?Marginea? este ea insasi un concept marginal, rezidual. Secundaritatea sa este dubla, istorica si functionala: mai intii, asemenea altor concepte secunde, el nu se naste in acelasi timp cu orice alt concept cu care ar face cuplu, ci ca efect al unei conceptualizari prime menite sa puna ordine in entropia gindirii si a lumii. Conceptul ?marginii?, desemnind spatiul logic sau trimitind la spatiile fizice, sociale, politice, militare, este el insusi, asemenea oricarui concept, unul ordonator. Functional, apoi: ?marginea? provine din dependenta fata de tot ceea ce poate sa desemneze o centralitate in spatiul fizic sau in spatiul gindirii, o dominatie conceptuala sau o relatie de putere, insa o putere si o dominatie slabe, insuficient manifestate sau exersate.
Conceptul de ?margine? este insa marginal si intr-un sens mai profund: insuficient elaborat, el nu poate pretinde la statutul unei conceptualizari depline (precum ?subiect?, ?Dumnezeu?, ?Idee?, ?substanta?, cu toate asigurate sau dorindu-se ca atare), situindu-se, astfel, in chiar marginea structurilor gindirii, in spatiul, incert si impur, al tatonarii dintre inteligibil si sensibil, acolo de unde conceptul isi extrage resursele, renegindu-le odata instapinit asupra lor.
?Marginea? nu poate concura cu ?periferia? in opozitia cu ?centrul?, deoarece ii lipseste dintre determinatii ierarhicul si deci valoricul. Nu poate concura nici cu ?extremitatea? in raport cu ?mijlocul?, pentru ca nu activeaza explicit referinta spatiala. Marginea este in acelasi timp insa si periferie, impartasind cu aceasta din urma ostilitatea fata de centru, dupa cum este si extremitate, de la care imprumuta rezervele si distantele fata de tot ce se afla in mijloc. Dar marginea se inconjoara si de alte sinonime din care-si imbogateste sensul: tarm, mal, dunga, bordura, flanc, liman, contur, granita chiar exterior, marginea e ceva din toate acestea, fara a fi in mod precis una dintre ele ori suma (semnificatiilor) lor.
Marginea se da de la bun inceput intr-o tensiune constitutiva si ireductibila. Tensiunea provine din dubla ei capacitate de a uni si de a separa, de a stringe laolalta lucruri si intelesuri din cele mai contradictorii. Astfel, marginea unui fluviu (tarmul lui) desparte si stringe laolalta pamintul si apa, dupa cum marginea unei tari (frontiera ei) o apropie si o separa net de tara vecina. Apoi, marginea poate fi si locul in care ajungi de bunavoie (a sta pe margine), privind de acolo comedia lumii, cugetind ori scriind marginalii de pe pozitia linistita a celui care vede si nu este neaparat vazut, retragindu-te din forfota multimii si a lucrurilor in contemplatie, admiratie sau dispret. Marginea mai poate fi spatiul insuportabil, centrifug, in care te impinge tragedia lumii (a fi marginalizat, exclus, impins pina la granitele lumii, ale societatii, ale umanului, ale suportabilului, ori, uneori, chiar dincolo de ele). Determinatia negativa e mereu prezenta insa in ea: a fi pe margine sau a fi marginalizat poate sa insemne, totodata, si a fi marginit, ingust in capacitatile sale de intelegere si de actiune, ori, mai grav, presupus ca atare, judecat ca incapabil de a interveni acolo unde este solicitata prezenta eficienta imediata. Marginirea este echivalenta cu o diminuare, cu o restringere a posibilitatilor, cu o ingustare a orizontului de comprehensiune si de practicare a jocului politic, economic, social, speculativ etc. Cei marginalizati sau marginiti, exclusi printr-o decizie venind de la centru sau prin jocul conditionarilor de tot felul ori limitati prin aceea ca le-au fost sustrase mijloacele de intelegere si de actiune, ramin mereu suspecti: neputinciosi de a lua parte la un act constructiv, ei ramin insa suficient de periculosi pentru a-si utiliza resursele (de frustrare, de reprimare, de furie, de revolta) pentru a se ridica impotriva orinduirii, impotriva unei ordini care, cel mai adesea, isi gaseste legitimitatea tocmai din existenta lor: trebuie ca ordinea sa fie pazita sau, daca a fost tulburata, ea trebuie sa fie reinstaurata, deoarece supravietuiesc intotdeauna marginali si marginiti, exclusi si incapabili, care, prin simpla lor prezenta difuza si incomoda, necesita supraveghere, control, dominatie inasprita. Si pentru ca ei rezista integrarii, eforturi suplimentare se cer mereu a fi facute pentru a-i dez-margini, pentru a le largi orizontul si posibilitatile, pentru a-i domestici conform unei logici care guverneaza la centru si in tot spatiul sau de influenta.
