Intre numeroasele anecdote care circula pe seama activitatii CIA, exista una in mod particular interesanta. Ea ne povesteste ca ofiterii CIA, care faceau jumatate din componenta ambasadei SUA intr-una din tarile sud-americane, se amuzau teribil pe seama unuia dintre aliatii lor locali, seful politiei din acel stat. Acesta era un politist deosebit de eficient: avea informatii despre tot ce se petrecea in respectivul stat, nu-i scapa nimic, controla totul. Totusi, si asta facea amuzamentul ofiterilor din serviciul secret american, acestui om care stia totul ii scapa ceva care-l privea personal si despre care nu stia si nu banuia nimic: iubita lui, amanta lui de fapt, femeia cu care facea dragoste de citiva ani buni, era un transsexual.
Dincolo de savoarea ei epica, aceasta anecdota ne infatiseaza un esec remarcabil al modernitatii. Intr-adevar, daca prelungim acceptabil unele din liniile analizelor lui Foucault, nu este greu sa observam ca politiile unor dictaturi sint cele care au realizat cel mai bine proiectul modern al panoptismului, utopia moderna a cunoasterii totale, ca vizibilitate totala sau ca identificare tabelara totala. Politiile, cele ale dictaturilor in primul rind, sint tinute sa realizeze un tabel complet privind identitatea indivizilor din populatia unei tari moderne. Iar esecul despre care ne povesteste anecdota este tocmai esecul cunoasterii moderne (politienesti) in fata identitatii sexuale.
Inainte de a fi devenit o problema, indeosebi pentru ultimul sfert al secolului 20, identitatea sexuala, sexul care este atribuit individului de catre altul si sexul pe care acesta si-l asuma, a parut a fi o realitate indiscutabila. Atit de naturala si de evidenta, incit a putut organiza formele originare ale sacrului sau pe acelea ale metafizicii in bine cunoscutele cupluri de divinitati sau in diadele conceptuale ale vechii filosofii. Poate ca tocmai aceasta certitudine a naturalului identitatii sexuale a permis anticilor si medievalilor acceptarea abaterilor de la tipar, ca monstruozitati sau curiozitati. Mai libera in gindire, modernitatea s-a dovedit a fi mai putin flexibila in acest domeniu. Societatile apusene moderne, ne reaminteste Foucault, au sustinut cu incapatinare ca omul are nevoie de o identitate sexuala adevarata. Explicatia ar fi ca lumea moderna a inteles in felul ei formula mentionata de Socrate, ?Cunoaste-te pe tine insuti?. Anume, daca pe templul lui Apolo de la Delfi formula era inscrisa in spiritul umilintei creaturale care indemna omul sa-si recunoasca propria conditie de muritor, fata de nemurirea zeilor greci, modernitatea a facut din aceasta formula un indemn de autocunoastere si autoidentificare psihologica.
Aceasta totala schimbare de registru este urmarea schimbarii de paradigma in modelarea teoretica a realitatii. De indata ce modelul transcendentei platoniciene, care facea ca aceasta lume imperfecta sa fie dublata de o lume a ideilor pure, a fost inlocuit de modelul imanentei spinoziene, trecut prin scoala filosofiei germane, in gindirea lumii moderne subiectul a devenit principiul constitutiv al lumii. Critica ratiunii pure a lui Kant are meritul de a formula foarte limpede, prin demersul ei, aceasta asertiune tipica modernitatii: lumea este construita in cunoastere, iar subiectul este principiul acestei activitati. Subiectul devine constructorul, daca nu creatorul lumii si, in consecinta, pentru gindirea moderna, devine mostenitorul de drept si de fapt al vechilor principii ? substante sau forme ?, mai precis mostenitorul calitatilor acestora, cele de unitate si consistenta, adica de identitate.
Modernitatea urma astfel, teoretic, linia gnostica a devalorizarii corpului si a valorizarii sufletului, linie inscrisa religios de crestinism in fundamentele culturii si civilizatiei occidentale, dezvoltind identificarea subiectului cu constiinta, prin echivalarea constiintei cu cunoasterea, cu ratiunea pura. Or, chiar aceasta identificare a subiectului cu cunoasterea avea sa fie pusa la indoiala, la sfirsitul modernitatii sau, poate mai bine, in modernitatea tirzie, de maestrii banuielii, Marx, Nietzsche si Freud. Ideea care pune in discutie identitatea subiectului constient, prezenta, intr-o maniera sau alta, la toti trei, este aceea ca, de fapt, constiinta nu este stapina in casa sa, aceea a psihicului uman. Intre ei, dupa cum prea bine se stie, Sigmund Freud este cel care se intereseaza in primul rind de sexualitate, de identitatea sexuala. Contrapunind constiintei inconstientul, Freud incepe totodata sa rastoarne asimetria stabilita intre corp si constiinta in constituirea subiectului modern.
