Ce este o singularitate? Ceea ce nu are loc decit o singura data, intr-un singur punct ? in afara timpului, in afara locului ?, altfel spus, o exceptie. Nu o particularitate care incape sub un gen, ci o proprietate unica ce scapa aproprierii, o tusa exclusiva si care, ca atare, nici macar nu este prelevata pe un fond comun, dupa cum nici nu i se opune.

Singular este Dasein-ul, existentul care nu are loc decit je-mein ? de-fiecare-data-al meu ?, unde nu trebuie sa ne gindim ca ?al meu? se marcheaza in sensul unei reprezentari a unui ?eu?, ci, mai degraba, ca acest ?de fiecare data? este ocurenta mereu singulara care determina instanta (sau sansa) unui ?subiect?, care nu este nimic altceva decit clipa risipindu-se a enuntarii sale (a unui ?a spune eu?, si nu a unui ?a se spune, a se pretinde eu?), a enuntarii si/sau a prezentarii sale (precum, in fond, ego sum, ego existo al lui Descartes).

Astfel, singularul nu are loc decit atunci cind are loc: el se confunda cu o ivire, care implica o disparitie corelativa si consecutiva ? in realitate, cvasisimultana ?, de-abia diferita de timpul lui ?a spune eu?, de-abia indepartata de spatiu-timpul unei strafulgerari, adica, in egala masura, de spatiu-timpul unei vieti. O viata, o ex-istenta: intre nastere si moarte, timpul faptului de a fi in afara de sine pentru a fi sine, sine insusi mereu si pina in moarte ex-ceptat de sine?
Dar tocmai din acest motiv, singuli, in latina, nu se spunea decit la plural: este unitatea luata una cite una, rind pe rind, a unui ?de fiecare data?. Acest ?de fiecare data? al existentei exceptionale implica o dubla articulare: cea a diferitelor dati ale aceluiasi ?eu? si cea a diferitilor ?eu?, a caror multiplicitate este a priori prezenta in diferenta pe care un eu trebuie s-o faca pentru a fi eu, adica tocmai in singularitate.
In acest fel este afirmat a priori ? in mod transcendental sau existential, in sensuri pe care nici Kant, nici Heidegger n-au stiut sa le fixeze intru totul, desi le-au presimtit ? ca, in fond, co-existenta singularitatilor este constitutiva pentru existenta pur si simplu si in general (si, in plus, nu numai pentru existenta celor pe care-i numim ?oameni?, ci pentru existenta tuturor fiintarilor). Exceptia existentiala implica regula unei co-exceptii universale.
Prin urmare, trebuie sa desemnam acest transcendental sau existential si prin ceea ce Marx ramine pina astazi singurul a-l fi desemnat in mod formal: productia sociala a omului sau, pentru a fi mai precisi, productia sociala-naturala a omului si a naturii. Prin ?productie sociala? nu trebuie in niciun caz sa intelegem o dimensiune adaugata sau supletiva la ceva care ar fi mai intii si in sine ?om? si ?natura?. Trebuie, dimpotriva, sa intelegem, cu mult in amonte de reprezentarile operatiilor de productie (munca si schimbul), constituirea singular-plurala a existentei: faptul ca ea iese la lumina, cu spatiu-timpul ex-istarii sale, prin, in si ca singularitatea plurala. Si ca aceasta nu are loc in mod distinct intre ?om?, pe de o parte, si ?natura?, pe de alta, ci ca acest partaj este deja el insusi existential si ca acest existential prinde in miscarea sa instanta unei munci si a unui schimb ele insele a priori.
*
Aceasta gindire a singularitatii ne-a devenit necesara chiar pe masura prabusirii reprezentarilor dupa care unitatea era gindita, in ultima instanta, ca unitara mai degraba decit ca unicitara, ca sintetizanta mai degraba decit ca distributiva, ca monovalenta si monotelica mai degraba decit ca polivalenta si politelica ? sau, altfel spus, cu mult dincolo de valoare si de telos. Asa-zisa ?prabusire? nu este un accident: ea este, intr-un sens inedit, ratiunea insasi a istoriei noastre, redeschiderea si relansarea ei, daca mi se ingaduie sa spun astfel.

