Numărul #46, 2014
Verso

Vieți paralele. Stînga de partid, stînga de principiu și societatea absentă
Alex. Cistelecan

Decada 2004–2014 marchează zece ani de înfrîngeri electorale ale stîngii de partid din România, dar și zece ani – primii zece ani – de existență ai stîngii independente, nonpartinice de la noi.1 E timpul pentru un bilanț rapid al celor două traiectorii.

Începutul anilor 2000: guvernarea Năstase. Everybody’s happy. Unii totuși puțin prea happy. Încă nici nu se poate vorbi de vreo urmă de existență a unei stîngi românești independente. Singurii pionieri, cu atît mai eroici, sînt cei din grupul IDEA. Importanți, dar izolați. Alte ramuri de stîngă independentă s-au uscat/se uscaseră înainte vreme – stînga „political correctness“, grupată în Observatorul cultural al lui I. B. Lefter, și care a sfîrșit destul de rapid fie pe poziții apolitice/culturaliste, fie înregimentată într-o dreaptă partinică/semipartinică ceva mai urbană, gen PNL. Specificul social al perioadei – cum ziceam, o bunăstare inegală pentru toată lumea – a împins discursul incipient de stînga mai degrabă spre zone de explorare teoretică, speculativă – poststructuralism francez, prin care sînt filtrați Marx și Heidegger, cu mai puțină aderență la actualitatea politică și socială. Teme de mobilizare: Războiul din Irak. Pe plan intern, singurul debușeu posibil: anticorupția, deja monopolizată de dreapta (ecuația PSD/FSN = corupție fiind de-acum una dintre narațiunile fondatoare ale democrației românești). Inevitabil, candidatul Băsescu a băgat în buzunar din mers acest electorat, oricum indecis, sau pasiv, și extrem de puțin numeros.

2004–2009: Prima rundă de Băsescu. Început destul de promițător. Bula creșterii continuă pentru toată lumea – unii, în schimb, în fericirea generală, parcă nu sînt atît de happy și încep să acumuleze datorii cît casa sau mai mari de-atît. Stînga românească independentă începe să fie identificabilă ca un gen, un discurs aparte în discursul public abia de pe la jumătatea anilor 2000. IDEA, Cultura, Observator cultural. Teme: cam aceleași, doar că deja structurate într-un discurs specific, recognoscibil – Războiul din Irak; pe plan intern: anticomunismul. Implicit, campaniile stîngii independente din această perioadă sînt fie pur principiale/morale, atunci cînd încearcă să fie social-materiale – mobilizîndu-se pe teme actuale, dar „abstracte“, ca Războiul din Irak –, fie imediate/locale, dar mai degrabă cultural-simbolice – abordînd critic anticomunismul oficial tocmai ca politică culturală prin care se încerca discreditarea oricărei alternative de stînga și impunerea dreptei ca unic consens hegemonic. Pînă în 2008, toată lumea e pro-UE, chiar și la stînga independentă. Nu prea există nuanțe. În PSD, pică Năstase și o primă garnitură de baroni, rămîne în prima linie Geoană. O brumă de rafinare, de urbanizare, dar parcă prea mult o simplă poleială peste un aparat de partid neschimbat. Nicio deschidere ideologică sau strategică în direcția stîngii independente. Sentimentul e reciproc.

Perioada 2008–2010 e o perioadă bizară: criza izbucnește în toată lumea, dar în România ea este receptată cu batista pe țambal: doi ani de zile, pînă după alegerile din noiembrie 2009, criza e negată, denegată, amînată, ținută sub capac. Implicit, stînga românească sună din nou, chiar și cînd încearcă să fie actuală, imediată, acută, puțin cam abstractă. Criza există încă doar la televizor. Prin urmare, stînga românească independentă nu are nicio aderență în alegeri. Pe care oricum PSD le pierde în chip spectaculos, pe propria-i barbă.

