Scriitorul I. D. Sirbu ? spirit disident sufocat de comunism, dar recuperat intrucitva in anii tranzitiei (vezi nu mai departe decit ecranizarea TVR a romanului sau Adio, Europa!) ? e un caz atipic si greu de situat, dar care, prin virulenta si spiritul sau neinteles, ar putea ilustra optim termenii de marginalitate, identitate incerta, geografie subiectiva.
Paradoxal, tocmai inflexibilitatea principiilor sale morale il transforma intr-o fiinta fluida atita vreme cit, regretind un moment din trecut si prefigurarea viitorului vazut din acel moment, el refuza identitatea de facto, prezentul ce a ramas. E de ajuns sa rezumam foarte scurt biografia sa tumultuoasa, ce se leaga intrinsec de istoria regimului comunist in Romania inca de la sosirea sovieticilor dupa razboi si pina la ultimele grozavii de la sfirsitul anilor ?80. Parcursul tinarului intelectual si filosof promitator a fost scurtcircuitat in 1947, cind, in urma unei luari de pozitie intr-o sedinta a Catedrei de filosofie de la Universitatea din Cluj, I. D. Sirbu a fost inlaturat din postul de conferentiar recent obtinut si a fost trimis la carcera. Mai apoi, trecind de la munca silnica in mina la ani de inchisoare, sfirseste in domiciliu fortat la Craiova, unde lucreaza ca secretar literar la Teatrul National. I. D. Sirbu nu-si va recunoaste niciodata vreo vina originara, dar nici nu va reusi sa mai gaseasca vreun sens in viata. Cu toate acestea, asumind ?marginalitatea? impusa de sistem, el are ?un raport mai destins cu identitatea?: ludic, critic, asumind ironic pina si ?precaritatea identitatii?.
Luind ca obiect de analiza Jurnalul unui jurnalist fara jurnal¹, nu putem eluda un prim nivel al ?marginalitatii? la I. D. Sirbu, manifestat sub aspectul scriiturii insesi. Fara a uita ca jurnalul, ca gen contemporan, isi refuza orice definitie fixa, cu exceptia poate a libertatii si diversitatii formulelor de punere in pagina, mereu singulare, lucrarea in doua volume a lui I. D. Sirbu se demarca totusi net fata de minima cerinta a notatiei cotidiene cronologice specifice jurnalului. Mai mult decit atit, in ciuda izolarii sale, scriitorul se dovedeste in pas cu timpurile, de vreme ce se distanteaza de o viziune traditionala a jurnalului ca text intim, insistind pe valoarea sa de practica, de tehnica de existenta.
Explicatia pe care autorul insusi o da asupra modului in care isi redacteaza caietele ne indreptateste sa ne intrebam daca este realmente vorba de o scriere jurnaliera, dat fiind ca actiunea se petrece mereu noaptea, intr-o atmosfera specifica.
De fapt, acest caiet a inceput din nevoia de a putea scrie si in orele in care, neputind bate la masina (la care imi scriu prozele mele de batrinete) ? din cauza zgomotului, neadmis in bloc dupa-masa si serile ? simteam nevoia sa notez gindurile mele, tocmai fiindca am observat ca scrisul impiedica fluxul haotic al meditatiei interioare, obliga la logica si morala, intre minte si scris existind o tainica legatura, ajutor reciproc, sinteza creatoare. (IDS 2, 103)
O prima intrebare se impune flagrant: mai sintem in fata unui jurnal ori regimul nocturn si nevoia de a se ascunde ? agravate aici de urmaritorii Securitatii disimulati ca vecini ? justifica imprumutarea termenului de ?noctal?, propus de criticul Mihai Zamfir? ?Etimologia cuvintului jurnal ne trimite la ?zi?, la consemnarea solara. Or, nimic nu e mai departat de jurnal decit consemnarea sub regimul luminii zilei. Etimologic, specia ar trebui sa se cheme noctal sau ceva similar. Pentru ca insesi notatiile facute in timpul zilei sint mereu redactate sub regimul ?noptii?, adica sub cel al ragazului si al reflectiei.?² In masura in care este un adept al zonelor de umbra, jurnalul lui I. D. Sirbu se muleaza cu usurinta pe aceasta definitie, cu atit mai mult cu cit diviziunile in ?ierni? in loc de ani trimit catre aceleasi continente ale intunericului.