?Productia sociala-naturala a naturii si a omului?, sau ceea ce voi reformula pentru o clipa cu expresia mai bine accentuata a unei creatii tehnice a lumii singular-plurale ? iata ce ni se cere sa gindim in zorii secolului al XXI-lea.
*
Singularul isi implica limita. El face mai mult decit s-o implice: o stabileste odata cu el insusi, se constituie ca limita sa si constituie limita ca fiind a sa. A fi jemeinig inseamna a fi ?al meu? sau ?al sau? nu ?de fiecare data?, in sensul tuturor datilor si dintotdeauna, ci, dimpotriva, conform discontinuitatii si discretiei datilor, a spatiu-timpurilor si a fapturilor-de-a-avea-loc, care sint totodata si de fiecare data in-afara-de-timpuri-si-in-afara- de-locuri. Nu ceva fara incetare, ci conform incetarii, intreruperii si intervalului. Un interval separa singularul pentru ca el sa fie singular, daca putem s-o spunem in termeni cu o aparenta finalista.

Or, e limpede ca nu despre finalitate e vorba, nefiind potrivit sa spunem ca singularul ar fi un scop al naturii (al istoriei sau al lui Dumnezeu): el este, mai degraba, in regimul transcendental-existential pe care il schitez, conditia de posibilitate (sau de necesitate ? ori, dincolo de aceasta opozitie insasi, el este libera provenienta, eliberarea in sine, adica pornind de la nimic, a fiintarii in general fara scop).

Daca nu de finalitate e vorba, in schimb, finitudinea constituie, in aceste conditii, esenta insasi a singularitatii. Dar finitudinea e atunci de inteles nu ca o limitare, nici ca o lipsa in raport cu o infinitudine, ci, dimpotriva, ca modul propriu al accesului la fiinta sau la sens. In finitudinea singulara are loc partajul fiintei si sensului ? al sensului fiintei, al fiintei ca sens ?, partaj care nu depaseste si nici nu sterge limitele sau sfirsiturile singularului si care, dimpotriva, le distribuie si, distribuindu-le, le afirma de fiecare data conform exceptiei lor. Finitudine eminamente afirmativa a ceva ce este fara sfirsit in sens nonprivativ.
*
Limita sau sfirsitul singularului este deci ea insasi de o natura si de o constitutie cu totul particulara, pe care ar trebui s-o examinam. Fara aceasta examinare, nu vom reusi sa intelegem cum stau lucrurile cu singularitatea plurala, altfel spus, prin ea, cu fiinta-in-comun care ne face sau care ne intemeiaza (care ne imparte) si a carei comprehensiune ramine totusi mereu sfisiata intre integrarea, chiar fuziunea, in interiorul unui tot-comun si stringerea si absolutizarea intr-un tot-individual. Reprezentarea curenta ramine prinsa intre acesti doi poli si exista pentru asta mai multe motive in insasi structura gindirii occidentale, conform arhitecturii sale celei mai tari. Poate ca, intr-adevar, ceea ce s-a numit Occident n-a fost nimic altceva, in momentul nasterii sale, decit disolutia unei anumite stari date a faptului-de-a-fi-impreuna. In mod foarte precis, ceea ce in mit si in rit este dat din impreuna si pentru impreuna. Asta inseamna, asadar, ca a gindi singularitatea inseamna a gindi in chip necesar in afara mitului ? pentru singular nu pare a exista nici mit si nici rit ?, dar si la extremitatea metafizicii in sensul lui Nietzsche, la acea extremitate careia Marx, inca o data, ii semnaleaza punctul de inflexiune stabilind ca obiect al ontologiei ?natura sociala a omului?.¹
*
In ce fel este, prin urmare, limita care limiteaza si care singularizeaza singularul?