2010–2012: A doua rundă de Băsescu. Austeritatea. Toată lumea e unhappy. Perioada de maximă înflorire a stîngii independente. În sfîrșit are un subiect cît China pe masă, nu de inventat din teorii. Automat, poarta către practică și concret pare să i se deschidă pentru prima dată: pe lîngă nucleele de teorie și discurs de stînga deja formate, și care au deja o anumită instituționalizare sau măcar organizare de grup (platforme internet, edituri, volume colective), încep să apară grupări sau campanii dedicate explicit praxisului rezistenței și emancipării, sub diferitele lor forme și dimensiuni. În ciuda deschiderii și angajării pe calea practicii politice, politica practică rămîne un etaj interzis stîngii independente.2 Altfel spus, stînga independentă începe să fie publică, și chiar practică, fără a fi însă cu adevărat politică.3 Ceea ce face ca idealismul ei inițial să supraviețuiască sub o formă mutantă: ca principialitate din care, chiar dacă nu se traduce într-o practică socială relevantă, oamenii mai trebuie să și trăiască. Pe scurt, bună parte din stînga independentă românească ia calea ONGului, sau se lasă pătrunsă de discursul și praxisul corespunzătoare. (Din această perspectivă, a ideologiei practicii civice, cel mai bun ONG rămîne desigur universitatea.) Această maximă întindere a stîngii independente, de la nucleele de discurs și teorie la grupurile de civism voluntar sau salariat, pînă la cercurile concentrice ale publicului cu diverse grade de devotament și ale cărui margini exterioare se confundă pînă la indistincție cu practica și discursul de centru-dreapta (liberalism, formalism democratic, curățenie), era însă ținută laolaltă de acest cel mai mic numitor comun al stîngii – minima atenție pentru chestiunea socială. Or, în această perioadă, chestiunea socială e cît casa. Dreapta e la putere, nemulțumirea e generală. Stînga partinică zburdă și ea pe valul aceleiași nemulțumiri. Această serie de coincidențe explică, în fond, această ocurență unică, singura dată cînd stînga independentă și publicul său imediat au votat cu stînga pesedistă. Dar în niciun caz de dragul ei.

2012–2014: La nivel politic, situația devine ambiguă: dreapta la președinție, în justiție și-n servicii, stînga în guvern, în parlament și-n pușcărie. La nivel social, aceeași ambiguitate: reîntregirea salariilor, armistițiul aparent al austerității și doi ani de relativă stagnare cu aer roz de bine că măcar nu-i depresie produc o amnezie sau o derută aproape completă în rîndul stîngii independente și al publicului său imediat. Odată bătălia social-economică încheiată cu o suspendare, stînga independentă se fragmentează pe teme și direcții divergente: Forumul de la Cluj sfîrșește într-un fiasco, alte încercări de federalizare a stîngii independente nici nu mai au loc. Fiecare își vede de treabă pe cont propriu și mare parte din stînga se risipește din nou în teme cultural-simbolice, de statut: uneori, chiar în aceeași zi, trecînd de la niște proteste antiausteritate și anti-FMI la niște proteste anti-ACTA one way only. Multe capcane pe drum, de moralism civic, în care stînga independentă putea să cadă și în care n-a ratat niciodată ocazia să plonjeze: de la papionadă la turnura naționalistă/macoveistă a campaniei Roșia Montană, la anticomunismul redescoperit, astăzi ca întotdeauna, în lupta electorală cu monstrul PSD-ist. Monstru care, pentru prima dată de zece ani încoace, pare intrat într-o criză de reprezentativitate fără ieșire.