A doua interogatie pe care o suscita rindurile scriitorului se refera la legatura marturisita intre meditatie si scriitura, legatura ce ar justifica, o data in plus, nevoia si ideea de disciplina in tinerea jurnalului. Departe de a se lasa dus de valul reveriei interioare, I. D. Sirbu se increde in ?logica si morala?, dind de inteles ca este vorba de niste ?caiete de gimnastica pe intuneric? (IDS 2, 111). Termenul de ?gimnastica? este foarte prizat de autor, intrucit, de la primele rinduri ale volumului doi din Jurnalul unui jurnalist fara jurnal, isi exprima dorinta de a se face inteles:
Daca vor avea sansa de a cadea sub ochiul avizat al unui cititor din viitorul mileniu, sper ca acesta sa fie suficient de intelept si de informat spre a ma intelege si ierta. Iar in caz ca filosofarea literara, ca forma de gimnastica spirituala, va fi fost disparut, atunci aceste orfane pagini, de privire si uitare, ale unui semicetatean singuratec si nefericit, se vor restitui neantului amorf din care au fost smulse si, pentru rastimpul unei seri, asezate sub lampa si examinate cu lupa. (IDS 2, 6?7)
Jurnalul ar fi, dupa I. D. Sirbu, o practica de filosofie literara sau, daca aceasta formula incurca mai mult decit explica, el revine asupra ideii de ?gimnastica spirituala?, al carei atribut major ar fi analiza ce permite uitarea. Ni se pare important de retinut conceptul de gimnastica aplicat scriiturii diariste, sub conotatiile sale de disciplina si de exercitiu spiritual. Acest aspect, ce poate parea eretic unei anumite traditii scriitoricesti si literare, concorda insa cu cele mai recente indicatii teoretice ale lui Philippe Lejeune. Reputatul critic tine sa indeparteze conotatiile negative ale termenului de terapie, ce trimite automat la jurnal ca la o practica maladiva, propunind o noua apelatie pentru aceasta functie a jurnalului, anume ?igiena spirituala?, intrucit ?jurnalul este o practica cotidiana ce ne ajuta sa traim, asa cum este cazul rugaciunii ori al gimnasticii?.³ De acum inainte ? I. D. Sirbu parind sa fi inteles foarte devreme acest lucru ? jurnalul nu mai trebuie abordat sub auspiciile romantice si depresive, ci ca o tehnica de existenta care incearca sa reguleze viata interioara a diaristului.
Daca in plan literar I. D. Sirbu pare sa se afle in consonanta cu cerintele epocii, in ciuda izolarii sale, in plan istoric el se situeaza in opozitie fatisa cu lumea si cu epoca pe care i-a fost dat sa le traiasca. Disidenta sa politica, ce impinzeste practic intreg jurnalul, este doar un aspect al rebeliunii sale funciare. Scriitorul loveste fara mila ? chiar daca de pe pozitii de stinga ? in societatea totalitara si in aberatiile pe care ea le antreneaza in cotidianul cel mai banal, nu cruta indobitocirea oamenilor, dar il critica si pe acel Dumnezeu care a abandonat oamenii nimicniciei lor.
Destinul lui I. D. Sirbu pare sa nu poata scapa nicio clipa pecetii de cobai al sistemului totalitar, unul printre atitia, scriitorul reluind obsesiv etapele vietii sale de dupa 1947 in cheie carcerala. Daca uneori vorbeste despre exil ? ?balcanic neamt ce ma aflu in exilul din Craiova? (IDS 1, 73) ?, reflectiile sale cele mai profunde se indreapta catre incarcerare: atit a sa proprie, cit si aceea care a cuprins o intreaga societate.