Propun astazi sa abordam aceasta chestiune in combinatorica a trei notiuni: limita, marginea, malul. Mi se pare ca jocul sau impletirea acestor trei notiuni ingaduie, poate, sa degajam o prima vedere asupra finitudinii singulare: asupra acelei finitudini care alcatuieste in acelasi timp pluralitatea sa discreta si sensul sau adevarul sau infinit.

Finitudinea se da gindirii in primul rind ca limita. Limita este capatul: extremitatea dincolo de care nu mai exista nimic ? nimic, cel putin din lucrul sau din fiintarea la limita carora s-a ajuns. Limita este capatul in masura in care ea pune capat, in care sanctioneaza o incheiere care este totodata o incetare si o intrerupere daca nimic nu vine sa justifice de drept survenirea acestui sfirsit. Capatul unei povestiri se intemeiaza de drept in organizarea insasi a acestei povestiri, la fel cum limitele tabloului sint ordonate de conceptia imaginii, si nu de impunerea unui cadru arbitrar. Dar capatul existentei ? dublul sau capat: nasterea si moartea, simultan simetric si disimetric ? nu incepe si nu se incheie decit intrerupind, deci lasind neincheiat. Niciun proces considerat ?natural? sau ?tehnic? nu poate fi dus la o desavirsire care sa nu fie si o intrerupere, incepind si terminind (fara urma de-nceput si de sfirsit?) cu universul ex nihilo si cu umanitatea ce duce universul cu ea in nihilum? (Se intelege ca totul se tese aici in jurul chestiunii ?nihilismului?!)

Incheierea, capatul cu adevarat final, nu poate adveni decit in masura in care un scop ? telos ? coincide cu un capat-limita. Dar daca singularul este atelic, limita sa nu-l poate implini. Ea-l circumscrie, in chip riguros, dar il circumscrie intr-o neimplinire, care ii este esentiala. Esentiala, neimplinirea sa este, asadar, la fel de bine si implinirea sa: dar o implinire fara capat, sine die.

In acest sens, nu ajungem niciodata la limita ? sau, mai bine zis, sintem intotdeauna deja expusi ei si nu incetam sa venim in atingere cu ea, adica s-o tatonam, sa ne atingem de ea si sa raminem la distanta de ea. Nasterea si moartea limiteaza in mod strict existenta mea si definesc ca fiind infinisabil accesul acestei existente la ratiunea sa prima si la scopul sau ultim. Dar aceasta definitie prin si in infinisabil constituie singularitatea finita.

Mereu si niciodata atinsa, limita este, in fond, deopotriva inerenta singularului si exterioara lui: ea il ex-pune. Ea este numaidecit si concomitent strictul contur al ?inlauntrului? sau si schita ?inafara?-ului sau. Latinul limes desemneaza mai intii drumul care trece de-a lungul unui domeniu. O latura a drumului apartine dominium-ului, cealalta apartine altcuiva, sau dominium-ului public, sau unui no man?s land care scapa oricarui imperium. Drumul insusi este limita ? sau, mai curind, aceasta e rind pe rind insesizabila linie mediana a drumului ori chiar acest drum in toata largimea deschiderii sale. Limita este deci intervalul, deopotriva deschis si fara grosime, care spatiaza pluralitatea singularilor, este exterioritatea lor reciproca si circulatia dintre ei.