Între 2004 și 2014, cam la fiecare votare, stînga independentă a intrat în teren, chiar dacă în ultima clipă sau cu sufletul îndoit, de partea candidatului de dreapta. S-ar zice că, exceptînd parlamentarele din 2012, lumea progresistă a votat constant pe linii de statut, de valori abstracte – democrație/anticomunism/anticorupție –, și nu pe interese de clasă. La o privire mai atentă însă, nu neapărat: odată pentru că e improbabil ca PSD, în forma lui actuală, să reprezinte într-adevăr interesele de clasă ale publicului de stîngă principială. Dar nu mai puțin pentru că, în ce-l privește pe acesta – publicul stîngii independente, tînăr, urban, educat –, votul de statut este un vot de clasă: statutul său (nivelul studiilor, experiența urbană) fiind singurul cîrlig cu care se agață de condiția visată a clasei de mijloc, toate celelalte probe trimițîndu-l acasă.

Acest ultim refugiu în civism, traductibil mai mereu într-un vot la dreapta, pe care mare parte din stînga independentă & lumea progresistă îl parcurg de fiecare dată, este, așadar, în bună măsură expresia idealismului inerent acestei poziții: idealism, ca hobby sau ca lobby, ca teorie a socialismului sau practică a civismului, de la caz la caz. Simplul statut de conștiință morală, deci apolitică și fără efect real, al jocului politic împinge nu doar la delimitarea obligatorie a stîngii de principii față de corupția reală (realului) din stînga de partid, dar și la înghesuirea stîngii principiale în colțul din dreapta al ringului politic și marșarea pe veșnicele criterii constituțional-democratice, formale, ale statului de drept, abandonînd pentru mai tîrziu revendicările de justiție socială – oricum nereprezentate și absente din bătălia politică. Desigur, nu toată lumea alunecă la fel de repede și la fel de pătrunsă de la principialismul de stînga la votul de dreapta. Dar acolo unde idealismul ține deja de fișa postului și unde imaginea etalată a unui statut „middle class“ e prima și singura șansă de a pupa vreodată acest middle class, acolo angajarea în recurenta campanie anticomunistă a dreptei devine aproape o obligație.4 Acestea fiind coordonatele, șantajul periodic al alegerilor fără alegere lasă de obicei stînga independentă în fața unei alternative deopotrivă de idealiste și după liniile căreia ea nu întîrzie să se rupă: pe de o parte, într-o minoritate care insistă pe irelevanța ultimă a alegerilor „democratice“, pe falsitatea agendei politice, hegemonia nechestionată a dreptei și ocultarea deliberată a chestiunii sociale – și care minoritate devine, inevitabil, din perspectiva scenei publice, cu totul irelevantă; și o majoritate care, sub imperativul urgenței practice (deh, spiritul ong) și al minimalismului răului, se angajează cu pasiune într-o mereu nouă reînscăunare a democrației și rundă de anticomunism.

La capătul acestei decade de coabitare – cu puncte de contact ca inexistente între stînga de partid și stînga de principii –, peisajul e, așadar, dominat de ruine: stînga de partid, trecută degeaba prin filtre succesive de purificare a imaginii și decomunizare (Iliescu–Năstase–Geoană–Ponta), n-a reușit, după toate evidențele, să cîștige nici măcar o brumă de respectabilitate și onorabilitate în ochii clasei de mijloc, dar a pierdut, incidental, pînă și acea doză de stînga – în sensul strămoșesc de paternalism și tărăgănare – pe care o mai avea. Un interes obsesiv pentru imagine, un dezinteres total pentru ideologie. La sfîrșit, a pierdut așa cum o merita: strivită de propria-i imagine antipopulară, dezertată chiar și de cei care altfel au o sensibilitate ideologică asumat de stînga. Fisurile tot mai amenințătoare care apar azi în blocul pesedist, în ciuda retoricii afișat de stînga de la care se revendică („stîngă europeană“, „reluarea agendei sociale“), nu contrazic deloc această evoluție, ci o aduc la concluzie – recuperarea ideologiei nefiind decît ultima încercare disperată de marketing și imagine. O încercare foarte puțin credibilă și care nu demonstrează decît că identitatea de stînga a ajuns un accesoriu simbolic cu oarecare trecere în societate tocmai în vreme ce PSD-ul nu avea altă grijă decît să se delimiteze și dezică de așa ceva. Problema nu e deci că a sacrificat identitatea politică în favoarea imaginii și respectabilității democratice – problema e că pînă și în această muncă de marketing s-a comportat diletant.