Marginea este locul unde influenta centrului este cea mai mica si cea mai mare: cea mai mica, intrucit forta de actiune a centrului se diminueaza pina la a se stinge la marginile structurii, pe linia despartind-o de actiunea unui alt centru, vecin si ostil (marginea e margine tocmai pentru ca in zona ei cenusie forta se diminueaza pina la anihilare, puterea se preschimba in neputinta); dar si cea mai mare, pentru ca nu exista miza mai importanta pentru un centru (de putere politica, militara ori conceptuala) decit pastrarea sub control a marginilor, acolo unde acesta trebuie intarit tocmai deoarece pe acolo se scurge si se deturneaza actiunea puterii. Cei aflati la margine, niciodata inauntru si niciodata in afara, ci exact pe linia fara contur ce separa si confunda interiorul si exteriorul, sint primii prin care contaminarile si tradarile se produc. Pentru ca au petrecut mult timp in vecinatatea strainului, pentru ca i-au imprumutat moduri de gindire, obiceiuri, comportamente, marginalul e primul acuzat de tradare si primul supus unui control si unei anchete severe.

Dar marginea creeaza tensiunea maxima intr-un sens radical: ea este locul prin excelenta al transgresiunii, locul in care interiorul sparge limita care-l inchide pentru a depasi (ori pentru a se depasi), iar exteriorul penetreaza inauntrul pentru a-l lua in posesie, poate chiar pentru a se lua in posesie. Actul transgresarii (de la trecerea ?frauduloasa? a unei frontiere pina la incalcarea unei reguli morale ori a unui cod) pune fata in fata norma si marginea: a norma inseamna a fixa margini, a delimita, astfel incit orice norma, prin chiar functia ei de ordonare si includere, exclude, ?marginalizeaza?. Marginea confirma regula, norma, dar in acelasi timp, prin propria-i subtirime ori fragilitate, dezvaluie si denunta insasi precaritatea oricarei norme si, prin asta, violenta oricarei instituiri de norme.
Tot aici, tensiunea se naste din faptul ca identitatile (de la cele logice pina la cele nationale) se amesteca, se confunda, se atrag pe cit se si resping. La margine, identitatile sint cele mai nesigure si mai vulnerabile si tocmai aici ele se ameninta unele pe altele, alimentindu-se la centru, in interior, din aceste amenintari. Identitatile sint nesigure la marginile lor pentru ca acolo chestiunea insasi a identitatii nu se pune cu aceeasi gravitate, pentru ca acolo trecerile (licite sau ilicite) sint frecvente, iar transgresiunile cotidiene. Spaimele pierderii identitatii sint mult mai puternice la centru, in capitala, decit la frontiera, unde locuitorii ei, de o parte si de alta, o ignora atunci cind sint liberi si o incalca atunci cind sint constrinsi. Marginalul, frontalierul, chiar exclusul au un raport mai destins cu identitatea, asumind, prin mobilitatea pozitiei lor, si precaritatea identitatii lor. Prin urmare, de-abia marginea da seama de faptul ca nu exista identitate pura, definitiva, ca orice puritate sau eternitate nu sint decit deziderate, a caror implinire prin programe politice, religioase ori militare ? asa cum violent si tragic ne-a demonstrat-o experienta istorica pina de foarte curind ? trece prin sacrificarea ori anihilarea altor identitati.