Limita, prin urmare, este in acelasi timp si ceea ce singularii au in comun. Adica au in comun inexistenta liniei sale sau indecidabilitatea despartiturii sale. Existentii impartasesc negativitatea drumului lor comun, caruia fiecare singularitate ii imprima ceva din ea in aceeasi vreme in care totusi se retrage de pe el. Drumul nu duce catre nicio destinatie comuna, dominanta sau totalizatoare: el practica doar deschiderea dintre ei, circulatia intre toti, contactul si distanta intre finitudini. Limita este acest ?nimic-in-comun? prin care comunicarea are loc: daca vrem, impartasirea nasterii si a mortii, si deci impartasirea unui nimic sau a ?unei negativitati fara intrebuintare?, expresie a lui Bataille, pe care am putea-o transcrie si in urmatorul fel: ?sens fara semnificatie?. Nu e insa mai putin adevarat ca in aceasta impartasire a unui ?in afara? privat de substanta si de semnificatie salasluieste insasi posibilitatea co-existentei si, astfel, necesitatea co-existentei in definitia insasi a existentei in general.
*
Dar, astfel, circulatia pe limita trece si se petrece intre doua margini. Ea separa si reuneste tocmai ceea ce chiar ea de-limiteaza, adica fiintarile. Limita nu este nimic, dar ea are sau departeaza doua margini distincte ? la fel cum o linie geometrica fara grosime are si ea doua parti. Proprietatea limitei, care in ea insasi este fara proprietate, formind exteritorialitatea in raport cu orice proprietate, consta in dedublarea sa, pe care am putea-o numi si dez-marginirea: distinctie a marginilor, evadare a ?nimicului? pe cele doua margini ale sale.

Marginea [bord] este extremitatea unde se opreste o structura ? si, mai intii de toate, invelisul unei corabii (in originile cuvintului in franca din Galia, norvegiana veche si saxona), dar si, in general, extremitatea unei scinduri taiate. Marginea are, pe de o parte, natura limitei: incizie, diviziune care in sine nu este nimic, care face sau care deschide nimicul unei distante ? dar, pe de alta parte, ea are consistenta a ceea ce a fost taiat, dupa legea unei decupari, deci a unui traseu conform limitei si oferind, propriu-zis, nu numai schita, dar si relieful, conturul consistent al singularitatii.

Marginea este acel ceva prin care limita face contact sau se face ea insasi contact. Pe limita, singularii sint unul linga altul. Ei se ating, astfel, adica se indeparteaza de nimic: foarte exact, de nimicul pe care-l au in partaj. Marginile sint unele pentru celelalte in dublul raport al atractiei si respingerii. Prin margine, poti aborda la cealalta margine, chiar te poti deda unui abordaj. Poti, de asemenea, sa debordezi, tocmai pentru a aborda de cealalta parte, asta daca nu vrei sa te raspindesti in nimicul limitei: aceasta depinde de energia, de impetuozitatea cu care te lansezi.

Marginea este partea sau dimensiunea expusa si expunatoare a singularului: ea il expune la limita, este, in fine, limita insasi, nu atit ca linie de grosime zero, ci ca fata, acces, alura si aspect ale fiintarii delimitate. Pe margine, limita este ceva sau cineva: ea devine nimicul configurat, un existent sau un altul, ori cutare sau cutare spatiu-timp al unuia si aceluiasi existent. Configuratia nimicului este modelarea sfirsitului, daca se poate spune asa: nimic luat drept ceva, nu ?ceva mai degraba decit nimic?, ci mult mai mult si mult mai problematic, ?un nimic?, ?un ceva de nimic? ? ceva sau un/o cineva ? si astfel acest nimic iesit din nimic, expus, prezentat sau reprezentat, destinat sau alaturat, confruntat, infruntat (poate ca in felul acesta ajungem si la filiatia dintre nimic [rien] si res).