Dar el nu revine la ideea, falsa, de altfel, pentru noi astazi, a unui corp sexual ?natural?. Atunci cind Freud sustine ca ?incarnarea? noastra este in acelasi timp perversa si polimorfa ? copilul este un pervers polimorf, dupa spusele sale ?, el sustine de fapt ca zonele erogene sint diferite de localizarea lor anatomo-fiziologica, respectiv ca nu sint localizate genital. Corpul pulsional e constituit din piese si fragmente, ca un montaj suprarealist, identificindu-se cu un traiect fantasmatic, si totusi riguros determinat, care face, pentru fiecare subiect, corpul lui erogen. Corpul libidinal, cel care incarneaza existenta noastra sexual-erotica individuala, nu este corpul anatomo-fiziologic, dupa cum nu este nici corpul instinctual, ci, dupa cum a aratat Freud in cazul paraliziilor isterice, un ?corp de limbaj?¹, un corp simbolic. Teoria psihanalizei impune ideea ca sexualitatea poate functiona fara sa fie legata de genitalitate: sexualitatea este singurul ?instinct? a carui satisfacere poate fi diferita de a celorlalte, nefixata instinctual de un obiect precis si exclusiv. Diferit de instincte, pulsiunile nu sint legate de conditii de satisfacere specifice si au plasticitate nelimitata, sint mereu gata sa gaseasca substitute pentru obiectele si scopurile lor. De aceea, dorinta noastra nu este o nevoie, adica nu este identificabila pornind de la ceea ce o satisface. Si tot de aceea, in aceasta lume, nevoile pot fi satisfacute, dar dorintele niciodata. Consecinta este ca identitatea sexuala poate foarte bine diferi de identitatea genitalitala.
Ca om al modernitatii, Freud a fost foarte prudent in constatarile sale, anticipind ca evolutiile ulterioare ale cunoasterii vor mai avea multe de spus. Si, intr-adevar, teoriile geneticii si biologiei umane au contribuit mult la schimbarea imaginii traditionale a identitatii sexuale corporale. Noua reprezentare ar fi aceea a unui corp in raport cu care determinarea dupa cele doua sexe este ceva lateral si accidental. Iar daca nu anatomia, ci procesele hormonale ne fixeaza identitatea, atunci trebuie sa spunem ca ele prezinta numeroase variatii. Prin urmare, nu ne putem baza pe niciun fel de esentialism identitar in ceea ce priveste masculinitatea si feminitatea. Se crede astazi ca ceea ce ne fixeaza identitatea sexuala este mai degraba o constructie socio-culturala: genul. Peste determinarea prealabila, peste soclul biologic al sexului si peste fluctuatiile acestei identitati, societatile au lucrat, prin sistemele lor de semnificare, religioase si culturale, modelind diferentele, prescriind atitudini, comportamente si norme, stabilind sfere de activitati si de caracteristici acceptabile social. Societatile au functionat mereu in conditiile acestei diversitati biologice, a sexelor si a virstelor, care produc diferente de comportament, numai ca intotdeauna religiile si culturile au procedat la o fixare a identitatii sexuale prin gen si, in consecinta, la o codare normativa a comportamentelor in functie de acesta; astfel, plecindu-se de la un dat biologic mai mult sau mai putin clar si stabil, se ajunge la un construct fix, clar, perfect definibil logic, adica la ceva cu totul nenatural.
Desigur, punerea in discutie a constructului social care este genul a fost de la inceput critica si militanta, pentru ca a vizat dominatia masculinitatii in societatile arhaice si traditionale. Intr-adevar, Antichitatea si-a elaborat teoretic diferitele paradigme ale corpului in functie de sexualitate si pentru a sustine ideologic, impotriva evidentei senzoriale a legaturii cu mama, patriarhatul traditional. Pentru ca rolul femeii in reproducere era evident, problema a fost de a sustine ? cu mijloacele de atunci ale semnificarii si speculatiei simbolice si teoretice ? rolul si mai ales primordialitatea barbatului, care era fapt social si politic implinit in ordinea sociala traditionala. Acesta a fost punctul social de pornire pentru teoriile filosofice si biologice care au facut din corpul si identitatea masculina punctul de plecare in definirea identitatii umane, iar din feminitate o identitate carentiala ? femeia ca un barbat pe dos! ? si secundara. O situatie sociala si politica primea astfel o justificare teoretica speculativa. Daca o astfel de explicatie nu ni se pare prea clara, sa ne amintim ca antropologii ne povestesc faptul ca, la anumite populatii arhaice, tatal este cel care mimeaza travaliul si primeste cadouri, este felicitat si se bucura de un fel de concediu de lauzie, in vreme ce mama reala este ignorata si trebuie destul de curind sa se intoarca la munca. Situatia ne poate parea amuzanta, dar faptul ca in societatea noastra traditional patriliniara copilul poarta doar numele tatalui este la fel de straniu, la urma urmei.