Relectura Apologiei lui Socrate ii prilejuieste o meditatie mai degraba amara asupra propriei sorti: ?Sint cutremurat mai ales la gindul ca aceasta Apologie rezuma, la esenta, intreaga mea experienta de puscarie, otrava, moarte, ea fiind adevarata litanie a anilor de celula sau lagar? (IDS 1, 73). Textul platonician pare sa insoteasca diferitele etape ale incarcerarii, ca o justificare filosofica raspunzind oarecum imaginii pe care I. D. Sirbu o promoveaza despre sine ? filosof fara texte, fara sistem, fara catedra.
Inclinatia ferm reflexiva a jurnalului sau ? nararea evenimentelor traite ocupa un spatiu foarte restrins ? este dublata de consideratii extrem de largi, care merg pina la judecati universale. Astfel e si cazul incarcerarii, fenomen pe care I. D. Sirbu il nuanteaza extrem de fin. In conditiile in care un intreg popor este prizonierul unei ideologii, scriitorul invoca pe buna dreptate comparatia cu destinul lui Iov:
starea de Jovie. Adica starea in care indivizi si popoare stau neputinciosi, in asteptarea sfirsitului acelui monstruos pariu ce are loc in Cer unde Dumnezeu si Dracul experimenteaza limita rabdarii lui Iov si a lumii intregi. (Mai rea decit starea de Jovie, ii spun eu bunului meu prieten Paul Everac, ar fi ?starea de Iovita?. Care nu e tragica: e grotesc penibila. Rusinoasa. Apostazica.) (IDS 1, 48)
Paradigma lui Iov devine aplicabila si la nivel de popor, din moment ce Dumnezeu s-a retras pentru a urgisi omenirea cu indiferenta sa. Daca in prima parte a fragmentului putem citi un anume fatalism tragic al oricarui popor traind sub un regim opresiv, intre paranteze scriitorul da friu liber ironiei crude, pentru a reaminti ca romanul se caracterizeaza prin diminutive ? peiorative, bineinteles ? ce descriu cel mai bine ridicolul unui popor ce nu stie sa asume demn postura de oprimat, ci cauta sa se sustraga fie prin servilism, fie prin mita.
I. D. Sirbu mai schimba o data registrul atunci cind, din lumina (sau umbra?) propriei experiente de detentie, el avanseaza o teoretizare a incarcerarii:
Oare ar fi posibila o stiinta a inchisorii, a starii de inchis, a legilor ce se nasc si se impun celor ce stau dupa tot felul de gratii? O ?claustrologie? sau ?Semantica?, chiar daca incepe dupa o criminala aventura politico-penala, in celula, lagar sau colonie de munca fortata, ea nu poate fi conceputa decit ca o foarte severa si specifica deontologie, avind grave legaturi cu morala si metafizica. Detinutul politic ? oriunde ar fi inchis ? nu este decit pionierul simbolic al unei lumi ce aluneca tot mai mult spre impuscariere generala, multilaterala, multinationala. (IDS 1, 86?87)
Propunerea pentru o ?claustrologie?, o stiinta a starii claustrale, vine din punctul de vedere al detinutului si, prin urmare, ea s-ar baza pe o ?deontologie?, pe niste reguli ferme care sa poata permite supravietuirea; cu alte cuvinte, pe reguli de coabitare cu ceilalti detinuti, dar si pe reguli ? mai greu de aplicat si mai versatile ? de comportament cu temnicerii: atit gardienii propriu-zisi, cit si cerberii din virful piramidei, ce conduc sistemul represiv. Generalizarea cu care I. D. Sirbu isi incheie reflectia este de o actualitate pe care el insusi nu putea sa o prevada. Intreaga lume, in opinia scriitorului, aluneca inspre o incartiruire generalizata, chiar daca in Vest se produce sub masca puterii de cumparare a unor produse impuse de legile marketingului si ale publicitatii, la care se adauga supravegherea prin toate mijloacele electronice posibile si inregimentarea in functie de numarul de asigurare sociala ori al cardului bancar. Aceste simptome ale societatii contemporane presimtite de I. D. Sirbu il califica cel putin drept vizionar, daca nu si eretic in ochii multora.