Expunind si expunindu-se, marginea retine in configuratia sa ceea ce contine. Ea este marginea unui continut, sfirsitul unui definit si orizontul pe care-l prezinta astfel. Spre deosebire de limita, ea are o grosime, iar aceasta face masa pina in intimitatea cea mai profunda a lucrului si pina la celelalte margini ale sale: este, de altfel, imposibil sa determini daca o fiintare are mai multe margini sau daca are una singura, la fel cum e cu neputinta de stiut daca, in ce fel si unde o margine este externa sau interna, fiind, de altfel, mereu una si cealalta, intr-un anumit fel. Unica limita se pluralizeaza si se singularizeaza in ea. Marginea sau marginile string(e) laolalta consistenta unei substante si o tin(e) ferma in ea insasi. De aceea, marginile, stringind laolalta [en rassemblant], ingaduie asemanarea [la ressemblance]: identificarea figurii, de fiecare data singulara, dar de fiecare data figura a aceleiasi substante sau a aceluiasi subiect, pe cit si traseu/trasare a aceleiasi limite a carei finitudine goleste aceeasi substanta in miezul ei, o face astfel inabordabila si o restituie circulatiei nesfirsite intre singularitati: prin marginile sale, orice subiect se dez-margineste si nu este, de fiecare data, decit aceasta dez-marginire. (Iar ?subiect? trebuie inteles aici intr-un sens diferit de orice fiintare, substanta materiala sau fiinta-pentru-sine.)
*
Limita se pierde, asadar, si se regaseste, pe margine, dintr-o aceeasi miscare. Aceasta miscare este gestul singularului. Este elanul sau cel mai propriu, puseul sau, forta singularizarii sale, atunci cind are loc, de fiecare data cind are loc (iar acest ?de fiecare data? este deopotriva permanent si intermitent, continuu si discret; el este frecvent ? e frecventa de care vibreaza singularul, lungimea sa de unda proprie ? si rara ? este raritatea si scurtimea manifestarii sale singulare, a strafulgerarii sale proprii).

Aceasta forta nu este un atribut al singularului: ea il constituie. Singulus este format, in primul sau element, sin-, dintr-o radacina sem, care desemneaza unul (precum in simplex, si aici deja unul luat cite unul pe rind, nu unul-unus al unicitatii), si in al doilea element al unei alte radacini, identificabile in goticul ainakis, al carui sens se afla de partea ardorii, a tumultului si a impetuozitatii.
Cu sau fara etymon, singularul se singularizeaza in elanul care-l produce sau din care se trage el insusi. Este el insusi o forta, impetus sau conatus care surprinde sau care se lasa surprins de o ?data? (o ocazie, o ocurenta, o sansa, o intilnire, un ceas bun sau un ceas rau, un kairos, adica nimic inteles ca favoare, strafulgerare, contingenta de fiinta sau de sens).

Prin acest elan, singularul se smulge continuului ? adica, in prima instanta, unitatii ca unicitate si indiferentiere. El smulge unul (sem-) lui o data unului lui nici o data. El scoate data insasi, circumstanta, ocazia, altfel spus cazul sau ocurenta, din unitotalitatea care n-ar cunoaste niciun caz (si care nu exista) sau dintr-o universalitate care n-ar face lume, adica deschidere diferentiala de sens. Altfel spus, singularul asuma limita, se stringe laolalta pe ea si margineste pe ea dez-marginirea fortei sale. Limita nu este ceva dat dinainte: ea se retraseaza la fiecare nastere, la fiecare moarte si la fiecare apropriere singulara a unei Jemeinigkeit. Marginea este concretiunea ei, corpul, cu alte cuvinte fiinta in afara de sine, materia si forta unei existente, a tisnirii sale fragile si a necrutatoarei sale stergeri in sinul nimicului pe care l-a marginit o clipa: dar acest nimic nu este decit totalitatea indefinita a fortelor care-l strabat, provenind din el, intorcindu-se in el, smulgindu-l in existenti, in strafulgerari concrete de sens.
*
Aceste forte, sau aceasta unica forta discontinua de smulgere, deschid limita si detaseaza marginile. Marginea ca separatie, smulgere, este malul. Ripa vine dintr-o radacina care are valoarea sfisierii. Din aceeasi radacina vin si cuvintele grecesti ereipein (a cadea, a se prabusi) si eripn? (ripa, versant, coasta). Malul [rive] este separat si scobit, surpat, de apa in care cade si careia ii da, in schimb, numele sau de riu [rivi?re]. El este o inaltare prin excavare si prin cadere: inclinat, cazut, uneori ciopirtit, are ceva din ruina (in greceste, ereipia, si putem presupune o radacina rei comuna cu ereiko, a sfisia, a sfarima, a zdrobi). Riul se varsa in fluviu si acesta in mare: malurile devin tarmuri. Nu mai sint doar doua margini opuse, ci este interminabila sinuozitate a coastelor, prin care toate paminturile nascute ? sau orice alta nastere a pamintului ? sint expuse elementului lichid, mobil, deopotriva alt loc si neloc, departare a locurilor, in-larg, largime absoluta, indepartare.