Ceea ce este interesant de observat este ca lumea noastra occidentala se pregateste ? teoretic, desi mai mult si mai evident pe latura mediatica, si practic, pe latura juridica sau, mai general, a regulilor sociale ? sa procedeze invers. Desigur, e maniera moderna de a defini omul ca subiectivitate care critica orice dominatie, orice restringere sau limitare a libertatii sale de a gindi, spune sau actiona. Remarcabil este insa faptul ca teoriile si sistemul mass-media procedeaza printr-o latenta simetrie inversa pentru a impune primordialitatea femininului, pentru a face din femeie omul fundamental si totodata pentru a sustine homosexualitatea fata de heterosexualitatea cuplului sau familiei traditionale. Stiinta, asa cum este prezentata in mass-media, pare sa subscrie la aceasta idee. Rasturnarea remarcabila de paradigma fata de traditie este contestarea ideii ca acest corp ar fi unul masculin: la nastere, omul prim, embrionar, este fundamental femeie, pentru ca se formeaza intr-un mediu hormonal feminin. A deveni barbat este un proces de lunga durata, dificil si riscant, un fel de lupta impotriva tendintelor inerente catre feminitate, ne spune endocrinologul Alfred Jost. Dar nici in aceste conditii masculinitatea si feminitatea, odata stabilite, nu se pastreaza aceleasi toata viata. Inainte de pubertate, in prima copilarie, absenta hormonilor face distinctiile inoperante; a doua modificare a balantei hormonale intervine odata cu virsta: balanta hormonala se dezechilibreaza prin imbatrinire, facind barbatii mai feminini decit erau ca adulti, iar femeile mai masculine. Tot astfel, tehnicile recente ale clonarii sustin importanta femeii si fac inca mai superficiala prezenta masculina.
E ca si cum mass-media si politicile sociale occidentale, la periferia carora se situeaza si Romania, ar crea o bresa in regulile modelului traditional al cuplului, cu dominare masculina si heterosexuala, contestindu-i fundamentarea teoretica. In golul justificativ astfel format vin sa se situeze cei marginalizati de identitatea masculina dominanta, femeile si, mai larg, din perspectiva dinamicii sexuale a cuplului, homosexualii si transsexualii. Asa cum, mai inainte, practicantii heterosexualitatii s-au simtit incurajati si sustinuti de teoriile, speculatiile si reprezentarile traditionale ale polaritatii asimetrice masculin-feminin, fostii marginali se simt astazi sprijiniti si incurajati de teoriile care dizolva aceasta polaritate in profitul unei identitati diseminate.
Disolutia modelului occidental al identitatii sexuale dihotomice, bazat pe asimetria masculin-feminin, nu pare sa instaleze o buna egalitate sau dulcea anarhie erotica, visata de un Marcuse sau de altii. Pentru ceea ce este cultura ? sau religia ? si pentru mass-media, in general, fostii marginali sexuali tind sa devina norma, noua norma, noua identitate dominanta. E perfect explicabil: atunci cind, intr-o confruntare, unul din adversari da inapoi, intre cei doi granita nu ramine fixa ? ea da inapoi impreuna cu cel care da inapoi, il urmeaza. E ceea ce istoria evidentiaza in lupta politica: daca o revolutie sau o lovitura de stat desfiinteaza identitatea politica dominanta, ceea ce se instaleaza nu este dulcea anarhie a relatiilor mai mult sau mai putin functionale, ci alte forte ies din umbra de pina atunci si preiau puterea, o exercita in folosul lor. Orice gol de putere sau bresa intr-o dominatie aduce, de regula, la putere grupuri care, in disolutia generala a vechii structuri, reprezinta majoritatile gata constituite si care folosesc aceasta putere in propriul interes.² Este ceea ce cred ca se intimpla acum.