Descriem prin aceasta schema rapida scena primitiva a devenirii lumii moderne, scena pe care, asa cum vom arata mai departe, conceptul, corpul si orasul isi ating marginile sau, mai bine spus, isi pun in chestiune propria identitate, precarizind-o, din clipa in care isi asuma, isi integreaza, printr-o logica proprie sau printr-o evolutie istorica, propriile margini. Conceptul, figura centrala a filosofiei, corpul, miza prima a puterii, orasul, spatiu al travaliului modern de centrare si concentrare a spatiului, suporta, in lumea modernitatii tirzii, o autodeconstructie, care nu doar le modifica raportul cu propria lor exterioritate, cu tot ceea ce nu e concept (reprezentari, intuitii, metafore etc.), corp (suflet, spirit, Dumnezeu etc.) sau oras (cetate, burg, sat etc.), ci le transforma in asa fel incit conceptele insele de ?concept?, de ?corp? sau de ?oras? se cer radical interogate si reconstruite. Cu toate ? dar ca ele multe alte concepte si figuri ale modernitatii ? sint in egala masura actorii si victimele unei logici autoimunitare, aceea prin care Jacques Derrida descria imanentizarea radicala a mostenirii filosofico-politice a Occidentului. Asta inseamna, spus pe scurt, ca nimic din exterior (metafora, spirit sau sat, de pilda) n-a provocat destabilizarea acestor concepte si figuri, ca o miscare interna si proprie lor se supune propriilor limite si le face sa iasa din cadrele pe care ele insele si le-au impus, tocmai pentru a le depasi mai bine.
Asa cum afirma Derrida in unul din textele sale canonice¹, putem citi istoria filosofiei occidentale, modernitatea insasi, ca pe o tentativa mereu reluata de identificare a centrului, a unui centru paradoxal, determinindu-se deopotriva ca apartinind structurii pe care o conditioneaza si exterior ei, intrucit nu se supune el insusi regulilor pe care le impune acesteia. Mai mult decit descriere a unui centru dat si stabil, istoria filosofiei occidentale depune marturie pentru o vointa de centru, asadar pentru dorinta unei organizari centripete a spatiului gindirii, care face ca puritatea cautata a unei structuri conceptuale cristaline sa fie mereu afectata de ?reziduurile? volitive, morale sau estetice, in imposibila reducere completa a eterogenului. Izbucnirea alteritatii, a diferitului, a marginalului are loc prin citeva evenimente filosofice (Derrida citeaza evenimentele ?Nietzsche?, ?Freud? si ?Heidegger?, la care s-ar putea adauga, desigur, ?Marx?), care denunta tocmai violenta inerenta oricarui demers centralizator si unificator. Marginea ajunge in filosofia postmetafizica sa tulbure centrul, metafora seduce conceptul, textualitatea se elibereaza de canon si se deda unei nesfirsite autoproliferari. Putem spune, astfel, ca identitatea conceptuala (dar si conceptul ?identitatii?) nu este mai precar(a) decit in alte vremi filosofice, doar ca precaritatea conceptului si identitatii este asumata drept conditia insasi a filosofarii.

Lui Foucault ii datoram insa o alta comprehensiune a marginii. In numeroase texte din anii saptezeci, el descrie modul in care puterea moderna trece de la un regim al suveranitatii teritoriale la un regim al disciplinei anatomice si al biopoliticii. In termenii analizei noastre, este interesant sa observam felul in care schimbarea ? mai precis rafinarea ? paradigmei puterii a modificat raportul centru-margine in ordine corporala. Astfel, daca puterea suverana este o putere teritoriala, preocupata de controlul armat si simbolic asupra pamintului si de instapinirea completa asupra corpurilor supusilor, conferind relatiei centru-margine o determinare predominant spatiala (ceea ce trebuia aparat era frontiera, marginea regatului, a statului, pina la sacrificiul suprem), puterea disciplinara si, mai pe urma, puterea biopolitica internalizeaza marginea. Distinctia centru-margine nu mai trece pe la extremitatile spatiale ale cetatii sau statului, acestea nu se mai inconjoara de santuri de apa, centuri de piatra si bariere umane; din ratiuni economice, demografice, militare ori politice, distinctia centru-margine, multiplicata cu numarul tuturor locuitorilor si identificata cu distinctia normal-anormal, trece printre indivizi sau chiar prin ei insisi. Dimensiunea simbolica a distinctiei se estompeaza in profitul celei functionale, rigiditatea vechiului sistem al supunerii corporale totale lasa locul supletei disciplinei si interventiei punctuale pe harta corpului si a mintii. Fiecare individ este central si marginal in cadrul sistemelor din care face parte; inauntrul lui, centralul si marginalul isi negociaza mereu locurile, dind masura succesului sau esecului social. Norma divide si recompune neincetat, produce marginalitate prin insasi instituirea si autoproductia sa. Astfel incit marginalii nu sint cei care locuiesc, fortat sau fortuit, la granita, in periferii, ci pot fi oricare dintre noi, in masura in care nu legea separa interiorul de exterior, ci norma divide in fiecare individ ori in fiecare grup de indivizi o interioritate si o exterioritate, un normal si un anormal, un supus si un rebel.