Tarmul ca fiind cel mai apropiat, aici-ul unde ma mentin in securitate si de unde vad suferintele si chinurile celor care sint haraziti, la bordul vaselor, marii si vinturilor (e vorba de acel suave mari magno al lui Lucretiu, care, nu intimplator, a devenit un loc gnomic al culturii noastre).

Cu toate acestea, malul apare numaidecit la fel ca indepartatul, ca acolo-ul de dincolo de orizont, cealalta lume banuita, deopotriva temuta in strainatatea ei si sperata ca fiind garantia unei alte margini a elementului periculos, drept capatul posibil al unei traversari ? ceea ce este sensul fundamental al experientei ?, adica drept sansa unei sosiri pe vreun alt tarm, in preajma unei alte proximitati. Tarmul este locul de unde pleci si unde abordezi: un loc care nu este intocmai nici limita, nici margine (nici negativitate a urmei, nici pozitivitate a fortei), ci trecere, alunecare in apa coastei zdrelite sau zdrentuite, a rocii sfarimate in nisip, amestec de spuma si tarmure in care pasul se afunda.

Dar acesta poate fi si trecerea cuvintului, sensul sonor care debordeaza catre celalalt: Mallarm? vorbeste despre buze ca despre niste ?tarmuri roz?.

In mitologie, Acteon este eroul tarmului, care se spune akt?. Cum se stie, el este preschimbat in cerb de catre Artemis, pe care a surprins-o in vreme ce se scalda, iar propriii lui ciini il sfisie. Jean-Pierre Vernant intelege acest mit drept cel al probei trecerii de la adolescenta la virilitate. Delacroix a pictat aceasta scena, asezind protagonistii pe cele doua maluri ale unui riu ingust si involburat.

Gindirea singularului plural trebuie sa gindeasca sfisierea malului, experienta expunerii la indepartat si la nesigur, la pericolul traversarii si la posibilitatea derivei, precum si aceea a sosirii. Celalalt mal a fost, in numeroase mitologii, cel care se gasea de cealalta parte a mortii. Atunci cind nu mai sint mituri pentru a reprezenta o alta lume decit aceasta lume si atunci cind, dimpotriva, aceasta lume este cea care se dispune ea insasi intr-o geografie reticulata de lumi singulare cu toate expuse unele altora, celalalt mal este intotdeauna tarmul celuilalt singular, iar celalalt mal al mortii este inca aceasta lume, altfel decupata, altfel acostata. Existenta se tine in cartografia fiintelor una linga alta si dispersate intr-un ocean care este de fiecare data un altul si acelasi deopotriva, configurat in jurul unui tarm diferit.

Toti existentii sint rivali, adica riverani ai acelorasi ape si de aceea concurenti precum cei care pretind impreuna la binefacerile unui aceluiasi izvor. Rivalitatea aduce singularii in marginea, in pragul razboiului sau al competitiei pentru excelenta, in marginea dorintei, a aproprierii, a extorcarii sau a schimbului, in marginea rupturii reci, precum si a contagiunii febrile, in marginea echivalentei generale sau a unei valori absolute, incomensurabile si cu neputinta de socotit. Pentru a gindi aceasta rivalitate generala fara a dori s-o resorbim, si nici s-o intaritam, trebuie sa inventam o gindire a malurilor, a marginilor lor si a limitelor lor: o gindire a extremelor, a existentei extreme in finitudinea sa.