Cu toate acestea, atunci cind reasaza in perspectiva mai larga situatia tarii sale, apare o conotatie sacrificiala, chiar daca ea nu justifica traumatismul reprezentat de comunism pentru o buna bucata a Europei: ?O tempora? Astazi, noi sintem leucocitele Europei. Din Finlanda pina in Grecia, un imens cordon de peste 100 de milioane de globule albe sint condamnate la sacrificiu, spre a apara Europa asta iresponsabila de o infectie pe care ea a inventat-o si tot ea o si intretine?? (IDS 1, 58). Iata cum I. D. Sirbu configureaza o geografie in acord cu convingerile sale, alterind intelesul notiunilor incetatenite de centru si periferie prin conotarea inversa a responsabilitatilor si a functiilor.
E remarcabil faptul ca nici cele mai personale notatii din Jurnalul unui jurnalist fara jurnal nu scapa codajului in cheie politica. Privirea autorului in oglinda este cel mai adesea autocritica, dar si deformata oarecum de ruptura initiala de parcurs socio-profesional. Astfel, I. D. Sirbu alege sa vorbeasca despre sine in termeni de dosar politic, ironizind, pe de o parte, perceptia regimului despre oameni ? cazuri administrative si niciodata indivizi ? si, pe de alta parte, traditia intimista din scrierile autobiografice.
Consider ca dosarul meu politic (sau cel penal, sau cel profesional, sau cel de scriitor) constituie tot ce poate fi mai mistic si mai metafizic in viata mea, atit de meschina si de materialist istorica. Nu stiu unde este, cine-l scrie, ce se scrie acolo, cu ce cerneala. Nu stiu cine ma judeca, habar nu am ce soarta imi mai pregatesc aceste dosare ale neesentialului din mine. (IDS 1, 119)
Odata ce lectia lui Kafka a fost bine asimilata, mecanismele demascarii sistemului se pun in lucru, fiindca aparenta putere ?mistica? metafizica? nu poate atinge decit inesentialul din om, partea ?materialist-istorica?, nimic din interioritate. In cele din urma, scriitorul se dezice de persoana sa publica manipulata de forte malefice pentru a produce o bresa, in paginile de jurnal, in care eul autentic sa poata sa se manifeste. ?Cel care incheie un contract cu diavolul isi pierde umbra. Si imaginea in oglinda. Inseamna ca Lumina l-a parasit. Orice fel de putere este un ?morsus diaboli?. Un contract iscalit cu singe si platit in vesnicie? (IDS 1, 67). Or, tocmai pentru a nu fi semnat niciodata vreun contract cu Puterea, I. D. Sirbu si-a compromis din start sansele de reusita in viata, ceea ce i-a permis sa pastreze un spirit deschis si liber, in ciuda situatiei carcerale. Antipactul are drept rezultat o scriitura ascunsa, marginala, autentica, dar iremediabil condamnata la sertar.