In celebrul sau text despre heterotopii², Foucault constata ca desacralizarea completa a timpului nu a fost insotita de o desacralizare complementara a spatiului; altfel spus, gindirea noastra a spatiului pastreaza numeroase reziduuri sacrale, care ne fac sa-l intelegem mereu in opozitii tari, printre care si aceasta dintre centru si margine (dar si interior-exterior, public-privat, oras-sat etc.). Meritul filosofului francez este de a fi demonstrat ca intre gindirea spatiului si practica lui efectiva s-a produs un decalaj crescind, strategiile de putere (politica, economica, militara etc.) nemaioperind de mult cu asemenea distinctii nete. Altfel spus, replierea noastra pe cuplurile de valori opuse ale spatiului, privilegierea unui spatiu (privat, de exemplu) in detrimentul altuia (public, in speta) este doar o reactie intirziata si mereu neadaptata la fortele care erodeaza in permanenta astfel de distinctii. Pentru a lua un exemplu concret, sa-l citam pe Lyotard, care, intr-un text consacrat megalopolisurilor postmoderne³, demonstreaza felul in care orasul a incetat sa mai raspunda modelului clasic al burgului marginit de cartiere mizere, surse ale insecuritatii, dar si ale poeziei lui Baudelaire si Apollinaire. Marginile oraselor au disparut, lasind locul unor centuri succesive de zone rezidentiale: ?Megalopolisul de astazi si de miine nu pare? decit sa extinda metropolele dincolo de limitele lor, sa adauge o noua centura de suburbii rezidentiale zonei cartierelor si sa agraveze astfel oboselile, incertitudinile, insecuritatea?.⁴
Asa cum conceptului si corpului le-au disparut marginile, asa cum amindoua sint impresurate de centuri normative, textuale, metaforice, simbolice, fara a se mai putea aseza intr-o structura stabila si linistitoare, tot asa orasele noastre, de la megalopolisurile occidentale pina la urbile romanesti supuse unei dinamici haotice, sint pe cale sa devina spatii ale dez-marginirii neincetate, spatii in care marginile au incetat sa mai fie limite, despartituri fizice, devenind mize de putere in ocuparea locurilor prin strategii care impartasesc prea putine lucruri cu opozitiile mostenite din traditia filosofico-politica occidentala.
Pentru a incheia, inca un citat din acelasi Lyotard, in care-mi pare ca descrierea megalopolisului corespunde in mare masura celei a conceptului, a corpului?:
Daca Urbs devine Orbs si daca zona devine intreaga cetate, atunci megalopolisul este fara afara. Si, prin urmare, fara inauntru. Natura este sub control cosmologic, geologic, meteorologic, turistic si ecologic. Sub control sau sub rezerva, sub rezervare. Nu se mai intra in megalopolis. El nu mai este un oras care ar avea nevoie de a fi reinceput. Vechile ?afara?, provincii, Africa, Asia, fac parte din el, amestecate cu indigenii occidentali in felurite moduri. Totul este strain si nimic nu este.⁵

Note:
1. Cf. ?Structura, semnul si jocul in discursul stiintelor umane?, in Scriitura si diferenta, trad. rom. de Bogdan Ghiu si Dumitru Tepeneag, Bucuresti, Univers, 1998, pp. 375?392.
2. ?Altfel de spatii?, in Theatrum philosophicum, trad. rom. de Bogdan Ghiu, Cluj, Casa Cartii de Stiinta, 2001, pp. 251?260.
3. ?Zone?, in Moralit?s postmodernes, Paris, Galil?e, 1993, pp. 25?37, text tradus de Ciprian Mihali in nr. 23/2005 al revistei IDEA arta + societate.
4. Ibid., pp. 27?28.
5. Ibid., p. 28.