Lumea tarmurilor fara alt mal decit expunerea reciproca a tuturor tarmurilor ne apare ca lumea cea mai sfisiata, cea mai expusa propriei conflagratii. E o lume in care malul risca in orice moment sa dispara ca loc de trecere si de sosire, ca loc de revarsare din unul in celalalt, dintr-un element in contrariul sau si din viata in moarte. O lume in care malul si ruina rivalizeaza?

Occidentul incepuse printr-o deplasare de-a lungul tarmurilor unei mari ce a putut fi numita mare nostrum: o mare a noastra, comuna, trecere si impartasire. El s-a deplasat dinspre coastele orientale ale acestei mari ? Europa rapita de taurul divin ? catre coastele expuse deschiderii oceanului, de unde s-a avintat pentru a-si apropria inconjurul unui pamint pe care tarmurile n-ar mai fi decit niste chemari si provocari reciproce, masurindu-se cu masura unei dominari a marilor si, prin ele, a continentelor: supunindu-se incet-incet dominatiei spatiului mondial, al eliberarii si al inchiderii sale, ca si cum oceanul ar infringe malurile, iar nelimitatul limitatul ? accelerind schimbul si anulindu-l in acelasi timp intr-o indiferentiere a malurilor, a plecarilor, a sosirilor, a experientelor.

In loc de tarm, marginea se invirtoseaza si limita se inchide, este vorba de frontiera si de supraveghere, de borne si de metereze, de cearcane sau de rani: exasperata de sine, finitudinea sfirseste in rea infinitudine sau in nonsens. Nu sint cu putinta nici salvarea, nici adevarul tragic si nici miscarea unei istorii. De pe tarmul occidental, se pare ca nu ne-am imbarcat decit pentru oceanul netarmurit al nihilismului.

E insa tarmul nostru si, in fata elementului sinistru si abisal, ne mai revine inca sarcina sa raminem pe el si sa-l gindim. Dintotdeauna am vrut sa plecam si sa traversam, dintotdeauna am cautat sa derivam si sa ridicam ancora peninsulelor noastre. Ne-am recunoscut in cap si in promontoriu, in intrinduri, cap-compas cit mai departe-n larg. Ne revine sarcina sa gasim din nou aceasta aventura, sa ne reasumam riscul extremelor. Lumea singularitatilor e inca de deschis si de schitat, malurile sint de retrasat: lumea este din nou de interpretat si de transformat.

Asta daca avem grija sa raminem pe tarm, pindind noaptea si intunericul nesfirsit al oceanului in care soarele Occidentului a apus ? nu pentru a atinge, poate, o aurora mereu nesigura, ci pentru a ne deprinde privirea, si auzul, cu noaptea insasi si cu apropierea departatului, cu un imprevizibil adevar. Adresindu-ne unii altora aceste versuri ale lui Rilke:

Fa din mine paznicul spatiilor tale,
Fa din mine pazitorul pe stinca lui
Da-mi ochi sa pot cuprinde
Singuratatea marilor tale;
Lasa-ma sa alunec de-a lungul fluviilor,
Sa ma indepartez cu ele de tipetele riurilor
Si sa ma scufund in fosnetul noptii.²

Traducere de Ciprian Mihali

Note:
1. De exemplu, Manuscrisele din 1844, ?uvres, Pl?iade II, p. 92, adica deopotriva nonnaturalitatea sa si, prin ea, nonnaturalitatea lumii in general si constituirea sa singular-plurala.
2. Le livre de la pauvret? et de la mort, trad. fr. de Jean-Claude Crespy, ?uvres po?tiques et th?atrales, Paris, Gallimard, 1987, p. 340.