Din neimplinirea, dar mai ales din necunoasterea operei si a travaliului sau intelectual, din precaritatea existentiala, pare sa rezulte si imaginea de sine sfarimata pe care I. D. Sirbu o dezvaluie in jurnal, o imagine constant ridiculizata, ca in acest fragment atribuit bravei consoarte:
As fi, imi spune Limpi, un scriitor ce debuteaza mereu (fara succes, doar cu succese), un socialist fara ideologie, un crestin fara confesiune, un filosof fara sistem si memorie, un semicetatean tolerat, un transilvan refuzat la Cluj dar neasimilat in Oltenia, un roman austro-ungar, un filorus antistalinist, un comunist contemporan cu fluturii si cu Iosif din Arimatheia, un estetician est-ethic, un liberal indragostit de lanturi, un sindicalist de unul singur, un fost Don Juan actualmente indragostit de propria baba, un proletar plin de lumpen-diplo?me, un miner fara lampa, un minisocrate ce nu a vazut Athena si nici cartela de cucuta nu are, un Danton primind zilnic picioare in fund de la Robespierre-ul blocului, un batrin ramas in mintea copiilor, un evreu dat afara din comunitate, un siit-sunit incercind sa ramina crestin-copt intr-o Armenie tot mai turceasca, un neamt incapabil sa repare o siguranta, un biet sergent intr-o armata ce se retrage de 40 de ani, un zoon anti-politikon, o maimuta a bunului Dumnezeu, un cacat in ploaie, un? (IDS 1, 149?150)
Inconsecventele etapelor de viata ori ale fatetelor si etichetelor personalitatii sale se traduc prin oximoroni, caci spiritul critic al scriitorului agreeaza in mod deosebit paradoxul. Am putea merge si mai departe spunind ca acuitatea perceptiei la I. D. Sirbu rezida intr-un spirit ultracritic, din moment ce pina si autocritica devine criticabila la rindul ei. Toate acestea in numele ?luciditatii?, cum numeste insusi scriitorul atitudinea sa dominanta, pe care o tematizeaza in mod recurent in jurnal. Luciditatea nu e doar trasatura distinctiva pe care el si-o recunoaste, ci si maniera de aprehensiune a lumii si de raportare la sine ca subiect de reflectie.
Forta intelectului juvenil ? ?Pina la 30?35 ani [?] cultivam ceea ce, pe atunci, numeam ?luciditate?: o stare mintala si volitiva prin care imi aparam constiinta amenintata? (IDS 1, 203) ? se converteste sub cizma istoriei in resemnare ? ?M-au batut legionarii (cumplit), m-au zdrobit si comunistii din generatia spontanee a anilor de tranzitie: scriind azi despre aceste ridicole amanunte privind ?secolul? meu, nu mai stiu ce si cit a mai ramas in mine din ?luciditatea? viteaza si paguboasa a tineretelor mele?? (IDS 1, 205). I. D. Sirbu profeseaza luciditatea cum putini diaristi o fac, iar tema luciditatii devine firul rosu al autoinvestigatiei in jurnal, functionind ca o metonimie a transformarii de sine. Ceea ce fusese cindva siguranta de sine si sistem, proiect si metoda de viata devine, in urma experientei a doua dictaturi, neincredere si cinism. Sub opresiunea comunista, luciditatea a devenit exercitiul cel mai periculos si subversiv.
Fara indoiala ca sub aceasta lupa revin, neobosit declinate dupa infinitezimale nuante, si constatarile esecului: ?Stiu ca, in fata vesniciei, nu sint decit o biata molie ignoranta si pustie (abia acum incep sa aflu cam unde am gresit si cam cum ar fi trebuit sa traiesc), stiu ca nu voi putea sa-mi termin ?opera? minima propusa, am fost si am ramas o biata eventualitate in paranteza, un nedemn suplinitor al catedrei mele, atlet al mizeriei si erou al ratarii pe jumatate? (IDS 1, 258). Fragmentul, unul ca atitea altele, are virtutea de a introduce ideea de virtualitate: I. D. Sirbu a fost o ?eventualitate in paranteza?, adica o fiinta aflata in dificultatea de a se defini, fiind mereu suspendata in limburile posibilitatii de a fi un lucru sau exact contrarul. I. D. Sirbu ramine prizonier in cercul vicios al unei morti cu repetitie, fiindca isprava totalitarismului a fost de a bloca sistematic orice tentativa de libertate de gindire ori expresie, asa incit ultimul recurs al scriitorului este izolarea, caci doar in propria celula mai poate gasi un dram de libertate: aceea, deloc rusinoasa, de a-si vorbi siesi, adica de a tine un jurnal.
