nici aici nu descoperim un fenomen singular, local. De curînd, anticomunismul a fost folosit în aceeași manieră în Cehia, acolo unde președintelui socialist Milosˇ Zeman i s-a reproșat o atitudine prea puțin intransigentă la adresa Rusiei. Oare este Rusia lui Putin în pragul unei revoluții comuniste?

15. ‑Herbert Marcuse, „The Movement in a New Era of Repression: An Assessment“, Berkeley Journal of Sociology, 1971.

16. ‑Asta se întîmplă, spre exemplu, atunci cînd un tînăr angajat al unei universități publice din România nu numai că își vede munca didactică neplătită (sub pretextul că a scăzut numărul studenților cu taxă), dar se găsește și în situația penibilă de a nu-și putea cumpăra suficiente exemplare din propria carte. Dorește să o facă cunoscută colegilor de breaslă care ar vrea să o recenzeze sau să o prezinte studenților lor, dar îi este greu. Evident, deoarece munca de publicare la bandă a devenit singurul mod de a justifica munca educațională în universități, orice altceva contînd prea puțin, editurile nu au niciun motiv să plătească ceva ce se găsește din abundență, dar nici să stabilească prețuri modice pentru producția intelectuală pe care și-o apropriază fără drept de apel. Ele nu uită totuși să-i ceară autorului să cedeze nu numai toate drepturile patrimoniale asupra lucrărilor lui, dar și pe cele morale, și asta pentru o perioadă de timp suficient de îndelungată încît ideile lui să devină în mod programat inactuale. Conținutul devine totalmente irelevant în confruntarea cu forma aducătoare de profit. Odată dezactivate prin amînare, delocalizare și economie de resurse editoriale, ideile sînt stivuite de-a valma și vîndute publicului format din autori. Ținut la marginea precarității, acesta nu își poate permite să nu citească (absența lecturii te discreditează ca autor). El este format din spirite obosite, care, după ce se alienează de munca lor și de produsul ei, devin străine unele de altele, concurînd bezmetic, în gol, pentru un prestigiu imaginar și salarii din ce în ce mai mici, alimentînd cu zbateri inconștiente cercul vicios al exploatării muncii intelectuale.

17. ‑Va fi susținută din nou, poate într-o altă formă, de îndată ce un partid sau o coaliție de partide va fi suficient de puternică pentru a se dispensa de instrumentul tactic al străzii. Pentru că miza ei nu este dezvoltarea economică locală, ci distribuția geopolitică a resurselor naturale.

18. ‑Claude Karnoouh, „Despre opera lui Marx și posibilitatea unei revoluții“, in Claude Karnoouh, Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic, Suceava, Alexandria Publishing House, 2014.