Pe de altă parte, stînga independentă și publicul ei – mica brumă potențial progresistă din lumea cea mai bună a Facebookului – se regăsesc la capătul deceniului lor de existență cam în aceeași situație de-acum zece ani – totala nereprezentare politică a temelor de stînga –, doar că în număr sensibil mai numeros și într-o dispoziție pare-se ceva mai iritată: dacă în 2004 stînga independentă ducea campanii despre irealitatea imediată (Irak, imperialism etc.), neavînd astfel cu ce influența bătălia politică de-acasă, în alegerile din 2014 stînga independentă s-a scindat în interior, pe marginea chestiunii formalismului democratic al unui cadru capitalist oricum de nechestionat. Somată fiind să aleagă între o dreaptă coruptă și o dreaptă corectă, între capitalismul de cumetrie și capitalismul de multinațională, stînga progresistă a urmat un tipar ce pare să-i definească deja tradiția electorală: fie a dezertat jocul politic imediat, fie s-a înrolat, mai cu inima strînsă, mai cu entuziasm, în tabăra dreptei. După zece ani de configurare, specializare, articulare, concretizare a stîngii independente, așa ceva e puțin, e trist, e frustrant.

Am tot vorbit despre PSD și „stînga independentă“. Altfel spus, concret, despre cîteva mii de cadre de partid active și, iarăși, despre cîteva sute de tineri intelectuali cu relativ mai mult timp liber. Unde e însă societatea de stînga – clasele sau structurile sociale pe care le reprezintă partidul și intelighenția sau în numele cărora încearcă ele să vorbească? Poate că traiectoriile paralele pe care le-au descris pînă aici stînga independentă și stînga de partid, neîntîlnirea lor se datorează nu atît unei incompatibilități directe între ele, cît unei raportări deopotrivă de problematice față de această masă socială opacă, presupusul suport social al ambelor. Într-un fel sau altul, nici stînga independentă, nici PSD nu au reușit să se situeze într-o relație de contemporaneitate cu cei pe care s-ar presupune că-i reprezintă, chiar dacă vorbim aici de două noncontemporaneități perfect opuse.

Pe de o parte, stînga independentă pare prinsă, volens-nolens, într-o poziție de avangardă față de o societate încă buimacă atît în termeni de conștiință politică articulabilă, cît și ca urmare a euforiei postcomuniste & terapiei de șoc din prima decadă democratică. O relație de avangardă, în două sensuri: pentru că mai articulată și mai conștientă ca discurs politic, dar și – la nivel material, și deci pe post de condiție de posibilitate a acestui avans în termeni de politizare – dispunînd de mai multă libertate de mișcare în cîmpul relațiilor de producție, membrii săi nefiind cu totul încastrați în structurile de dependență față de piața muncii (fie pentru că sînt prea tineri, fie pentru că au reușit să se salveze în aceste zone privilegiate pentru civism care sînt universitatea și ONG-urile). Departe de mine intenția de a credita astfel obiecția extrem de recurentă în spațiul nostru public, de snobism și rupere de societate, „gauche caviar“, adusă la adresa stîngii independente. Dar dacă această acuză este atît de des aruncată – și mai ales autoasumată – în rîndurile independenților de stînga e și pentru că există, într-adevăr, un raport de necontemporaneitate politică între acești actori și suportul lor social. Doar că problema și vina în această nonrelație nu aparțin (cel puțin nu exclusiv) „elitei“ de stînga, ci deopotrivă claselor populare: nu stînga independentă e prea avansată, ci conștiința politică a societății e cumplit de înapoiată. Ceea ce trebuie luat nu ca o sentință morală asupra naturii anistorice a claselor populare, ci ca un diagnostic al evoluției lor istorice imediate. Altfel spus, ținînd cont de masiva destructurare a societății pe care au impus-o, pe rînd, decada de terapie de șoc după 1989, bula de bunăstare europeană pe credite usturătoare și-apoi revenirea la austeritate și regresie socială, acest retard al conștiinței politice a maselor e cel mai firesc dintre lucruri. În condițiile în care, din masa salarială mai mult sau mai puțin omogenă pe care a lăsat-o comunismul, o treime a plecat din țară, o treime a rămas sub pragul de sărăcie în țară, exclusă din orice formă de reprezentare și participare socială, iar o treime înoată, sub diverse forme de drame și succes, într-un cîmp al muncii complet flexibilizat și precarizat, e absolut firesc ca, în opinia vastei majorități dintre aceste categorii, orice promisiune de schimbare profundă a societății într-o direcție emancipatoare să nu pară decît cu totul delirantă și iresponsabilă, singurele opțiuni rămînînd pasivitatea totală, refugierea în obscurantism sau răbufnirea reacționară.