Indeterminarii i se adauga izolarea. De mai multe ori, scriitorul isi rezuma traiectoria in culori extrem de sumbre: ?De circa 22 de ani, exilat la Craiova, traiesc melcoid, intr-o tot mai accentuata insingurare [?] ma gindesc tot mai intens si mai practic la ideea de sinucidere, in fiecare zi cel putin de trei ori imi inmoi piciorul rece in apa si mai rece a Styxului? (IDS 1, 206). Ideea mortii pare ultimul recurs in incercarea de a rupe cercul monoton al nefericirii si de a proiecta rectiliniu o viata ratata catre singura finalitate posibila. Este notabila formula ?traiesc melcoid?, ce combina imaginea spiralei fara sfirsit cu ideea de viscozitate, de existenta larvara, zadarnica. De altfel, scriitorul pare extrem de atasat de aceasta metafora, pe care o foloseste de mai multe ori pentru a defini propria existenta.
De ani de zile, de zeci de ani, parca de o viata intreaga, traiesc melcoid intr-o singuratate eremita, vietuind doar prin filosofie, pentru literatura. Dupa o tinerete in care am discutat enorm (fiind inconjurat de amici iubitori de conversatie, idei si comunicare), dupa o maturitate petrecuta in puscarie si in mina (unde am fost dascal luminator) ? iata-ma singur (cu Olimpia, care e coeficientul meu de singuratate), baricadat intre cartile, obsesiile, scrierile mele, cu sentimentul ca asist, din turnul de paza al cetatii, la asediul acesteia de catre niste barbari nevazuti, dar si de catre o barbarie ce urla si ameninta cumplit. (IDS 2, 61)
Scriitura diarista pare sa simbolizeze aceasta ultima reduta a singuratatii, in care amintirea traumelor suferite, dar si cea a potentialei fericiri din tinerete sint in egala masura dureroase. Recluziunea scriitorului la batrinete seamana cu un autoexil, singura formula de rezistenta pentru un spirit nelalocul lui.
Totusi, indiferent cit de transanta e pozitia pe care o adopta, I. D. Sirbu ramine o fiinta a paradoxurilor si a indeciziei, altfel spus un ratacitor.
Fiinta mea e alcatuita din doua persoane separate si contradictorii. As zice: un Ion D. Sirbu (cetatean obscur, scriitor neutru, dascal, traind niste lauri banali si ridicol-invechiti) si Eu, o constiinta chinuita, in criza permanenta, o rana, o intrebare, un tipat retinut, o mare potentialitate ratata timpuriu si ingropata de mult sub mil si cenusa. Tot timpul, acestia doi traiesc si calatoresc (spre aceeasi moarte) separat: doar cind reusesc sa ma rog curat, sa scriu cu adevarat curat, sa iubesc curat, atunci ei doi se saluta sau se imbratiseaza frateste. (IDS 2, 101)
Fara sa poata fugi de inchisorile sale, atit cele reale, cit si cele imaginare, I. D. Sirbu incarneaza tipul de ?corch? vivant care, neputind niciodata surmonta seismul ce i-a schimbat soarta, ramine prizonierul crizei permanente. Astfel, cele doua chipuri ale sale sint atit de diferite, incit pina si oglinda refuza sa le reflecte: pe de o parte, este identitatea publica a celui care traieste in umbra dosarului sau politic, iar pe de alta, este Eul, fiinta vie si autentica, spiritul contestatar. Paradoxul ultim consta in aceea ca cele doua chipuri reusesc sa se intilneasca intr-un loc anume: scriitura, si nu oricare, ci aceea a confesiunii fara oprelisti, adica jurnalul.
Iar in afara granitelor scriiturii, viata pentru I. D. Sirbu e de neinchipuit altfel decit ca o expatriere. In acest sens, concluziile pe care el le trage in urma singurului voiaj ce i-a fost permis in Europa pot parea socante.