Dar ceea ce se intimpla acum in mass-media se intimpla gratie modificarilor suferite de practicile sociale. Pentru om, mai degraba decit inlantuirea cauzala, devine lege regula stabilita de el, fiindca dintotdeauna la acesta culturalul a resemnificat biologicul; mai mult, se poate intimpla asa fiindca sexualitatea biologica e graduala, in timp ce corpul, calitativ si in timp, este discontinuu ca reprezentare culturala: o imagine identificatoare, construita semnificant, asadar prin codificari, si normata social-politic. De aceea omul este gata sa devina si poate deveni, ca identitate sexuala, tot mai mult ceea ce el isi doreste, la nivel colectiv, sa fie. E limpede ca, la acest nivel al evolutiei istorice, societatile umane se pot dispensa de rolul biologic si de cel social jucat de identitatea masculina dominanta. Aceasta rasturnare a paradigmei clasice a identitatii sexuale care tocmai se contureaza isi are cu siguranta sursa nu numai, si nu in primul rind, in schimbarea reprezentarii teoretice a corpului, ci in faptul ca, prin tehnici de biologia reproducerii si prin practici ale bioputerii, omul este tot mai mult construit social.
Adesea, cum spuneam, aceste coduri sint furnizate de practicile institutionale, juridice, etice si religioase ale societatii si ale vietii cotidiene, cele care regleaza comportamentele individuale. Si este efectiv usor sa recunoastem rolul decisiv al practicilor contraceptive sustinute de descoperirea pilulei anticonceptionale, care, decuplind efectele reproducatoare ale sexualitatii de sexualitatea efectiva, au produs o mutatie in mentalitati mai importanta si mai rapida decit orice teorie. Aceste practici sint cele care au decuplat sexualitatea de pe genitalitatea biologica si care, prin urmare, au sustinut ideea unei sexualitati asumabile, care nu deriva dintr-o esenta fixa, inscrisa in genitalitatea biologica. In felul acesta, sexualitatea a putut fi gindita dupa modelul devenirii, nu dupa modelul fiintei: drept ?ceea ce faci?, iar nu dupa ?ceea ce esti?. Daca societatile apusene moderne au sustinut cu incapatinare ca omul are nevoie de o identitate sexuala adevarata, tot ceea ce mai conteaza acum, observa Foucault, sint realitatea corpului si intensitatea placerilor lui.
Consecinta generala a acestor practici este efortul nostru de a gindi identitatea sexuala, ca si orice alta identitate a subiectului uman, dupa formula unei alteritati diferentiatoare ? fiecare cum e el ?, mai degraba decit dupa formula unei polaritati masculin-feminin. Corpul, eliberat de dispretul metafizicii, nu poate insa sa detina esenta identitatii noastre. Aceeasi paradigma a modernitatii care ii permite impunerea ii neaga corpului si esentialitatea in definirea identitatii sexuale a subiectului uman. De fapt, filosofic, toata problema identitatii sexuale a subiectului poate fi pusa in termenii evolutiei reprezentarii realitatii. Pentru tematizarea a ?ceea ce este (to on)?, importante sint entitatile in sine. Modernitatea, care tematiza cunoasterea, a pus in evidenta importanta relatiilor dintre entitati. Gindirea actuala, postmoderna sau globalizanta, tematizeaza comunicarea. In acest al treilea caz, relatia devine mai importanta decit termenii ei. Si mai puternica decit termenii ei, pentru ca ea le defineste identitatea.
Cunoasterea fixa metafizic identitatea, pentru ca, in relatia de cunoastere, entitatea cu care se stabileste aceasta relatie pastreaza o identitate care tocmai trebuie dezvaluita. Comunicarea o lasa sa se construiasca in urma instalarii relatiei: nu se intereseaza sa o cunoasca, ci, mai degraba, sa o produca. Internetul e paradigmatic pentru situatie. O adresa poate fi accesata de oriunde si de pe orice aparat, nu ca inainte, la telefonul fix, ancorat intr-un punct identitar spatial. Suplimentar, aici intervine si consecinta schimbarii moderne de paradigma: trecerea de la primatul esentei la primatul devenirii. Ceea ce caracteriza omul era esenta lui sufleteasca, din care, mai mult sau mai putin intimplator, dupa forta constiintei, ii deriva existenta. Rasturnarea pe care o introduce in finalul marii filosofii germane Hegel prin teoria devenirii este cea pe care o formuleaza Heidegger in ideea de existent si pe care Sartre o traduce atit de subtil hermeneutic atunci cind ne spune ca in cazul omului ?existenta preceda esenta?.