Dar dacă stînga independentă este nevoită să joace un rol de avangardă solitară a propriei sale baze sociale, PSD pare prins – involuntar sau nu, puțin mai contează, de vreme ce ceea ce a început ca un calcul strategic pare să se fi fixat ca inerție structurală a partidului – într-o relație de ariergardă cu propriul său electorat. Altfel spus, într-o relație de simplă defensivă, în care maximul pe care-l poate promite propriului său electorat este că va îndulci și temporiza pe cît posibil – foarte puțin posibil – programul de guvernare al dreptei neoliberale și consecințele lui sociale. În acest sens, deși agenda socială și economică a partidului a abandonat cu totul compromisul de neoliberalism și neodezvoltaționism pe care l-a încercat, și nici măcar foarte coerent, între 1992 și 1996, optînd pentru un neoliberalism pursînge, imaginea-tip a electoratului său pare să se fi fixat pe constituency-ul popular al acelor ani: acele proverbiale mulțimi de muncitori manifestînd în fața propriilor fabrici pe cale de privatizare, blocînd drumuri naționale, făcînd ordine și prăpăd în Piața Universității etc. – și cărora PSD le putea promite, paternalist și împăciuitor, amînarea privatizării, salarii compensatoare sau maxim niște relații de producție ceva mai blînde, sub aripa părintească a capitalului local (aripă sub care, în realitate, cel mai adesea se ascund niște structuri și relații neofeudale constituite în umbra provinciei). Or, tocmai acest constituency a fost profund dezarmat și demobilizat de evoluțiile sociale de după 1989, dacă nu complet măturat ca expresie politică: o treime emigrați în străinătate, o treime sub pragul de sărăcie acasă, o treime care oscilează (în funcție de diverse accidente cu efect de destin, precum evoluția schimbului valutar, prețul petrolului) între scenarii precare de middle class împlinit și prăbușire iminentă sub limita solvabilității personale. Nu-i de mirare atunci că PSD nu poate trece de 40% în alegeri și, mai grav pentru el, că acest procent promite să tot scadă. În aceeași măsură în care PSD a înșelat, sau pur și simplu abandonat, așteptările vechiului său electorat, a fost incapabil să atragă orice fel de simpatie dintr-o nouă categorie de public la care, în mod normal, ca „partid social-democrat“ într-o „țară europeană“, s-ar fi putut aștepta. Pînă să-și depășească imaginea de partid fost-comunist dedicat clasei fost-muncitoare, s-a erodat iremediabil și social-democrația europeană de tip nou, third way, pe care își paria fondurile de imagine.