Nu pot gindi decit in lanturi, prin lanturi, contra lanturilor [?] Sint si ramin un fiu al mizeriei si oprimarii. Desi am devenit comunist ilegalist in 1940 ? din 1945 nu functionez decit intr-un fel de vaga, dar consecventa, postura de carturar jignit in fiinta sa. Toate aceste categorii de sens si baza imi fusesera anulate in Apus, devenisem acolo o jalnica memorie rasariteana de care nimeni nu avea nevoie si din care existau cu sutele de mii pe toate bulevardele si in toate orasele. (IDS 1, 266?267).
Departe de a resimti aerul libertatii in Occident ? acelasi Occident care ii furnizeaza materia bogatei reflectii culturale si care e leaganul civilizatiei pe care o admira ?, prizonierul regimului comunist se simte nelalocul sau. In loc sa isi recistige demnitatea, el isi pierde identitatea. Neputind sa isi traiasca viata dupa pofta inimii, el nu se mai identifica decit cu suferinta, pierzind orice reper atunci cind nu mai e inlantuit. Opresiunea ce i-a ingreunat mereu viata e singura care il alimenteaza. Vestul nu doar ca nu ii ofera un alt sens la schimb, ci il plaseaza in categoria, mai degraba numeroasa, a celor care au trait un infern similar si ale caror marturii nu mai au decit o valoare statistica. Agatat de trecut, nu fara o doza de orgoliu, I. D. Sirbu este dintre aceia care se simt haituiti, exilati din orice colt al lumii. Ne intrebam pe buna dreptate care poate fi pina la urma patria lui, dar singurul raspuns aflat in jurnal ramine poetic si paseist: ?patria e locul unde te intorci cu placere. Nu locul de unde vrei sa pleci, nici locul unde trebuie sa stai cu scirba. [?] Nici o urma de urit sau frica de ceva. Nici un fel de moarte, Arcadia? (IDS 1, 75). Tarim idilic si inexistent, Arcadia lui I. D. Sirbu este locul in care istoria nu a avut loc. De la momentul fracturii existentiale care i-a schimbat viata, el ramine marcat de iluzia orasului universitar perfect, pe care il numeste, in codificarea numelor proprii pe care o practica, Genopolis (Cluj), dar care, in realitate, a cunoscut la rindu-i o istorie diferita in absenta scriitorului. Nonviata pe care el o acuza isi continua cursa cotidiana la celalalt capat al tarii, la Isarlic (Craiova), a carui sonoritate trimite la epoca vasalitatii fata de Inalta Poarta. Or, intr-un asemenea decor, spiritul acid si riguros al lui I. D. Sirbu era menit sa traiasca in precaritate, dar si intr-un exil imposibil de asumat.
Victima a sistemului politic represiv, I. D. Sirbu isi alimenteaza melancolia in paginile jurnalului, gasind tot aici o forma fragila de eliberare. Neputind trai in exterior, el tine un jurnal care ii permite sa-si exprime parerile asupra absurditatii vietii in Romania comunista, asupra politicii internationale, asupra problemelor filosofico-literare, asupra Istoriei si asupra propriului destin. Constrins la cercul inchis al propriilor idei, in domiciliul fortat care inseamna intii de toate tacere fortata, iremediabil marginalizat, I. D. Sirbu ramine fiinta paradoxala prin excelenta, asa cum el insusi pare sa intuiasca.

Note:
1. Ion D. Sirbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal, Craiova, Scrisul Romanesc, 1991; ed. a 2-a, 2 vol., 1996. Pentru a usura lectura, indicam referinta paginilor intre paranteze, la sfirsitul fiecarui citat.
2. Mihai Zamfir, ?Jurnalul de criza si jurnalul de existenta. Tipologia jurnalului intim romanesc?, in Cealalta fata a prozei, Bucuresti, Eminescu, 1988, pp. 134?135.
3. Un Journal ? soi, ou la passion des journaux intimes, catalogue d?exposition ?tabli par Philippe Lejeune avec la collaboration de Catherine Bogaert, Lyon, Association pour l?Autobiographie et le Patrimoine autobiographique et Amis des Biblioth?ques de Lyon, 1997, p. 12. Traducerea citatului din limba franceza ne apartine.