De aceea subiectul nu mai poate fi gindit decit ca nebulos, plural, cum sugereaza Deleuze. Si nu numai cunoasterea sociala, cunoasterea celorlalti, cunoasterea politieneasca esueaza. Nici cunoasterea ?interioara? nu este mai eficienta in identificarea identitatii noastre sexuale. Lacan considera ca psihanaliza o rupe cu modelele modernitatii atunci cind descopera caracterul ?nonmetodic? al destinelor noastre corporale. Inadaptarile se datoreaza faptului ca, in existenta noastra, corpul incarneaza efecte pe care nu le putem cunoaste de la inceput, ci le putem doar repera in complexele, inadaptarile si suferintele care fac ca viata noastra sa fie a noastra. Putem interpreta efectele inconstientului, dar munca lui nu poate fi nici masurata, nici temperata. Solutia psihanalizei lacaniano-foucaldiene nu mai este una moral-clasica, cum mai era totusi cea freudiana, a vietii echilibrate, ci un fel de a sti ce sa faci cu aceasta energie incalculabila a existentei noastre. Pe aceasta cale, ?Cunoaste-te pe tine insuti? devine ?Comunica cu tine insuti?.
Dar, pentru postmodernitate, metodologiile, care, din perspectiva teoriei comunicarii, sint niste procedee de decodificare, nu functioneaza unilateral. Adica orice decodare metodologica inseamna o recodificare potrivit unui alt cod. Schr?dinger a avut curajul sa spuna aceasta despre teoriile fizicii contemporane cu el, teoria relativitatii si teoria mecanicii cuantice. Cu cit mai adevarata este atunci aceasta constatare pentru ?stiintele omului?! Asadar, obiectivitatea reprezentarii stiintifice, reputat neutrale, asupra corpului depinde de codarile in vigoare, este relativa la un set de reguli prestabilite. Daca identitatea subiectului este consecinta unei codificari, orice noua identitate conferita subiectului este tot consecinta unei codificari. Urmind structuralismului, care descoperise mai multa cultura in natura, postmodernitatea descopera mai multa conventie sociala in chiar realitatea biologica. Desigur, dupa cum s-a vazut, noua gindire biologica face din reprezentarea comuna asupra corpului si a identitatii lui sexuale ceva superficial, pentru ca atribuie diferentele sexuale mai degraba metabolismului si codului genetic decit aspectelor anatomo-fiziologice imediat vizibile si pentru ca face din Eva, mai degraba decit din Adam, omul primordial. Dar si obiectivitatea acestei imagini neutral-stiintifice este discutabila: pentru omul modern, tot ceea ce exista exista numai in si prin reprezentare. Subiectul produce lumea producind reprezentarea ei, iar obiectivitatea cunoasterii stiintifice nu inseamna decit obiectivarea reprezentarii prin indepartarea metodica maximal posibila de cadrele subiective care fac posibila reprezentarea.
De aceea problema bine pusa ar fi: de ce lumea in care traim prefera sa conoteze ca feminin corpul uman primordial, de vreme ce stim de ce lumea traditionala preferase modelul masculin al corpului? Sau, mai general: de ce lumea noastra prefera astazi polaritatii masculin-feminin o identitate difuza, mai mult decit favorabila celor care in contextul modernitatii nu puteau fi decit niste marginali? Este acesta un semn hermeneutic al sporirii sferei intelegerii, este semnul caritabil al sporirii tolerantei? Reprezinta oare acest fapt o recunoastere a unei alteritati mai fin diferentiatoare si mai individualizante? Ce refuza in acest fel gindirea colectiva a societatii noastre: violenta, agresivitatea masculina, in profitul relatiilor tolerante si pasnice, al acceptantei feminine, sau capacitatea critica, ce poate parea uneori agresiva, in profitul unei acceptari pasive a datului social?

Note:
1. Diferit de paraliziile cu cauze anatomo-fiziologice, in care blocajul partilor corpului survine conform schemei anatomice a inervatiei motorii, in cazul paraliziilor isterice, omul isi reprezinta corpul sau dupa semnificatiile limbajului, adica face paralizii in functie de felul cum corpul este reprezentat prin cuvinte.
2. Pentru a fi mai explicit, aici sint obligat sa recurg la procedeul, pe care nu-l gasesc tocmai elegant, al autocitarii. In exuberanta presa a primelor luni din 1990, mi-am exprimat temerea, care s-a si adeverit apoi destul de repede, ca mult elogiata democratie proaspat instalata era una cu ?majoritatile gata constituite?. Ca era, adica, doar o masina de vot prin care grupurile celor care au profitat de pe urma evenimentelor de la sfirsitul lui 1989 obtineau deciziile, pentru ca isi asigurasera in prealabil majoritatea.