Așa se explică de ce, în ciuda faptului că realitatea socială de la noi e una profund de stînga – în sensul că mustește de nedreptate, fracturile și contradicțiile sociale plasînd mereu România pe primele locuri din UE, și asta într-un context internațional în care oricum aceste dezechilibre și inegalități sociale plesnesc pretutindeni –, în ciuda acestui context obiectiv potențial exploziv, lectura politică a acestei realități e atît de la dreapta. Dar mult mai mult decît deciziile strategice neinspirate și/sau imaturitatea stîngii politice de la noi (fie ea de partid sau de Facebook), pentru acest impas responsabilă e mai ales destructurarea cvasitotală a bazei sociale a stîngii, efect al curei de șoc-euforie- groază prescrisă de sfertul de veac postcomunist. Or, clasa se face pe sine – pasiv, ca efect al relațiilor de producție, dar și activ, ca autoarticulare politică – în mult mai mare măsură decît e făcută de partid și de intelectualii săi, indiferent de zbaterea lor mai mult sau mai puțin sinceră. Cînd vorbim de recompoziția de clasă, restructurarea fracturilor sociale și progresul eventual al forțelor de producție, vorbim, așadar, de-o poveste lungă.

 

 

Note:

1. ‑Ca să nu existe vreun dubiu, folosesc aici acești termeni – stînga independentă și stînga de partid – în modul cel mai imprecis cu putință: conștient, altfel spus, că prin stînga de partid desemnez astfel ceva ce nu are vreo legătură cu stînga, dar și că prin stînga independentă desemnez ceva extrem de flu, între un nucleu de cîteva zeci de grupări, proiecte, activități și o plajă socială ceva mai extinsă, de cîteva mii, poate zeci de mii de receptori imediați ai acestui discurs și ai acestor acțiuni.

2. ‑Singurele momente în care putem bănui o incidență politică a acțiunilor stîngii românești independente – protestele din 2012, protestele anti-Roșia Montană – au fost contexte în care a intrat în horă la braț cu o gamă foarte largă a spectrului politic, alcătuind astfel un lanț prelung de echivalențe care cuprinde, în cazul campaniei RM sau, că veni vorba, al ultimelor alegeri prezidențiale, chiar și secțiuni ale extremei drepte.

3. ‑Nu mă refer, desigur, la semnificația new left a termenului – în care totul e politic și politica e însăși ontologia socialului –, ci la sensul prozaic, de prezență pe scena politică.

4. ‑Acest civism de stînga – electoralmente indistinctibil de cel de dreapta – se configurează tot mai mult ca un stil de viață, cu toată încărcătura de autentic și gratuit, aleatoriu și profund pe care o are această expresie. O mască, în fond, absolut autentică, în sensul că acest stil de viață reflectă corect falsitatea poziției sociale, de simplă conștiință morală, oricum nu prea auzită, pe care stînga trebuie să o ocupe chiar și atunci cînd abordează lucrurile cele mai imediate și mai politice. Dar un lifestyle care, întemeiat pe coordonatele civismului și urbanității moderniste, progresismului liberal și responsabilității sociale, ar avea toate șansele să cîștige zone largi dintr-o anumită categorie socială – tocmai acea categorie socială, tineri, educați, urbani etc., care constituie electoratul spontan al stîngii în Occident. Așadar, un public potențial larg, dacă nu s-ar confrunta cu o singură problemă: că această zonă este deja ocupată prin tradiție de dreapta. Și că dreapta și-a fixat hegemonia asupra acestui public urban și educat tocmai printr-o delimitare constantă de stînga (partinică și nu numai, căci anticomuniștii n-au prea stat la trasat nuanțe) drept cel mai uncool lucru din cîte există. Acest conflict dintre forma (mediul, stilul) de viață și reprezentarea politică a publicului de stînga independentă se anunță, iată, din însăși structura de clasă a acestui public. Și, cum nu poate fi vorba de vreo mobilitate socială și deplasară implicită în structura de clasă a acestui public, cea care trebuie să cedeze – să-i facă loc – este reprezentarea sa partinică.